Gazeta literară, iulie-decembrie 1959 (Anul 6, nr. 27-52)

1959-07-02 / nr. 27

PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VA1 GAZETA LITERARA Anul VI nr. 27 (277) —joi 2 iulie 1959 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. 8 pagini 50 bani ■­­ ................................................................. ii­­. 1 OTIVA GROSU­LConstructori de vase“ SCRIU PENTRU 23 AUGUST Am profitat de faptul câ l-am gă­sit pe tovarăşul Haralamb Zincă în­­tr-un moment de răgaz la locul de muncă (redacţia revistei bilunare „Lu­ceafărul“). Discuţia noastră a fost consacrată lucrărilor pe care scriitorul le închină sărbătoririi Eliberării, pre­cum şi părerilor sale asupra activită­ţii literare intense din preajma zilei de 23 August. Haralamb Zinca a ţi­nut să ne, împărtăşească de la început ce a însemnat pentru el şi pentru creaţia sa 23 August, comunicîndu-ne cîteva date biografice : — Nu pot să vorbesc despre sem­nificaţia lui 23 August pentru mine fără a pomeni despre trecutul meu. La vîrsta de II ani mi-a fost dat să muncesc cite 14 ore pe zi. Nu exage- Interviu cu Haralamb ZINCA­ rez cînd spun că stăpînii mi-au omo­­rît în bătaie copilăria. Totuşi, în cli­pele rare de odihnă, l-am descoperit pe Gorki. Şi inima marelui scriitor revoluţionar, asemenea inimii lui Dan­ko, mi-a luminat bezna adolescenţei. Un frate de-al meu, tipograf de me­serie, a murit la 21 de ani, răpus de tuberculoză. Eu eram pe atunci de 13 ani. Intr-atît m-a răscolit această pierdere, îneît, după înmormîntare, m-am ascuns într-o cameră şi acolo, nevăzut de nimeni, am scris prima mea povestire: „A căzut o stea“. Din clipa aceea, am descoperit marea li­nişte şi mulţumire pe care scrisul o dăruieşte omului. Am început să-mi făuresc tot felul de vise. Spălam po­delele din casa patronului şi visam: „Am să devin scriitor !“ Stăpinul mă călca în picioare, căci așa obișnuia să mă bată, dar eu speram : „Am să devin scriitor !“ Acest vis m-a îndemnat în vremurile acelea să bat REP. (Continuare in pag. 6) „Imparţialitatea occidentală Există o revistă intitulată: „In spatele cortinei de fier“ . Ea apare lunar la München şi se ocupă, după cum se poate deduce uşor, cu infor­marea cetăţenilor interesaţi din Re­publica federală germană, precum şi a altor interesaţi din diferite părţi ale Europei. In această revistă a apărut, în numărul pe luna mai 1959, un ar­ticol cu ştiri „Din viaţa literară a Ro­­mîniei", articol lung, presărat cu nu­meroase citate din diferite articole de critică literară, apărute în publicaţiile noastre, în ultimii doi ani. Teza pe care vrea s-o „demonstreze“ revista müncheneză este că în Re­publica Populară Romînă scriitorii, în bloc, nu sînt ataşaţi regimului, nici partidului, nici socialismului. Cum e argumentată ? Mai întîi, nu se pomeneşte nimic despre operele literaturii noastre. Singura lucrare literară citată în articol este o schiţă premiată la con­cursul unei reviste şi despre care altă revistă a afirmat că nu merită să i se acorde premiu. In al doilea rînd, se menţionează numai cîteva nume de autori, ale căror lucrări au fost mai mult sau mai puţin criticate în presa noastră, pentru scăderi artistice sau greşeli ideologice. In al treilea rînd, se declară drept nesinceră, orice luare de poziţie prin­cipială a scriitorilor sau a publica­ţiilor, în legătură cu ataşamentul lor faţă de socialism şi faţă de realis­mul socialist. De aici şi titlul artico­lului „Arta de a ocoli“. După cum era de aşteptat, tocmai părerile pe care le emite revista mün­cheneză se ilustrează prin meşteşugul de a ocoli sistematic adevărul. Inspiratorii şi autorii articolului cu pricina doresc ca în ţara noa­stră să existe o vastă mişcare de re­zistenţă împotriva regimului demo­crat-popular, care să cuprindă între­gul popor; de aceea declară că acea­stă mişcare există şi că scriitorii sunt exponenţii ei. Ei doresc să nu existe o literatură izvorită din actualitate, nici străbătută de spiritul partinic, de aceea declară că nu există o ast­fel de literatură. Ei doresc ca scrii­torii să nu accepte îndrumarea parti­dului şi nici metoda realismului so­cialist; de aceea susţin numaidecît că scriitorii sunt împotriva îndrumă­rii de partid şi resping realismul so­cialist. Lucrurile sînt făcute cu o aşa-zisă logică. Revista nu poate să nu con­state din faptele literare — din ope­re şi din articole — că scriitorii din ţara noastră sunt ataşaţi partidului şi regimului. Şi atunci judecă după procedeul lui Pristanda : hei, altele au ei în sufletul lor, dar de !... Are loc o discuţie la Uniunea Scrii­torilor despre literatura de actuali­tate şi despre partinitate în literatură şi în unanimitate scriitorii caută căi­le cele mai bune pentru dezvoltarea literaturii. „Este greu de spus ce s-a întîmplat cu adevărat în cercurile lite­rare din Romînia“, insinuează revista.. Intr-un comunicat se anunţă în­fiinţarea unei Comisii pentru spriji­nirea scriitorilor care lucrează la ope­re cu temă de actualitate în cinstea lui 23 August 1959. Revista mün­chenezä scrie : „Comisia va comunica rezultatele imediat comisiei financiare a Uniunii Scriitorilor, pentru ca scrii­torii care scriu opere realiste să pri­mească un sprijin activ". Şi aşa mai departe. Mediul münchenez este propriu a­­cestui fel de logică. Acolo se află a­­dunaţi mai mulţi transfugi din ţările de democraţie populară, care se în­curajează unii pe alţii şi fac zgomot ca să audă cei ce plătesc postul de radio „Europa liberă", revista „In spatele cortinei de fier" şi alte acţi­uni de acelaşi fel. Pentru a face să se creadă că sînt informaţi şi că la rîndul lor informează obiectiv, trădă­torii citează numele multora din pu­blicaţiile noastre, extrag pasaje din articole, se referă la polemici, aplică etichete unora şi altora dintre critici sau dintre redacţii. Numai că ei omit esenţialul : unitatea frontului scriito­ricesc şi ataşamentul faţă de partid. Iată de ce înlocuiesc acest element fundamental al vieţii noastre literare deci realitatea cu dorinţa ca scriitorii să întreţină o aşa-zisă opoziţie, rezi­stenţă, critică la adresa regimului. Cu alte cuvinte iau iluzia drept reali­tate. Cînd critica literară discută o carte, cu priceperea şi justeţea de care e în stare fiecare autor de articole, orice observaţie critică este taxată de revista müncheneză drept „atac de­clanşat de partid" împotriva scriito­rului respectiv. Interesant e că, a­­tunci cînd un alt critic intervine în apărarea lucrării discutate, aceeaşi revistă vorbeşte despre un­­nou „atac al partidului“ împotriva literaţilor. Dincolo de „atacurile scriitorilor împotriva partidului" şi „ale partidu­lui împotriva scriitorilor", dincolo de „nesinceritatea scriitorilor faţă de partid“ şi de „presiunea partidului împotriva scriitorilor" revista mü­nche­­neză nu mai vrea să distingă nimic altceva în peisajul literal al Romî­­niei democrat-populare. Procedeul nu e nou ; nici răstălmă­cirea faptelor, nici înlocuirea realită­ţilor cu închipuirile şi mai ales cu dorinţele unui grup de fugari, nici acestea nu sînt noi. Ele fac însă par­te dintr-o campanie mai vastă care încearcă să răspîndească în Occident ideea că poporul room­în nu e de acord cu socialismul, că nu iubeşte partidul, că intelectualii sînt împotriva drumu­lui actual al culturii, că scriitorii abia aşteaptă prilejul să se declare ostili îndrumării de partid şi că, dacă nu se pronunţă deschis în această pri­vinţă, în orice caz ei sau ignoră rea­lismul socialist sau îl ocolesc cu di­băcie. Numai că faptele sunt fapte — şi despre ele nu are interes să vorbea­scă revista „In spatele cortinei de fier". Aceste fapte probează prin opere de valoare treapta superioară la care se află literatura noastră nouă dato­rită tocmai adeziunii scriitorilor "la regimul de democraţie populară şi al îndrumării lor de către partid. „Ni­­coară Potcoavă“, „Cîntare omului", şi „1907", „Un om între oameni" şi „Bălcescu“ sunt rodul poziţiei conşti­ente şi profund sincere a unor mari scriitori ca Sadoveanu, Arghezi sau Camil Petrescu, faţă de noile reali­tăţi ale ţării noastre, faţă de ideolo­gia revoluţionară a clasei muncitoare. La fel, opere de mare valoare ale scrii­torilor începînd cu Mihai Beniuc şi Zaharia Stancu şi pînă la Titus Popo­­vici, Eugen Barbu, Alecu Ivan Ghi­­k­a şi Al. Mirodan, din generaţia cea mai tînără, sînt oglindiri directe ale realităţilor socialismului, ale luptei partidului, ale îndrumării de către partid. Nu odată scriitorii au declarat cu mîndrie acest lucru, cu satisfac­ţia unei împliniri şi cu încrederea în noile succese pe care le vor putea realiza numai urmînd cu consecvenţă acest drum. Nu odată ei şi-au mani­festat ataşamentul total faţă de so­cialism, identificarea aspiraţiilor lor cu ale poporului care construieşte noua orînduire. Ceea ce uită, — de fapt ascund — neîndamînaticii propagandişti ai revis­tei de la München este că învăţă­tura partidului, ideologia partidului a devenit modul de a gîndi şi de a Mihai GAFIȚA (Continuare In pag. 6) R­ECUNOŞTINŢĂ PARTIDULUI In general, noi artiştii, care mînuim dalta sau penelul — oricît meşteşug am avea în această nobilă dăruire — nu ştim, nu putem să mînuim cu a­­ceeaşi sensibilitate vorba sau cuvin-­ tul scris, de aceea probabil, cînd avem ceva de spus — cînd sufletul nostru se simte cuprins de entuziasm şi de inspiraţie — ne închidem în atelier şi acolo căutăm, luptăm şi încercăm să exprimăm plastic ceea ce cuvîntul nu ar putea să cuprindă din focul nostru lăuntric. Deci, să-mi fie iertat dacă, încer­­cînd să arăt prin cuvinte ce înseamnă pentru mine partidul, gîndul meu va fi mai puţin bine exprimat decit ar face-o un critic de artă iscusit, stu­diind viaţa şi opera mea artistică in mod comparativ. Cînd spun compa­rativ, mă gîndesc la munca şi reuşi­tele mele artistice dinainte şi de după 23 August 1944. In anii din preajma schimbărilor epocale din viaţa poporului nostru, deşi eram încă în plină vigoare, aveam senzaţia, în privinţa evoluţiei mele plastice, de drum spre final. Şi deodată, explozia plină de sevă a transformărilor societăţii noastre a fost pentru mine ca un luminos şi nemaiîntîlnit răsărit de soare. Mişca­rea revoluţionară a poporului nostru m-a întinerit. In sufletul şi gîndurile mele a în­ceput să se strecoare acel cald şi ge­neros simţămînt al inspiraţiei şi do­rului de înaltă creaţie. Cu puteri ce nu mi le mai bănu­iam, am început să lucrez — să caut, să mă frămînt — să găsesc acel „nou“ ce simţeam că se aşterne luminos pe drumul viitorului scumpei noastre pa­trii. înmărmurit de paşii gigantici pe care-i făcea tînărul nostru regim spre prinderea „noului“ — şi pizmaş pe lipsa mea de tinereţe — de a nu pu­tea fi un om activ în viitoarea tutu­ror activităţilor — am simţit nevoia imediată şi năvalnică să fiu alături de regimul nostru tînăr şi generos. Cu ocazia retrospectivei cu care partidul şi guvernul mi-au făcut cin­stea să mă onoreze în primăvara a­­n­ului 1948, am dăruit patriei mele întreaga mea operă artistică, com­pusă din cîteva sute de lucrări, ca un modest omagiu şi în dorinţa de a da un exemplu artiştilor noştri plas­tici, care nu pregetau să fie în pri­mele rînduri ale revoluţiei noastre paş­nice. Şi am început să lucrez cu rîvnă, să găsesc modul de exprimare pentru ca reuşitele să fie la înălţimea do­rinţelor care le port necontenit în su­flet, ca ţara noastră să posede opere valoroase. O simplă statistică ar fi conclu­dentă pentru a se înţelege entuzias­mul ce m-a în­demnat din primele clipe — şi mă îndeamnă necontenit şi as­tăzi. S-ar putea socoti lucrările mele ca număr şi ca valoare artistică ; şi cred că în ultimii 12-15 ani am rea­lizat comparativ mult mai mult — şi le consider de mai înaltă calitate decît în timpul celor 30-35 de ani an­teriori. Este sigur însă că acest lucru se datoreşte nu numai năvalnicei mele dorinţe de exprimare — dar şi ne­­maiîntîlnitului sprijin pe care noi, ar­tiştii în general, l-am primit de la stat prin atenţia şi necontenita grijă a partidului. In noianul de treburi complicate pentru ridicarea tinerei noastre Re­publici, niciodată n-a pregetat parti­dul să aibă o duioasă şi atentă grijă pentru noi artiştii. Ni s-au creat condiţii de muncă, — ni s-au construit ateliere, — am fost onoraţi cu titluri de înaltă preţuire, am fost sprijiniţi materialmente în­­tr-un mod la care nici nu îndrăznesc să spere mulţi artişti plastici din ţă­rile capitaliste, care pentru o pîine amară cad în cele mai absurde abe­raţii plastice. In timp ce acolo arta merge cu paşi repezi spre decadenţă totală, la noi, mulţumită unei spe­ciale şi atente înţelegeri avem certi­tudinea perspectivei luminoase a unei Înfloriri artistice ce va aduce comori de preţ pentru patria noastră. Desigur că tineretul nostru este ne­răbdător — şi unii poate sînt încă prea grăbiţi — acelora vreau să le dau sfatul sau, mai bine-zis, să Ie aduc aminte de un vechi şi etern ada­giu: că — dacă pentru a crea o speră de artă e nevoie de talent, neapărat, de zece ori mai mult e ne­­voie de muncă — muncă neîntreruptă , de efort continuu, de răbdare şi revenire, fără răgaz asupra lucrului tău. Rog pe tinerii şi talentaţii noştri artişti să se uite în jur şi să vadă cită trudă au depus oamenii muncii cu lucrătorii şi arhitecţii lor, cu sa­vanţii şi colectivele lor, pentru a pu­tea da azi acest gigantic efort — „de salt uriaş în viitor“, întreaga ţară e un şantier, tot poporul ţării noas­tre e cuprins de o febră a construirii şi a depăşirii lui însuşi, animat de înalta înţelegere pe care a răspîndit-o partidul în inimile oamenilor noştri, cu o perseverenţă şi răbdare perfect conduse. Privesc în jur şi văd cît ar trebui să mai fac şi eu ca să pot fi în rîn­dul lor — al constructorilor vieţii noi. Am fost recent la Constanţa şi am rămas uluit de ce se poate face cu voinţă, cu efort şi cu dragoste de Corneliu MED­REA Artist al poporului (Continuare în pag. 6) Rolul criticii literare In curînd se va împlini un an de la apariţia în „Scînteia“ a artico­lului „Pentru întărirea principialităţii marxist-len­iniste în critica literară" (18 şi 19 iulie 1958­). Examen sever şi încurajator tocmai prin caracterul său profund principial, articolul su­blinia că succesele de pînă atunci ale criticii literare, succese însemnate ACTUALITATE ŞI PARTINITATE şi sugestive pentru posibilităţile lup­tătorilor din acest sector al frontului literar, erau încă nesatisfăcătoare în raport cu sarcinile respective, com­plexe şi pretenţioase. Se arăta astfel cum, faţă de ofensiva dezlănţuită şi împotriva esteticii şi artei socialiste de către ideologia burgheză din a­­fară, fie ea în forme tradiţionale sau „moderne“, de caricatură revizionistă a marxist-leninismului, ca şi faţă de tentativele interne mai timide dar si­milare, unii critici au manifestat in­dulgenţă liberalistă, şovăială mic-bur-­ gheză şi, pe alocuri, tendinţă de com-­ promis direct, de abdicare de la pozi-­ ţiile esteticii şi artei revoluţionare. Semnalînd şi combătînd cu intransi­genţa proprie comuniştilor expresiile acestor porniri care, deşi periferice, neesenţiale ansamblului criticii, sînt totuşi vătămătoare pentru sănătatea organismului literar, „Scînteia“ chema pe interpreţii artei cuvîntului la „cură­ţirea propriei case“, la împrăştierea atmosferei stătute şi mioape de auto­­mulţumire, atît de prielnice infiltra­ţiilor străine, la întărirea partinităţii, a fermităţii în lupta împotriva doctri­nelor şi curentelor pseudo-inovatoare, burgheze şi decadente, în lupta pen­tru apărarea şi triumful esteticii ştiin­ţifice şi al realismului socialist ca metodă de reflectare a realităţii cu adevărat nouă şi creatoare. Condi­ţia de bază pentru desfăşurarea eloc­ventă şi eficace a luptei, se accentua Mihail PETROVEANU (Continuare în pag. 6) Izvoarele de foc ale tuturor lucrurilor I. Aici sînt izvoarele de foc ale tuturor lucrurilor Cîte s-au făcut şi strălucesc pe pămînt. Aici sînt izvoarele de foc ale tuturor lucrurilor Pe care le coborîm în pămînt sau le ridicăm între hotarele vîntului. Aici sînt izvoarele de foc. îşi înfig rădăcinile Negre de arderi ascunse, roşii de-ncordare. în inima prunţilor se-nfig ; de-acolo vin, orbitoare ca soarele-n lacrele lui, înainte de a-şi începe călătoria. II Bună dimineaţa ! îi spun oţelarului — Bună dimineaţa ! Şi o mie de scîntei s-au scuturat. Am rătăcit prin meleaguri dace şi am băut vin Din oale adinei ca şi acestea în care curge fonta ! Şi am auzit un basm fastuos, despre toate stelele, Cum s-ar fi certat într-o noapte, uimite, şi s-ar fi-ncăierat şi ar fi dansat. Şi pînă la spiritualizare s-a concentrat, revărsîndu-şi arborii de-ntuneric IV i-am observat pe oameni în serile dulci ale cîmpurilor, Cînd osteniţi se-ntorc cu sănătatea ierburilor în sînge, Dam observat zburînd peste stînci şi conducînd plutele, Albi de crispare prin vijeliile albe — Şi în săli de concerte i-am observat, demiurgic stăpînind Răscoalele subtile ale elementelor trezite prin sunete. O ceaţă ciudată năpădeşte ochii, zări necunoscute Dar presimţite mereu, spărgeau dintr-o dată, ca nişte fulgere, Dincolo de tot ce se poate cuprinde în cuvinte. Şi totuşi, ceva rămînea, ceva mai puternic Se vestea în posibil. Viaţa e din drumuri nestrăbătute. Şi iată, acum, în această albie stranie , ca o femeie în bătaia lunii Umbra unui om, umană cum se apleacă , se duce, se-ntoarce. rAici sînt izvoarele de foc ale tuturor lucrurilor ! Viaducte aruncate peste prăpăstii, vibrînd în azur, Cabluri ce vă întindeţi sub mări, trenuri ce colindaţi Rachete ce, glorificînd planeta, vă strecuraţi printre constelaţii Ca la un joc de slalom — Chiar enunţarea voastră pare o cutezanţă ! Străluciţi o clipă mai altfel, cîntaţi în depărtarea unde sînteţi, cum vă veţi pricepe, Cu acea nostalgie fecundă cu care numai poeţii Scrutează, din cînd în cînd, întinderile copilăriei ! Uite, nici noaptea nu va mai sta deasupra noastră, Nici frigul cu mantiile lui, nici fiarele sălbatice. Tot ce ne-a speriat prin timp, ce în rugi am slăvit, Ca o iluzie se destramă... Oţelarul Eliei, iscusitule Hefaistos, Tartor al oţelului! Cum roiesc albinele tale... III Fluvii indolente, fluvii cu legănări de somn, Fluvii ce traversaţi continentele şi legendele ! Desigur, nimeni n-a cîntat a­tît de frumos Culorile toate prin care vă rotiţi prin zile. Şi voi, vulcanice lacuri fierbînd în clocot, Bolborosind, proferînd blesteme sub nori de puciosă ! Şi voi, înspumegate torente, şi voi, cascade enorme, Zdrobindu-vă-n cădere, Cine vă va cînta ? Dacă nu doar aceste albastre Şi violete, şi roşii, şi verzi, şi fantastice armonii în care metalul topit a-ntrecut toate febrele pămîntului şi el abia mă aude, bună dimineaţa ! ameţind — Cine mai bine v-a cîntat ! ai delirului, deşertul Ridică sticla de cobalt Şi priveşte în focul teribil, în fîntînile de foc ale tuturor lucrurilor. *) Dintr-un ciclu hunedorean. Aurel RAU

Next