Gazeta literară, iulie-decembrie 1959 (Anul 6, nr. 27-52)

1959-07-02 / nr. 27

« * , ★­ e spusese celorlalţi, îndată ce se apropiaseră toţi de sîrma ghimpată din faţa tranşeei hit­­leriste: — Sentinela-i a mea. II fac de-ai noştri ime­diat. Voi aşteptaţi ici, în văiugă, pînă mi-ţi auzi fluierînd. Consem­nul, ştiţi , nici cel mai mic zgomot.­­ Iarnă. Zăpadă. Munţi. Sfîrşitul lui ’944. Pornind singur prin pădure, mai departe, Gheorghe Petricaş suspină. 11 ardea, îl ardea mereu în suflet. Şi-a­dusese aminte iarăşi, ca-n fiecare zi, in fiecare ceas, de... Aş’primăvară nu era încă în par­tid. Lucra la vagoanele Malaxa, ie­şise lucrător de cîţiva ani, chiar pe la începutul războiului. Se uşurase. Ca la ochii din cap ţinea la copil, — un băieţaş dolofan, voinic, semăna cu el. Şi la nevastă, se-nţelege, că din dragoste se-nsurase doar. (Ea, tot muncitoare. La o ţesătorie). Dar copilul... Deschidea Neliţa — Natalia o chema, săraca — deschidea geamul dis-de-dimineaţă, înainte să plece la fabrică amîndoi.. Copilul îl creştea bătrîna, a murit bătrîna în ’43 şi i-a fost mai greu Neliţei după aceea, n-avea cu cine lăsa băiatul, îl încuia de mnulte ori în casă, mai crescuse el, i-l primeau cîteodată vecinele, dar ştii... nu poţi nici aşa, vecină-vecină, dar... Deschidea Neliţa geamul dimi­neaţa şi punea firimituri de pîine pe pervaz. Cîte-o farfurie p’­lnă vîrf de firimituri. Zicea că-i o milă de vră­bii. Iarna, mai ales.... El, Georgică, nu-i spunea nimic. Tăcea. Era, ea, pîine, pentru cine era. Dar pentru cine nu era, apoi chiar nu era de loc, — săracul tot sărac. Totuşi, el nu-i spunea nimic Neliţei. Ca la ochii din cap ţinea şi la ea. Ea şi băiatul. Au murit amîndoi, ea şi băiatul, la Cotroceni, în april, cînd cu bombar­damentul. Patru mii de oameni răpuşi într-o clipă... Nebun umblase Petricaş vreo lună, două. Intr-una i se năzărea că-şi vede băiatul rîzînd. Dădea drumul strun­gului, lua şubleru-n mînă, şi-aducea aminte de băiat, i se părea că­­ vede, străluceşte strunjită piesa-n mîna lui şi el, Petricaş, parcă nici n-o vede, se uită, îşi vede băiatul rîzînd şi-l aude. Aude glasul Neliţei : „Georgien, stai numai să pun pe geam şi-s gata, mergem, băiatul îl duc la madam Ţicău...“ O verină. Bărbatul ei, Ţicău, tot la uzină, cu Petricaş. Ajustor. Co­munist, prieten el de mai demult cu unii din uzină despre care se şoptea că... Dupâ ce-au pierit şi Neliţa şi băiatul, atunci, la bombardament, Pe­tricaş chiar i-a căutat cu tot dinadin­sul pe comunişti, a primit sarcini. Prin toamnă: „Cine vrea să plece pe front?“­­ — Eu.­­ N-a stat la gînduri. N-avea de ce. „Trimiteţi-mă unde-i nevoie. Mă duc.“ Cîteva săptămîni de instrucţie, re­pede, într-o tabără, prin Ardealul a­­bia eliberat. Făcuse armată cu contin­gentul lui. Ştia. In Cehoslovacia, pe front, se evidenţiase numaidecît. La orice greu, el, Petricaş. Recunoaşteri primejdioase, limbă de prins — Pe­tricaş Gheorghe. II cunoştea tot ba­talionul. Şi decoraţii, şi felicitări — toate. Căpitanul nu-i vorbea cum le vorbea altora, îl repezea la tot pasul, îl privea urît. Un pui de reacţionar căpitanul ăsta,­­— a şi sfîrşit-o el rău mai tîrziu, prin ’48. Maiorul, nu. Alt soi de om. Democrat. Ţinea la Petri­caş, îl propusese pentru înaintare. Eh, parcă-l mai încălzeau pe Gheorghe Petricaş felicitările, decoraţiile, înain­tările şi toate celelalte, dar cînd şi-a­ducea aminte de-ai lui, de copil, de ne­vastă... Odată, înainte de moartea Neliţei, fusese arestat. Se tot învîrtea prin uzină, de la o vreme, un Ober­leutnant, unul Hans Nu mai ştiu cum, oa­menii îi spuneau „Hanţ“, Jandarmi, agenţi de siguranţă şi Hanţ, cum era pe-atunci în toate fabricile. Petricaş nu făcuse nimic, încă nu se prea băga la lipitul manifestelor pe zid în uzină, ci i se mai şi îmbolnăvise bă­iatul cu o seară înainte, era să-l piar­dă... Nu l-a pierdut atunci, i l-au sfîr­­tecat bombele englezilor mai tîrziu, peste vreun an... Nu făcuse nimic, nu era vinovat, dar maistrul nu-l avea de loc la stomac, îi dăduse lui Hant pe listă. Frumușel ăsta, neamțul, tî­­năr, stătea pe el turnată uniforma. Petricaş o sfeclise. Vedea moartea cu ochii, se gîndea la Neliţa. — Dai declarat care ştii tu lucrători că pune manifest la zid. Dai ? — Nu! Şi-şi luase-n gînd rămas bun de la nevastă, de la copil. L-a mai frecat Hanţ un timp: — Nu dai ? — Nu. Nu ştiu. — Nu ştii pe drac’ să te ia. Marş ! Totuşi, i-a dat drumul. Mai tîr­ziu, după bombardament, înainte de 23, Petricaş chiar parcă­­ ar fi dorit să mai aibă a face o dată cu neamţul. II ustura inima. Cînd te ustură inima, eşti cîteodată curat ne­bun. Făcea înadins eroisme inutile, îl certau tovarăşii. Cu toate acestea, ni­mic. Nu păţea nimic niciodată, scăpa ca prin urechile acului. Hanţ, uneori, cînd trecea prin strungărie, cine ştie cum, din întîmplare, căta ţintă la Petricaş de parcă-l ameninţa: „Mă, eu pe tine te cunosc, te pîndesc...“ Avea nişte ochi albaştri, albaştri goi. Rîdeau tovarăşii de el, îşi dădeau coate în­­tr-ascuns: „Mă, da’ tîmpit mai e ăsta...“ Din april pînă-n august 1944, trei fuseseră împuşcaţi da­torită oberleutnantului — trei an­tifascişti din uzină. Alţii — an­chete, închisoare, bătăi. Petricaş, ni­mic. Ai fi zis că şi-o caută singur cu luminarea. Lucra pe rupte, era de-o îndrăzneală nebună. Degeaba. Nimic. Vedea într-una rîsul băiatului, auzea glasul­­Neliţei: „Stai, Georgică, nu­mai să pună pe geam...“ Se chinuia, îşi ruga moartea. Mai pe urmă, s-a învăţat. II învăţaseră la partid ce-i lupta, şi de ce, şi cum. Indîrjire. De front, nu s-a mai chinuit, nu şi-a mai dorit moartea. Ii era un dor de copil... Bucuria lui — una singură: să se ofere imediat, la orice acţiune mai grea, primejdioasă, ca bunăoară asta de-acum. Căpitanul, desigur, abia aş­teptase: dacă nu se oferea Petricaş Gheorghe cel dintîi, îl numea. Nu era nevoie. N-aştepta Petricaş. Noapte, zăpadă, gardul de sîrmă ghimpată al hitleriştilor uite-l colo, la o zvîrlitură de piatră. In fărîma aceea din lanţul Tatra, pe unde se afla a­­cum regimentul, frontul, de vreo două săptămîni, cam stătea pe loc, nu mai puteau înainta ai noştri, hitleriştii se-ncăpăţînau, ţineau cota. Trebuie — spusese căpitanul — cinci-şase oa­meni, nu mai mult. Să se strecoare ei lateral pînă la sîrma ghimpată, s-o taie, să treacă şi pe urmă unul — de-a izbuti — să răpuie sentinela fără nici cel mai mic zgomot. Strict inter­zis orice alarmă. Acţiunea ori reuşeşte, ori nu. Dar nici un zgomot: se strică alt­fel un alt plan, mai mare, al Statului- Major. Nici un zgomot, nici un zgo­mot, orice s-ar întîmpla. Să înainteze unul nevăzut — de-o fi posibil — pînă la sentinelă, vîră-i baioneta între omoplaţi, astupă-i gura... Cum se face de obicei. De s-a putea. De nu, în­dărăt, tiptil, ca şi la ducere. Nici un zgomot, nici cea mai mică alarmă inutilă. Mai degrabă să piară toţi aco­lo, muţi, cinci-şase, câţi se aflau, de­cit să... Poziţia inamicului era adă­postită perfect — aşa gîndea pesemne inamicul — nu ştia că este chip de mers şi pe firul văii, pe sub pădure. Ai noştri descoperiseră drumul acesta, cu o zi înainte. Vreo cinci-şase, oa­­meni viteji, gata la orice, unul prin surpriză în spinarea sentinelei, ceilalţi după el, şi s-a făcut. Pe-aproape, din­colo de sentinelă, fusese observat un depozit, un post de comandă sau aşa ceva, o baracă mare, încropită de cu­­rînd din seînduri şi păzită zi-noapte la uşă- Putea fi luată prin învăluire, scurt, dacă izbuteau cei cîţiva să treacă de sîrmă şi de prima sentinelă — venea îndată grosul alor noştri după ei. Noapte albă-albăstruie cu zăpada pe cîmp întinsă ca pielea pe trup. Cît mersese ba tupilus, ba drept prin pă­dure, printre picioarele copacilor, ca o gîză pornită la drum lung,­­ întune­ricul frate­i fusese, îl tăinuia. Cum ieşi în cîmp, pe fundul văii, despărţin­­du-se cu totul de ceilalţi — luna. Albă­galbenă, ciobită, lunecuş între două spinări de nori vineţi care parcă îna­dins, vrăjmaşi, se tot depărtau încet unul de altul. Sentinela, cîteva zeci de metri mai încolo, făcea­­ un pas, se oprea, iarăşi umbla.........Cine ştie ce dobitoc de Friţ şi ăsta. O jigodie. L-au tîmpit ai lui cu marşurile, cu discursurile în cazar­mă şi i-au pus arma n mînă. Şo !­io pe oameni, muşcă, ucide, dă-ţi sufle­tul lui Hitler...“. ★ Ajunsese cu bine drept în spatele copăceilor. Se afundase-n umbra lor, făcuse una cu ei. „Mai aştept puţin şi-mi trag suflarea. E bine acum, e destul de întuneric.“ Cinstit vorbind, nu era chiar, chiar întuneric, dar îşi făcuse el în minte o socoteală, re­pede: „Apuc pe colo. N-o să mă sim­tă. Săr pe el dintr-o dată“. Baioneta, de cu seară ascuţită bine, şi-o pusese la îndemînă, numai s-o înşface. „Un dobitoc, o fiară ! L-au tîmpit cu...“. Se iviseră de partea cealaltă, din întuneric, dinspre fascişti, venind spre sentinelă, doi inşi. Drept spre senin­nelă veneau, călcînd rar, domol, fără grijă. Cei doi se apropiaseră. Sentinela îi salută. Ofiţeri. Unul păşea mai în faţă, celălalt, subaltern pesemne, se ţinea un pas în urmă, întrebă ceva ofiţerul, nu se auzise, sentinela răs­punse încet, dar mai desluşit. Vorbe nemţeşti. Petricaş zăcea întins pe brînci, între copăcei, cu baioneta la în­demînă, dar inutilă, cu automatul lun­git alături ca un opi. Nici el, nici au­tomatul n-aveau voie o mişcare să facă. Ofiţerul veni mai încoace, stătu lo­cului pe-un dîmb. Nălcuţ. Fercheş. Alb la faţă. Din nou zîmbi galben trădă­toarea de lună. Petricaş căscă ochii. Hanţ ! Chiar el, Hanţ ! Nicidoată nu avusese a face cu insul ăsta, cu oberleutnantul ăsta. O sin­gură dată. — „Dai declarat?“ — „Nu“. Nu mai nădușea de loc. Cute se fă­cuse. „De ce nu-i pot eu secera cu automatul, uite-așa, pe tustrei o dată, să termin, să termin cu ei mai re­pede ?“ Și toate i se încheiară-n suflet aici, la hotărîrea asta deznădăjduită parcă să termine, să termine mai re­pede... O să cugete după aceea. „E şi greu să pricepi aşa... Poate, de fapt, nici nu-i ce pricepe.“ Hant în picioare, între sentinelă şi celălalt, întinse deodată brațul înainte, spre Petricas. 11 arăta alor lui cu degetul, parcă ordona fără glas: „Este colo, sub copăcei, unul culcat în ză­padă...“ Petricaş zîmbi; abia-şi putea stăpîni zvîcnetul. „M-a zărit. Să trag?“ Ar fi tras, dar nu se putea. Ceilalţi din grupă erau la o zvîrlitură de băţ mai în urmă, pot fi măturaţi cu mitraliera cît ai clipi. Şi zgomot, larmă. Nu trebuie nici cel mai mic zgomot. In picioare, pe dîmb, cu bra­ţul întins. Ai fi zis că Hanţ trăsese în Petricaş. Sentinela îşi şi zmucise arma din spinare, o întinsese înainte ca pe-un alt braţ al ofiţerului. Ochea. Drept asupra lui Petricaş, în copăcei. „M-au curăţat, gîndi omul, cutreierat de fiori. Să trag eu întîi?... Nu. Nu pot. Nu se poate. Larmă, zgomot... Cei din urma mea...“. Groaznic lucru să te vezi luat la ţintă aşa, cu puşca, să nu fii legat la stîlp şi totuşi să stai, să stai ţea­păn, ca legat. Cică la dueluri, pe vre­muri... Cu doctori alături, cu ambulan­ţă, pentru o femeie sau mai ştiu eu ce-o fi. Cînd turbă ăia de bine, turbă, le dă mîna. Burghezi. „Da’ trage, neamţule, o dată, lovi-te-ar damblaua! Trage şi termină, isprăveşte-mă, ti­rerai...“ Sentinela ochea încet, înnebunitor de încet. Ofiţerul îi arăta mereu cu de­getul spre copăcei. Nu-l lasă Hanț să strice mai mult de-un glonte pe mine. Nu vrea alarmă... „Ei, hai, hai, trăzni­­te-ar, dă-i drum­u’, nu te mai mocăi atîta, dobitocule !“ Nici măcar frică nu-i mai era. Nici jale. O părere de rău scurtă ca un sughiț — atît. „N-am avut noroc... La cap ! La cap mă ochește. M-a ză­rit și el, în sfîrşit. Nu mă zărea, de aceea s-a tot mocăit. Acum... „Dar tragi prea sus, tîmpitule, ce, eşti chior ? Asta-i chiar frate, habar n-are, trage-n vini Şi Hanţ, deşteptul..." Ca o tablă de fier trîntită jos, pe pardoseala de lemn din atelier, la uzină, aşa bufni împuşcătura, zguduind depărtările. Oricît se aștepta la glonte, cel ce zăcea întins sub copăcei, pe ză­padă, tresări. Pe urmă rămase neclin­tit iarăși ca o umbră adevărată, o simplă umbră neagră pe zăpada al­bastră. „Am spus eu că trage prea sus, gogomanul. Să vezi acum ce chior și zarvă...“ Nu. Ecoul se stinse încet, ca un fum care se destramă repede. Nici o altă detunătură. Liniște. Zăpada alb­­albastră. Luna-n ter, lividă. Hanț căta mereu țintă spre copăcei. S-auziră crengile foşnind lung. Se prăbuși drept sub ochii lui Petricas, pe zăpadă, o păsăruică. O biată pasăre, mai cît o prepeliţă de mare. Cine ştie ce neam de păsăruică o mai fi fost şi aceea şi ce căuta iarna, pe front, prin co­pacii desfrunziţi, scheletici... Sentinela făcuse un pas, îşi spînzu­­rase arma de curea, pe braţ, voia să vină să ridice pasărea. Hant îl opri cu un gest leneş: „Nu, nu-i nevoie...“ Mai stătu locului un minut, două, privi în jur, vorbi ceva încet cu celă­lalt. Sentinela își luase din nou arma pe umăr. Salută ofițerii. Fără să răs­pundă la salut, Hant se răsuci încet pe cîlcîie, își vîrî mîinile în buzunările mantalei și plecă împreună cu celă­lalt. Călcau rar amîndoi, așa cum și veniseră. Se-ndepărtară. Ii înghiți în­tunericul. După ce-și pregăti cu grijă totul — baioneta la mînă, automatul jos, cu ţeava pe-o ridicătură, lăsat acolo să nu-1 încurce — Petricaș pîndi clipa cea mai potrivită, se tîrî, se strecură, păşi tiptil cînd era neamţul cu spa­tele, sări, înălţă baioneta — gata. Ceilalţi, din urmă, veniră şi ei neau­ziţi... A fost luptă. După ce au prins hit­leriştii de veste, s-au pornit mitralie­rele a toca. Şi de la ei, şi de la noi. A năvălit grosul alor noştri, încăierări corp la corp. Dar a fost cucerită cota... a fost biată baraca... Aurel LAMBftitfO­ mul în uniformă de fe­roviar a împins uşa de cristal cu mişcări stînjenite. Ducea sub braţ, strîngîndu-1 între cot şi şold, deoarece mîna nu-i ajungea să-l cuprindă pînă jos, un tablou învelit în hîr­­tie de ziar legat cu sfoară veche. In sala luminată din belşug cu lămpi cilindrice de neon, plină cu desenatori în halate albe, care lucrau concentraţi asupra plan­şelor lor, nimeni nu i-a acordat vreo atenţie. Feroviarul s-a uitat împrejur, a măsurat pereţii încărcaţi cu plan­şe şi, zărind în capătul sălii, lîngă un fel de cuşcă cu pereţi de sticlă, în care se afla un singur birou şi un singur om — probabil directorul — cîţiva oameni îmbrăcaţi în haine de stradă, aşezaţi pe scaune de-a lungul peretelui, s-a apropiat de ei . — Aici e ? — Cu anunţul din „Express“ ? — Da, cu anunţul. — Aici.­ El era al patrulea. S-a aşezat pe ultimul scaun, sprijinindu-şi tabloul cu marginea de jos pe bombeuri­le bo­cancilor unşi cu cremă şi uşor pră­fuiţi. Era linişte şi răcoare ca în bi­serică. Se auzea doar fîşîitul planşe­lor, alunecuşul riglelor, al creioane­lor şi compaselor. Primii doi, dintre cei aşezaţi lîngă cuşca de sticlă, dis­cutau în şoaptă, unul arătînd cît­eva schiţe a căror hîrtie îngălbenită le trăda de departe vîrsta, celălalt răs­foind în faţa vecinului un teanc de vederi varşoviene dinainte de război. Directorul vorbea cu o bătrînică de modă veche, îmbrăcată din cap pînă în picioare în negru, cu dantele la borul pălăriei pe care sălășluiau două rîndunele cu aripile mîncate de molii. Bătrînică vorbea repede, dînd din mîini și bătînd cu un deget osos în cartoanele înșirate pe biroul directo­rului, iar acesta, cu un zîmbet de stînjeneală pe faţă, ridica într-una din umeri. Primii doi din şir continuau să dis­cute, dar acum nu mai vorbeau în şoaptă, ci destul de tare ca să poată fi auziţi de toţi ceilalţi. Omul cu schi­ţele îngălbenite spunea ceva despre trecut, despre artă, despre cultul fru­mosului care a apus definitiv, înlocuit fiind de cultul searbăd al utilului. — Mie-mi spui, pane? i se adresa vecinul şi în ochi i se putea citi că fusese cu totul cîştigat de discuţie. Era un om trecut de cincizeci de ani, slab, înalt, cu o chelie lunguiaţă, ca o clătită lipită în lungul creştetului. Mie-mi spui ? Adio artă ! O cunosc, pe mine arta m-a mîncat, pane. Ei i-am închinat viaţa, din ea mi-am scos pîinea, aşa că ce să mai vor­­bim ? Prinţii şi nobilii s-au dus ? S-au dus ! Nici mari avocaţi nu mai există, nici escroci internaţionali... Ţin minte un diplomat dinainte de război, avea trei case și trei prietene; pe fiecare am aranjat-o. — Prietenele ? — Nu frate, casele... Lux a-ntîia... Artă!... Ala ştia să preţuiască fru­mosul ! Sau Pozdzierski, cel cu cre­ma Halina ! După urma lui tot mai puteai cîștiga un ban... Dar astăzi ? Astăzi a rămas crema Halina, dar nu mai există Pozdzierştiii ! — Eh, pane, ce să-i faci ? La drept vorbind, escrocii n-au dispărut, doar că ăştia nu simt nevoia de artă... Ba şi avocaţi s-ar găsi, numai că ăştia nu prea au bani... — îmi daţi voie ? Vorbim şi nici nu ne cunoaştem... Lepian Graţianko, ştiţi pe Krakowyskie, firma cu con­servarea obiectelor de artă, lipitul porţelanurilor şi restaurarea tablou­rilor... Graţianko, casa aia cu un sin­gur etaj din dreapta statuii lui Ko­­pernik­­ ? — Mă bucur. Dubnewicz, îndrăgo­stit de artă şi... varşovian... Strînse mîna chelului şi continuă sentenţios : cum vă spuneam, sunt convins că epoca atomică nu inspiră ataşamentul pentru bunurile materi­ale. Epoca spaţiului locativ poartă în sine spectrul devastării interioarelor şi mobilelor, distrugerea obiectelor de valoare artistică ! — Exact, pane Dubrewicz ! Varşo­via de azi înseamnă oameni noi. Tî­­năra generaţie nu simte nevoia fru­mosului, nu se pricepe la lucrurile de artă. Oamenii veniţi de la ţară au alte criterii artstice, deseori de neaccep­­tat. In clipa aceea, directorul o conduse pe bătrînică pînă la uşa cabinetului său de sticlă şi îl invită pe chel. Dis­cuţia dintre cei doi se frînse. Ferovia­rul le ascultase schimbul de replici cu condescendenţa plină de rezervă pe care întotdeauna o simţea faţă de intelectualii rafinaţi, pricepuţi la ceea ce el abia intuia. In acelaşi timp, îi venea însă să li se amestece în vorbă, să le zică ceva greu, jignitor, deoarece instinctiv se simţise vizat de ei atunci cînd vorbiseră despre oa­­menii de azi. Nu ştia ce le-ar fi spus, nu-şi pregătise încă o replică, dar in­tenţia de a le răspunde continua să-l preocupe şi după ce primul din ei tre­cuse în camera directorului, îşi de­păna gîndurile căutăîndu-1 pe cel mai iscusit, pe care să li-1 arunce în faţă cu vorbe nealese. Dar îi era ciudă că nu găseşte nimic şi mai ales că, aşa cum i se întîmpla mai întotdeauna, avea să-i vină răspunsul potrivit a­­bia cînd va cobori scările în stradă şi cînd, desigur, va fi prea tîrziu. L-a smuls din preocupările acestea, vecinul de scaun, un tînăr, după înfăţișare student, care l-a întrebat pe feroviar dînd cu familiaritate un bo­­bîrnac, în hîrtia în care nu învelise tabloul. — Un tablou ? — îhî. — Portret,peisaj ? — Case. — O amintire de familie ? — Nu, de război. — Şi credeţi c-o să-i intereseze ? — Poate... — Ştiţi, tablourile nu sînt niciodată prea precise în redarea detaliilor ar­­hitecturale. E clasic, modern ? — Cum ? — Zic este așa, mai vechi sau­­ pictat în vremea noastră ? — Ia ştiu ? Mie-mi place... E ca nou. Uneori îl privesc ceasuri întregi, fără să mă plictisesc. Nu m-am în­trebat niciodată dacă este clasic sau nu... — Şi se potriveşte la tema lor ? — La „temă“ ? — Da, doar aţi venit pentru anunţ? — Din „Expres !“ — Anunţul avea o temă precisă. — Casa Stanislavski, pe Vistula... Nu? — Exact ! — Atunci se potrivește... Sînt mai multe­­ între ele și casa Stanislavski­­lor. — Cine l-a pictat? — Cine? După nume un italian... Unul... Feroviarul n-a mai pronuna­t nu­mele pictorului. Chiar în clipa aceea ieşea din cabinetul directorului „în­­drăgostitul de artă“ strigînd : — Ţineţi minte, directore ! modes­­tele mele servicii vă pot fi de un real folos. Nu uitaţi ; de naţionalitate nu sînt polonez ci varşovian , var­şo-vi­­an ! Aşa că pentru tot ce vă intere­sează în legătură cu mica mea pa­trie, dinainte de distrugere sau după, solicitaţi-mă ! — Deocamdată, v-am spus : casa Stanislavski. Este lucrul care în mo­­mentul de faţă ne preocupă cel mai­­ mult. Dacă ne veţi găsi ceva, vă vom fi recunoscători. Şi grăbit, directorul făcu semn studentului, să intre. Feroviarul a rămas singur. Rama grea, de fag masiv, — o meşterise chiar el imediat după război — îi tur­tea degetele picioarelor, dar omului nu-i venea să pună tabloul pe par­chet. încerca să-și dea seama dacă tabloul lui era „clasic“ sau „modern“. La asta nu găsea decît același răs­puns : lui îi plăcea, ba mai mult de­cît atît : îi provoca bucurie, mulțumire. Era ca o muzică preferată care evocă locuri natale. A încetat să se mai frămînte cu întrebarea pusă de stu­dent, socotind că în anunț nu se ce­rea să fie numaidecît clasic sau mo­dern. Laconic, ca orice anunţ de mică publicitate, cel publicat de „Expresul de seară“, nu cuprindea decît atît : „Centrul de arhitectură, reconstituire şi sistematizare a oraşului Varşovia, caută gravuri, fotografii, schiţe, de­sene, tablouri din orice epocă, repre­­zentînd casa Stanislavski de pe fa­leza Vistulei, distrusă de fascişti în 1944. Cei ce posedă astfel de docu­mente sînt insistent rugaţi a vizita „Centrul“. A citit anunţul maşinal, mai mult din obişnuinţa cu care citea tot ce-i cădea sub ochi, din coloanele ziaru­lui preferat, pe care şi-l cumpăra după-amiaza, la ieşirea din depou. In anii de după război, mai citise astfel de anunţuri publicate de ziare şi ştia că cele cerute erau necesare pentru reconstrucţia unor case, palate şi clă­diri publice de mare valoare arhitec­turală, distruse pînă în temelii de fascişti şi ale căror planuri fuseseră pierdute. A ridicat din umeri nepu­tincios. Doar seara tîrziu, în clipa cînd a stins lumina, în acea fracţiune de secundă, cînd, ca întotdeauna, îna­inte de răsucirea comutatorului, se uita în cameră mai ales pentru a ve­dea drumul spre pat, a observat că acolo, pe pînza tabloului prins dea­supra patului, se afla casa Stanislav­ski şi o bună parte din faleză. Ştia amănuntul acesta de mult, tabloul îi era drag, îi cunoştea fiecare amănunt, dar, lucru ciudat, cînd a citit anun­ţul nu s-a gîndit la tabloul său, iar acum, privindu-1, nu-şi amintea unde anume, recent, i s-a vorbit, a auzit sau a citit ceva despre casa Stanis­lavski ? S-a culcat, dar nu a putut adormi. Căuta în minte un amănunt de oarei să se poată lega pentru a-şi aminti, dar orice încercare îi era sear­bădă, ca atunci cînd, după ce pleca să caute un anumit lucru în curte sau în camera vecină, ajuns acolo, uneori uita pentru ce a venit, ce a­nume o căuta, şi orice încercare de a-şi aminti îi era zadarnică. Pentru a-şi alunga obsesia, a încercat să se gîn­­dească la altceva. Dar tabloul cu în­trebarea sa îi revenea în memorie cu insistenţă şi nu-l mai părăsea. II păstra din 1944, din timpul răs­coalei varşovienilor şi a nimicirii me­todice a Varşoviei de către fascişti. Avusese sarcina să transmită detaşa­mentelor din cartierul Wola direcţia de retragere şi să părăsească oraşul o dată cu rămăşiţele acestuia. A a­­ju­­s acolo, a transmis ordinul, dar nu a plecat cu ei. Abia spre seară, cînd nemţii au trecut la distrugerea orga­nizată a oraşului, stradă cu stradă, casă cu casă, a hotărît să plece din oraş spre a se salva. Trecînd prin curţi, interioare, sărind ruini fume­­gînde, nici nu a băgat de seamă cînd i s-a alăturat un alt fugar, om de pes­te cincizeci de ani, cu haine negre şi pălărie, pătate de funingina şi moloz, înalt, slab, cu faţa pămîntie pe care i se întipărise o expresie plină de dis­perare. — Varşovia, domnule... Varşovia noastră... Pînă mai există, priviţi-o... Cu cuvintele acestea i s-a alăturat şi, cît a mers cu el, numai pe ele le-a repetat, ca un nebun. Era ne­înarmat, ducea o cutie de pălării prin­să la spate cu sfoară ca un rucsac, în mîini ţinea un tablou învelit în­­tr-un cearşaf murdar. Tabloul acesta îl încurca mult la mers dar, în schimb, ori de cîte ori auzea bubui­tura vreunei explozii, şuier de bombă sau de obuz, şi-l punea în cap ca o pavăză şi se pitula sub el ca sub cel mai de nădejde adăpost. L-a culcat la pămînt un glonte rătăcit, în piaţa Narutowicz, înainte ca feroviarul să afle cine era, cum îl chema şi de unde venea. Crezîndu-l rănit, ferovia­rul l-a ridicat şi l-a sprijinit de un zid. Se înserase. Tavanul de fum ri­dicat peste oraş era luminat de pă­­lălaia Varşoviei incendiate. Ultimele cuvinte ale muribundului au fost tot despre Varşovia. A murit parcă fără să ştie, în mo­mentul în care feroviarul smulgea cearşeaful murdar pentru a-i lega pieptul însingerat. Atunci, în coşmarul de fum, explozii şi flăcări, feroviarul s-a trezit în faţă cu un colţ din ve­chea şi frumoasa Varşovie. Şi a în­ţeles că ciudatul care abia murise era unul din acei varşovieni legaţi cu trup şi suflet de oraşul natal, pe care în cele mai groaznice clipe nu l-au părăsit. A luat tabloul cu el şi ani de zile l-a purtat pretutindeni, în ca­bina locomotivei, cu care a cutreierat toată Polonia, în vagonul-cămin, pri­ma lui locuinţă de după război, în subsolul unui bloc pe jumătate prăbu­şit, unde, prin 1947, îşi „organizase“ o cameră, în căsuţa pe care şi-a con­­struit-o nu departe de depou, lîngă Gara de Est. Tabloul i se părea că e o fereastră spre Varşovia dinainte de război şi, deşi prin fereasta aceea nu se vedea­ decît un colţ din fostul car­tier aristocratic, unde el nu călcase decît prea rar, ghicea restul oraşului, Vistula, străzile cartierului natal, din­colo de marginile pînzei luminoase. — Tovarăşe !... Mă auziţi ?... Aţi a­­dus ceva în legătură cu anunţul din „Express“ ? Feroviarul s-a trezit buimac. Aţipi­se. Greutatea tadloului îi amorţise de­­getele picioarelor. II mişca de umăr directorul. — Veniţi probabil din cursă, obo­sit frînt, nu ? Şi-a amintit că noaptea trecută gă­­sise legătura dintre imaginea din ta­bloul său şi anunţul citit în ziar. A venit cu el imediat după ieşirea din serviciu. Directorul l-a invitat în ca­binetul cu pereţi din sticlă şi l-a aju­tat să despacheteze tabloul. In faţa pînzei, a rămas mut, apoi s-a repezit la birou, şi-a pus ochelarii, a cerce­tat pînza cu ochi de cunoscător, l-a măsurat pe feroviarul care îi urmărea fiecare mişcare cu gravitate nelipsită de stînjeneală şi, pe neaşteptate, a deschis uşa şi a strigat spre sală : — Domnilor, s-a găsit Ganaletto !... NI am aici ! Desenatorii și-a lăsat lucrul şi au dat buzna în cabinetul directorului. Nu au avut loc cu toții. Directorul a scos tabloul în sala mare şi l-a așe­zat pe un şevalet în bătaia luminii. — E într-adevăr un Canaletto ! — V-am spus doar că există. îna­inte de război s-a aflat într-o colecție particulară, apoi a dispărut. —• De unde îl ai, tovarășe? Toți ochii s-au întors spre feroviar. Omul stătea stingher la o parte, bucu­­rîndu-se în sinea lui de bucuria pe care o pricinuise oamenilor cu tabloul său. — De la un necunoscut... Din tim­pul răscoalei. Nu știu nimic despre el. Dar cred că de naţionalitate era, aşa cum a spus cineva aici mai de­vreme, nu pur şi simplu polonez, ci varşovian... Dar unul autentic. A mu­rit vorbind despre Varşovia... — Şi unde l-ai ţinut pînă acum ? — La mine... Adică la noi... In va­gonul cămin... Intorcîndu-ne dintre ruini, îl priveam şi vedeam Varşovia aşa cum a fost înainte... Ziceţi că a Canaletto ? Desigur, un pictor mare... In tablou parcă a făcut o fereastră spre Varşovia de altădată... — Un veneţian de acum două sute de ani. Un pictor renumit, care a pic­tat cele mai frumoase oraşe ale Euro­pei din vremea sa. A fost şi la noi, fiindcă pe atunci Varşovia era unul din cele mai frumoase oraşe din cen­trul Europei, şi a pictat tot ce avea capitala noastră mai mîndru. Pînă la război, tablourile lui au avut pentru noi numai valoare artistică. Cînd am început reconstrucţia şi mai ales cînd ne-am pus de gînd să refacem totul aşa cum a fost înainte, ba mai fru­mos, Canaletto ne-a fost de mare fo­los. Multe palate şi pieţe, nimicite pînă la temelii, nu-şi mai păstrau pla­nurile, faţadele caselor ne rămăseseră doar în amintire, culorile, proporţiile detaliilor ornamentale nu mai puteau fi restabilite cu precizie. Şi atunci ne-a venit în ajutor Canaletto. In ta­­blourile lui am găsit ceea ce căutam... După ele am reconstruit numeroase case din Piaţa oraşului­ vechi, Palatul Lubomirski, strada Miodova, biserica Sf. Anton şi altele. Tabloul adus de dumneata e tocmai ceea ce căutam, deşi, ţi-o spun sincer, nu aveam nici o speranță că va mai fi regăsit. — înseamnă că vă e de trebuinţă? — Desigur. Auzi întrebare ? Sin­tem­ gata să pertractăm. — Să pertractaţi ? Ce ? — Condiţiile dumneavoastră de vîn­­zare. — De vînzare ? Nu-i gînd... II dau... II cedez... — Va fi pus la muzeu, lîngă cele­lalte tablouri ale lui Canaletto. — Mă voi duce chiar mîine, după cursă, să le văd... Dar o condiție tot am. — Care ? — îmi dați în schimb o copie... Se poate face, nu ? O copie pe care să o facă un meşter bun... Știți, mi s-ar părea casa pustie fără el. M-am o­­bişnuit să-l privesc, mai vin la mine şi prieteni, tot feroviari, unii îl ştiu de cînd îl ţineam în vagonul-cămin... Mi-ar fi tare greu fără el ! VARŞOVIA LVI CANALETTO Desen de N. MOCA,VU Desen de MI­­IU VULCANESCU ■ --------------------­­ GAZETA neu la Bicaz Instanţa E noapte, întunericul se prelinge ca o zmoală caldă pe geamuri. Deasupra munţilor balauri de nori se tolănesc pe plaja ca de nisip a cerului... Din munţi aleargă un ropot de ploaie. Deodată, ca o cireadă de zimbri, lumina dă buzna în cameră. Te văd. Eşti atît de frumoasă, iubita mea, îneît norii s-au făcut flaute şi viori, să te cînte în noapte şi mă simt gelos pînă şi pe lumina gălbuie a becului, pentru că-ţi pune în păr crizanteme... Dar orga ploii răsună-n ferestre mai tare şi, cum tu coşi o bluză albă, în ac prinzi din zbor melodia şi o brodezi cu multă migală pe gulerul­­bluzei... Din munte a coborît o lumină puternică. E ziuă. Nu , a fost numai un fulger... şi alergînd către Bistriţa s-a privit, curios ca un copil, în oglinda ferestrei... Mîna ta albă, moale ca puful, dar obişnuită să toarne beton, acum, mai gingaşă şi mai neobosită ca oricînd, brodează pe bluză, în dreptul inimei, un stîlp de înaltă tensiune din care ies fulgere... Şi eşti atît de frumoasă, atît de frumoasă ! Constantin NISIPEANU

Next