Gazeta literară, ianuarie-iunie 1960 (Anul 7, nr. 1-27)

1960-01-01 / nr. 1

Rr. T (303) — vineri 1 ianuarie 1960 ■B&KGAZETA LITERARĂ La preluarea puterii de câtre popor Nu am avut nimic de pierdut — dÿcît umbra ștreangului pe zidul casei mele, decit umbra dispreţului pe umerii mei de femee, decit cira batjocurii pe pagina mea de poet. Nu am avut nimic de pierdut — decit vik­iul teroarei prin arborii nevoilor mei, decit pasărea oarbă a singurătăţii, decit timbrul confuziei, decit prejudecata. Nu am avut nimic de pierdut — decit reci generaţii de juguri pe grumazul curbat — dar o lume de cîştigat ! Nina CASSIAN La aniversarea Armele-nvelite-n catifeaua coroanelor şi rugăciunilor popeşti ne asupriră soarta, astăzi însă dansul luminilor se-aprinde peste culmi, căci noi sintem­ aici stăpîni, din veşnicie. Şi mii de ani, aceasta­ a fost o taină sub şapte mari peceţi, păstrată-n inimi şi doar furtuna le-a fost smuls cînd jerba Carpaţilor tună îngrozitor şi piscul cel stîncos bătu din coamă. Republicii şi azi săpată e în stîncă, legea cea nouă-a brazdei şi a nicovalei şi praja liberei creaţii, frumuseţii ...iar dacă­ auzi blestemul foştilor stăpîni, înseamnă că-ntreg meleagul roditor e-al nostru. MAJTÉNYI Erik Arpegii pentru Ca să-ţi pictez nespusa bogăţie, împodobind, strălucitor, cununa, S-ar cuveni a-ţi scrie — zile-o mie Şi drept colan , să mai adaug una. Nu dobîndiseşi bucurii depline, Cînd vînturi reci cercau să le reteze, Să sece boiul naltelor tulpine Şi coama lor, viclean, s-o întineze. Cu cit cercau mai îndîrjit, cicloane 1A-ţi smulge ampla rădăcină; Nălţai, prin delte, mări şi bărăgane, Fruntea-nsetată de lumină. Republică Deci în şiragul de o mie stele, Voi epoca eroi şi luptătoare. De le-a fost piaţa-nnegurată jele, Victoria de azi li-i sărbătoare. Le dă nu numai glorie, ci aură De nestemată-n singe mult lăută. Republică, nepreţuită laură, Sunt zorii noi ai lumii noi născute. Iar jertfa, dată cu mărinimie De fii care-ntrevăzură A patriei renaştere şi bogăţie, Străluminează, nestemată rară, Tînără a ţării primăvară. Camil BALTAZAR In româneşte de NICHITA STANESCU (Urmare din pag. 1 ) putinţă ca pînă mai ieri să dorească stăpînii, adică lotrii şi nebunii, răz­boiul şi jaful, peste hotarele încălcate. El trăieşte acum în republică, — re­publica împlineşte astăzi doisprezece ani, iar lui această vîrstă i se pare o veşnicie, un cadru, un chenar care a pogorît cuprinzînd ţara şi oamenii ei, ca o graţie, de la sine. Şi atunci trebuie repetat, că republica populară nu e o simplă expresie care glâsuieşte despre o anume formă de guvernămînt printre altele multe, înţelesul ei e mai adine şi mai cuprinzător. Ea înfăţişea­ză idealul în materie de constituţie politică, pe linia definitivelor aşezări ale societăţilor omeneşti. In faţa ei toate celelalte forme de guvernămînt pălesc, ele apar ca stări înapoiate, amintind, în măsuri diferite, apusele barbarii, faze şi popasuri vremelnice pe drumul anevoiosului progres. S-a prosperat odinioară şi sub monarhi, şi sub aristocraţi, şi sub oligarhi plu­tocratici, fireşte , n-o tăgăduieşte ni­meni. Dar bogăţiile şi puterea agonisi­te sub astfel de regimuri nu s-a dez­voltat decît în folosul unor stăpîni egoişti, a unor neînsemnate minorităţi care se socoteau elite pentru că de­ţineau comanda. Inegalitatea şi, prin urmare, nedreptatea, alcătuiau miezul acelor constituţii sub care statul de­ n­a i­n­­­e venea patrimoniul unui om, al unei familii, al unor clici şi în care marele număr îl formau nu cetăţenii, ci „su­puşii“. Dar măreţia concepţiei repu­blicane actuale­ caracterul ei esenţial stă în faptul că bunul obştesc, în ire­zistibilă şi continuă creştere socialistă, e patrimoniul tuturor membrilor unui corp social fără clase suprapuse, pa­trimoniul întregului popor muncitor. Republica Populară, e o realizare cul­minantă a zilelor noastre. Ion VINEA TRAI­AN VASAI „Muncă de folos obștesc" Agonia anului sau a teatrului decadent? „Anul la a cărui agonie asistăm“, notează cunoscutul regizor Elia Cazan „stă sub semnul următoarei statistici: pe Broadway din treizeci şi două de teatre, douăzeci şi şase continuă să joace comedii muzicale“. In asemenea condiţii, îl înţelegem pe Elia Cazan şi-i înţelegem tristeţea : „agonia anului“. Ni se pare însă că mai semnificativă decît prezenţa pe scene a comediilor muzicale, justificîndu-i din plin apre­cierea, este orientarea teatrelor comer­ciale „serioase“, a dramaturgilor jucaţi pe aceste scene, a soluţiilor pe care le oferă şi a concluziilor de viaţă la care au ajuns. Din acest punct de vedere, cazul cel mai concludent şi mai acuzat în tristeţe, este cel al lui Glennesee Wi­lliams, talent incontestabil, de o forţă reală şi de o circulaţie insistentă astăzi în lumea Occidentului, în 1945, ca rezultat al experienţei războiului şi al teribilului examen cu care i-a fost confruntată adolescenţa, Tennesee Williams declara: „nu mă in­teresează scriitorul ce nu se arată pro­fund frămîntat de problemele inegalită­ţii sociale“. Această declaraţie progra­matică era făcută în 1945, cînd scrii­torul se afla la incepub­il drumului său. S-au scurs însă de atunci aproape cinci­sprezece ani. Sînt anii în care mac­­carthismul și-a fluturat deasupra Ame­rică flamura sa îndoliată, anii răz­boiului din Coreea, ai cursei înarmă­rilor și al războiului rece. Rămas singur, izolat, fără nici o bu­solă, rătăcit şi bîntuit de toate spai­mele, Tennesee Williams — şi nu nu­­mai’el — îşi începe discursul funebru, ajungînd pînă la ultimele declaraţii programatice, sinistre, în crîncena lor cruzime : „nu mă interesează din viaţă decît ceea ce este iremediabil tarat, descompus şi damnat". Piesele sale ul­time sînt o mărturie consecventă a unei disperări la punctul de balanţă dintre veghe şi delir, dintre halucinaţie şi profeţia paranoică. Şi Tennesee Wil­liams nu este singurul exemplu al a­­cestei alunecări pe panta disperării. Samuel Beckett aduce în peisajul singurătăţii mesajul său personal, cu un coeficient sporit de macabru, straniu, sinistru, lugubru, toate învăluite într-o mantie de cenuşe, invitaţie peremptorie la demenţă, stupiditate şi sinucidere. Osborne colorează perspectiva cu o ten­tă de cinism, iar Ionesco, socotind uni­versul definitiv absurd, propune ruina­rea limbajului, acest instrument de comunicare între oameni părîndu-i-se nu numai compromis, perimat şi inefi­cient, dar şi pernicios prin prezumţio­­zitate. In locul cuvintelor ar fi sufi­ciente : „urletele, scrîşnetele, gemetele şi suspinele“. Repetăm, văzută lumea din această perspectivă, Elia Cazan are dreptate cînd vorbeşte de „agonia anului“. Pe tema acestei poziţii disperate se poate divaga la nesfîrşit. S-ar putea, de pildă, începe de la o obiecţie dictată de un bun simţ comun şi elementar, obser­­vîndu-se o vădită nepotrivire dintre scrisul dramaturgilor dezolaţi, cari, în opera lor, umblă somnambulici pe funia întinsă între clopotniţa delirului şi cea a disperării, şi viaţa lor particulară, co­modă, calmă, tihnită, îndestulată — mai ales îndestulată — într-un perfect acord cu idealul spre care năzuia în chip secret Cocteau, pe vremea cînd făcea elogiul opiumului: „o lampă, o supă, o pipă“. Am putea pune deci sub semnul neîncrederii sinceritatea disperării lor. N-o facem fiindcă Tennesee Williams şi-a luat şi măsuri de prevedere împo­triva unei asemenea eventualităţi, scri­ind : „cine mă poate învinui de minciu­nă, incorectitudine sau amoralitate, cînd eu pornesc de la negarea oricăror norme, criterii şi rigori morale ?“ Deci să nu insistăm (ceea ce ni se pare mai relevant la aceste clipe „cînd anul agonizează“ (E. Cazan) este faptul că invitaţia la delir, spaimă, angoasă, furie, sinucide­re, incursiune în clinică şi în deliciile drogurilor capătă în ultima vreme, în ultimele luni ale „anului care agoni­zează" o sancţiune neprevăzută de au­torii acestei invitaţii. Dacă îndărăt cu numai trei-patru ani, camera neagră populată de fantomele tuturor exaspe­rărilor exercita asupra unui anumit pu­blic o oarecare atracţie, astazi, spec­tatorii saturaţi de îmbierea la nevroză vădesc o reacţie de opoziţie : refuză să mai participe la ritualul devenit plic­ticos prin repetire şi mecanizare. însuşi Osborne remarcă sentimentul de obo­seală al publicului şi notează cu a­­ceeaşi sleită tristeţe : „disperarea a a­­juns să plictisească publicul ca orice atitudine excesivă. Ce ne rămîne ? Va trebui să facem efortul şi să încer­căm o eventuală revenire la normal". E deprimant, într-adevăr, dar va tre­bui să vă însănătoşiţi. Anul nu agoni­zează. Să nu uităm, anul ce-şi încheie calendarul e anul în care geniul uman a realizat călătoria în lună a unui ve­hicul ce a reprezentat mîndria şi spe­ranţa întregii umanităţi. E anul în care a început biruirea inerţiilor înrăite şi potrivnice, fantome malefice, care do­resc să vadă planeta noastră transfor­mată într-un cimitir părăsit. Sub imperiul acestor victorii, spiri­tele cele mai disperate sunt obligate la o profundă meditaţie. Da, domnilor disperaţi, e inevitabil, va trebui să vă întoarceţi faţa către lume, să vă des­creţiţi frunţile tenebroase, să ştergeţi din privirile voastre sticlirea duşmă­noasă şi furibundă şi să vă împăcaţi cu viaţa şi cu universul care rămîn grandioase şi fermecătoare în simplita­tea şi în fecunditatea lor creatoare. Soarele anului 1960 surîde umanităţii în toată splendoarea lui. Awiţel BARANGA TRIUMFUL REPUBLICII (Urmare din pag. 1) favoruri, distincţii, demnităţi în stat, ambasade erau distribuite de întreţi­nutele suveranului, care îşi aveau curtea lor, paralel cu cea oficială. Era domnia intriganţilor. Cariere ver­tiginoase, ridicări şi prăbuşiri inex­­plicabiile. Am avut şi noi nenorocul — şi nu prea de mult — să experimentăm si­stemul monarhic, domnia camarilelor, lipsa de demnitate şi patriotism a con­ducătorilor politici, consilieri regali, oameni bătrîni cu chipiu şi uniforma albastră defilînd pe podul Mogoşoaiei, cerşind o privire aprobatoare de la ferestrele palatului regal, dame voa­late, secretari particulari şi samsari publici furnizori de stofe pentru ar­mată, cavaleri ai timbrului de avia­­­­ţie, paladini ai jocurilor de noroc, aventurieri şi milogi ai voevodatului cultural,­­ afaceri veroase soldate cu deficite de miliarde pentru stat, cu miliarde trimise peste hotare de acei „locat, posedentes“, fericiţii benefici­ari ai regimului de co­rupţie, cinism, superficialitate şi favoritism, care o­­dată şi odată trebuia să se prăbuşea­scă în iureşul revoluţionar. Proclamarea­­■epublicii a pus capăt unui regim anarhic, desmăţului exploa­tatorilor. Odată cu sistemul defunct, au fost extirpate şi îngropate răsadurile care prinseseră ţara într-o reţea de buruieni otrăvite, păienjeniş sinistru, tentacule de caracatiţă prin care sîn­­gele ţării alimenta aparatele digesti­ve şi veşnic nesătule ale profitorilor de toate vîrstele şi de toate ...sexele. Răsfoind colecţiile ziarelor de-atunci, recitindu-ne articolele, inima ni se umple de mîndrie, conştiinţa ne-o simţim curată şi sufletul plin de bucurie la gîndind că am contribuit, cît de puţin, la stăvilirea putregaiului care se întindea, şi trebuia să ia foc odată. Realizările vaste din cei doisprezece ani de putere populară sînt mărturia elocventă a eficacităţii regimului re­publican şi chezăşia unor şi mai am­ple înfăptuiri în viitorul apropiat. Victor EFTIMIU (Urmare din pag. 1) cunoştinţei a introdus în cugete şi de faptul că masele omeneşti au ajuns a fi constituite din indivizi conştienţi. Progresele luminării generale au schimbat şi atitudinea creatorilor de cultură, a învăţaţilor şi artiştilor in lucrările lor. Cine aprinde astăzi un far, ştie că acesta va lumina departe. Nevoia mesajului adine caracterizează creaţia zilelor noastre. Boema literară de altădată credea a fi ajuns la scopul său, impărtăşindu-şi compunerile cole­gilor adunaţi in jurul mesei de cafe­nea sau strimtului cerc de afiliaţi ai aceleiaşi estetice. Specializarea publi­cului este unul din faptele cele mai frapante la sfirşitul veacului trecut şi la începutul secolului nostru, şi el este poeta care explică atitea din caracte­risticile artei produse in această vreme şi mai tirziu, cind condiţiile sociale au rămas aceleaşi. Dar acolo unde, ca la noi, cărţile ajung, prin creşterea con­siderabilă a tirajelor şi prin reţeaua deasă a bibliotecilor publice, la cuno­ştinţa tuturor, cind apar teatre şi or­chestre cu o activitate susţinută chiar în centrele cele mai modeste, cînd ma­rele număr al muzeelor, al expo­ziţiilor, duc bunurile artelor plastice către publicul cel mai întins, care va fi artistul resemnat să creeze numai pentru cercul îngust al colegilor şi ini­ţiaţilor ? Dezvoltarea publicului pro­duce umanizarea artei. Poţi prezenta un caz rar şi curios într-o povestire sau poţi da expresie lirică unei sim­ţiri bizare, atunci cind te adresezi unui public de trei sute sau de o mie de persoane, dar nu atunci cind eşti che­mat să vorbeşti unui popor întreg. Acestuia nu-i poţi înfăţişa decit situa­ţii şi simţiri atit de generale, incit inima omului să-i poată răspunde cu reacţiile ei fundamentale, cu cele mai umane dintre ele. Dacă pricep bine pe artiştii de azi, în acest sens se în­dreaptă năzuinţa lor. Cit despre sa­vanţi, zelul lor de a fi utili vieţii so­ciale şi practice porneşte din acelaşi indemn, ceea ce nu exclude de loc cer­cetarea cea mai înaltă şi cea mai spe­cială, concepută ca o etapă indispen­sabilă, de nimeni contestată, înainte de revărsarea adevărurilor, astfel cişti­­gate, in circulaţia intelectuală generală şi de rodirea lor umană. In cei doisprezece ani de viaţă nouă cultura a dobindit aceste orientări, pe care viitorul le va aduce pînă la de­plina lor înflorire. Tudor VIANU Biblioteca Uzinelor „23 August" din Capitală (80.000 volume) CITITORII DESPRE SCRIITORI Cărţi despre clasa muncitoare îmi petrec aproape tot timpul liber citind. Ca muncitor, mă pasionează în primul rînd cărţile în care este de­scrisă viaţa noastră. Voi căuta să vorbesc aici despre cîteva cărţi în care se scrie despre clasa muncitoare şi să arăt — iertat să-mi fie — şi unele lipsuri. Mi se pare că majoritatea cărţilor noi au prezentat lupta revoluţionară a ţărănimii noastre, au scris despre pro­blemele care o frămîntă, dar mult mai puţin despre muncitorii din fabrici şi uzine. Scriitorii noştri au scris neîn­destulător despre felul în care munci­torii şi-au ridicat nivelul cultural şi politic, despre noile lor condiţii de via­ţă, despre felul în care muncesc. Conştiinţa socialistă a omului nou nu apare încă pe deplin oglindită. Eu ştiu că în fabrici se petrec atîtea procese de viaţă interesante în formarea atitu­dinii noi faţă de muncă pe care scrii­torii ar trebui să le cunoască şi să le oglindească în operele lor. Cred că problemele clasei muncitoare, căreia i se datorează în primul rînd prefacerile revoluţionare din ţara noastră, ar tre­bui să fie abordate în mai mare mă­sură în cărţile noastre. Intre cărţile din mica mea bibliotecă am şi romanul „Energia“ de Feodor Gladkov. Se zugrăveşte cu multă fru­museţe în această carte sovietică felul în care o mare mulţime de oa­meni s-a călit sufleteşte muncind pe un mare şantier de construcţii. Şi în „Pasărea furtunii" de Petru Dumitriu» se descriu oameni de tip nou, care se luptă cu natura, o­riving, dîild dovadă de eroism. Aceleaşi calităţi se vădesc şi în lupta lor hotărîtă împotriva duş­manului de clasă. Ar fi bine ca în cărţile pe care le citim să găsim tot mai multe subiecte de acest fel. Elanul construcţiei socialiste ar trebui să pă­trundă din plin în literatură. Aş vrea să spun cîteva cuvinte des­pre cărţile lui Eugen Barbu, un scrii­tor iubit de muncitori. De la „Groa­pa“, carte a cărei acţiune se petrece în jurul atelierelor C.F.R., dar în care nu se pomeneşte nimic despre acţiunile muncitorilor ceferişti, scriitorul a făcut mari progrese. Am citit de curînd, şi mi-a plăcut foarte mult, volumul său de nuvele „Oaie şi ai săi“. In această carte se vede că scriitorul cunoaşte bine viaţa muncitorilor. M-a interesat, în mod deosebit, povestirea „Munca de jos" în care se vorbeşte despre viaţa noastră, a tipografilor. Se arată aici cum muncitorul tipograf Antonică, în urma unor greşeli pe care le făcuse, este trimis să lucreze cu o maşină scoasă din uz. Dorind din tot sufletul să se îndrepte, el munceşte cu multă îndîrjire ca s-o repare, o pune pe pi­cioare şi transformed această maşină, se transformă şi el. Sînt nenumărate astfel de întîmplări în viaţa noastră, a muncitorilor, care arată felul cum oa­menii se schimbă în procesul muncii, cum oamenii gîndesc astăzi altfel decît în trecut, cînd munceau pentru patroni. Forţa colectivului îl ajută pe fiecare să înţeleagă rostul luptei sale, să în­lăture deprinderi vechi, rămăşiţe ale moralei burgheze. Şi pentru că a venit vorba, cred că activitatea noastră, a muncitorilor ti­pografi, ar putea să inspire pe roman­cieri pentru scrierea unor cărţi inte­resante. S-ar putea scrie despre mo­dul în care muncitorii îşi însuşesc teh­nica nouă, despre felul în care cei mai înaintaţi dintre noi realizează inovaţii, despre lupta pentru instaurarea unui stil de muncă socialist. Eu aş citi cu multă plăcere o astfel de carte. Ion MILITARU­ tipograf la întreprinderea Poligra­fică nr. 2 Bucureşti Am aşteptat reprezentarea ultimei piese a lui Horia Lovinescu cu o mare curiozitate. Urmăresc cu deosebit in­teres creaţia acestui autor. „Surorile Boga“ confirmă liniile personalităţii artistice a lui Horia Lovinescu, aşa cum s-a conturat ea pînă acum, de dramaturg al revoluţiei ca posibilitate şi determinantă a trierii conştiinţelor şi, in orice caz ,a verificării calităţii uma­ne în împrejurări excepţionale. Piesa reia, în termeni noi, problema salvării, a recuperării unor existenţe omeneşti prin revoluţia începută in ţara noastră la 23 August 1944. Cele trei surori Boga ,profesorul Mihai Mereuţă, bătrîna institutoare Eufrosina Grosu, aparţin acelei categorii largi de oa­meni cărora societatea burgheză le refuză realizarea aspiraţiei spre feri­cire şi care se zbat sub apăsarea ce­rului­ burghez, sumbru şi înarc de-o palmă, dincolo de care nu văd nimic. Creionarea acestor destine e făcută cu mină sigură in primul act al piesei, in care Eufrosina Grosu nu apare, dar a cărei viaţă de dinaintea revoluţiei, su­gerată în actul următor, o apropie de personajele amintite. Aspiraţia spre fe­ricire a acestor oameni e dureroasă, fiind zadarnică, şi vieţile lor se des­făşoară sub semnul tragicului, mer­­gind spre ratare. Vine insă­ revoluţia. Conflictul iniţial al piesei, cel din­tre oameni de felul „surorilor Boga" şi viaţa burgheză, se integrează in­tr-unul mai larg, în care viaţa burghe­ză capătă contururi exacte, ea însem­­nînd Cantinca Gorăscu, Găleanu, Mi­­rescu şi tot ce aparţine claselor milă aci dominante, celălalt termen fiind masele populare conduse de partid. Integrarea aceasta in conflictul de am­ploare şi însemnătate istorică mi se pare excelentă ca intenţie, fiind pro­fund semnificativă, dar insuficient rea­lizată. Alăturarea de revoluţie a suro­rilor Boga, a profesorului Mereuţă, a bătrinei Grosu nu formează, in mă­sura în care s-ar cuveni, substanţa actelor II şi III. Am avut impresia că liniile conflictului nu mai sunt aşa de ferme, că autorul a scăpat puţin din vedere specificitatea conflictului şi a demonstraţiei intenţionate. Cred că revoluţia trebuie adusă în scenă, nu ca atmosferă, ci numai in măsura strictă în care destinele personajelor a­­mintite se împleteau cu desfăşurarea ei. Ar fi fost astfel şi mai preg­nantă ideea piesei, aceea a salvării acestor existenţe umane prin revoluţie, Iulia şi Ioana Boga, Mihai Mereuţă — tip interesant şi concludent de intelec­tual — bătrina Grosu, participă activ la revoluţie, rezolvindu-şi astfel pro­blemele fundamentale ale destinelor lor individuale . Iulia va găsi dragostea şi va renunţa la scepticismul şi la resem­narea la care fusese silită să ajungă, Ioana va înlocui o fericire fragilă, de fapt individualistă, cu una mare şi trainică; viaţa tinărului Mereuţă, cu semnificaţii de tragedie optimistă, şi-a împlinit idealul — lumina fericirii ge­nerale şi durabile pe care a căutat-o cu "înfrigurare, bătrina Grosu nu mai e singură, aşa cum a fost toată viaţa. Conflictul este rezolvat, şi nu tragic, cum s-ar fi intîmplat în condiţii „nor­male ci luminos. Asta pentru că a venit revoluţia care a zdrobit aceste condiţii „normale", deschizînid destine­lor omeneşti o altă perspectivă. Sunt salvaţi oamenii intr-adevăr recupera­bili. Rataţii de felul lui Ghighi Mi­­rescu nu pot fi salvaţi, ba dimpotrivă. Necesitatea fiecărui personaj al piesei, reprezentînd un tip sau o nuanţă, e certă. Cred însă că Eleonora Gorăscu, ca prezenţă, nu era cerută de conflict. Realizarea personajelor e făcută in măsură diferită, dar nu poţi să nu ob­servi că cele care aparţin altor medii sociale decît al muncitorilor, şi în spe­cial micii burghezi, intelectualii, sunt m­ai veridic realizate. Surprinde astfel modul mai simplist în care este abordat Pavel Golea, personaj-cheie, el fiind cel care — practic — face legătura dintre conflictul iniţial al piesei şi ce­lălalt conflict, în sensul integrării de care vorbeam. Deficienţa aceasta a tea­trului lui Horia Lovinescu poate fi re­marcată încă din „Lumina de la Ulmi". Aparţinînd textului, deficienţa n-a pu­tut fi evitată nici în spectacolul cu „Surorile Boga“, ci numai atenuată. Ea nu este neînsemnată, privind în mod esenţial conflictul. Eşti foarte pretenţios cu o lucrare in care ai descoperit mari virtuţi şi cu un scriitor a cărui creaţie nu ţi-e indife­rentă. Sub semnul acesta trebuiesc puse rezervele mele cu privire la piesa lui Horia Lovinescu. George GANA Student la Facultatea de Filologie anul V. Cîteva cuvinte despre „Surorile Boga“ Scenă din piesa „Surorile Boga". S. Jiwitane de Attul Hau Pentru mine, a scrie la „Gazeta literară“ nu e lucru uşor. Am avut pentru moment imaginea unui camion supraîncărcat care cu motorul ambalat încearcă să-şi ducă pova­ra. Dacă va reuși sau nu să o ducă, asta se va vedea după citirea acestor rînduri. Sînt un cititor al „Gazetei literare“, nu teribil de pa­sionat şi din această cauză, poate, nu o citesc de la un capăt la celălalt. Mă opresc din cînd în cînd la re­portaje, la cronica teatrală și literară, la unele povestiri — la cele scurte — adică la ceea ce poate ispiti un tînăr ca mine, cu o cultură în formare. Mă atrag reportajele literare pentru că ele sînt ace­lea care se fac înţelese cel mai mult în rîndurile noastre. E firesc deci să le căutăm, să cerem revistelor­­să ni le dea pe cele mai bune. Reportajele despre uzine încu­rajează munca noastră, dar ne şi educă gustul literar şi ne pregătesc pentru lectura unor opere literare mai pretenţioase. Asta e părerea mea. Socotesc că acela care scrie reportaje le scrie nu numai pentru noi. Se pregă­teşte şi pe sine în arta scrisului. De la reportaj poate trece la lucrări mai mari. Tinerii scriitori ştiu mai bine decît mi­­că şi din reportaje se pot face adevărate opere literare. Culegerile lui Geo Bogza stau pildă. Mă gîn­desc la tinerii scriitori de seama noastră. Să ne legăm şi mai mult unii de alţii. O asemenea legătură o pot sugera reportajele bune şi scrise la timp, despre succe­sele noastre în muncă. Vizitele mai dese în uzine nu cred că pot influenţa în râu opera nichinui scriitor. De aceea noi, tinerii mun­citori, îi invităm din nou, cu ocazia Anului Nou, pe scriitori să vină mai des în uzine. In oamenii cunoscuţi în vederea unui reportaj se poate întîmpla ca scriitorul să descopere personajele viitoarelor sale opere literare. Vreau să mai fac o invitaţie, de data asta direct „Ga­zetei literare“. Pagina de teatru şi film e o pagină căutată. Ne interesează realizările teatrelor noastre, ar­tiştii cunoscuţi, precum şi aceia care se afirmă. Dorim ca această pagină să se îndrepte mai des spre specta­colele din provincie. Teatrele de stat din unele oraşe ale ţării noastre reuşesc de foarte multe ori să dea spec­tacole de bună calitate, să aducă soluţii de interpretare deosebite. Încă un lucru, cu care voi şi încheia : în pa­gina de teatru s-ar putea face loc unei rubrici perma­nente care să aducă la cunoştinţa cititorilor informaţii variate despre realizările cele mai noi din teatru­ şi fil­mul de peste hotare. Radu PAUNESCU matriţei Uzina „Klement Gottwald“

Next