Gazeta literară, ianuarie-iunie 1960 (Anul 7, nr. 1-27)
1960-01-01 / nr. 1
Rr. T (303) — vineri 1 ianuarie 1960 ■B&KGAZETA LITERARĂ La preluarea puterii de câtre popor Nu am avut nimic de pierdut — dÿcît umbra ștreangului pe zidul casei mele, decit umbra dispreţului pe umerii mei de femee, decit cira batjocurii pe pagina mea de poet. Nu am avut nimic de pierdut — decit vikiul teroarei prin arborii nevoilor mei, decit pasărea oarbă a singurătăţii, decit timbrul confuziei, decit prejudecata. Nu am avut nimic de pierdut — decit reci generaţii de juguri pe grumazul curbat — dar o lume de cîştigat ! Nina CASSIAN La aniversarea Armele-nvelite-n catifeaua coroanelor şi rugăciunilor popeşti ne asupriră soarta, astăzi însă dansul luminilor se-aprinde peste culmi, căci noi sintem aici stăpîni, din veşnicie. Şi mii de ani, aceasta a fost o taină sub şapte mari peceţi, păstrată-n inimi şi doar furtuna le-a fost smuls cînd jerba Carpaţilor tună îngrozitor şi piscul cel stîncos bătu din coamă. Republicii şi azi săpată e în stîncă, legea cea nouă-a brazdei şi a nicovalei şi praja liberei creaţii, frumuseţii ...iar dacă auzi blestemul foştilor stăpîni, înseamnă că-ntreg meleagul roditor e-al nostru. MAJTÉNYI Erik Arpegii pentru Ca să-ţi pictez nespusa bogăţie, împodobind, strălucitor, cununa, S-ar cuveni a-ţi scrie — zile-o mie Şi drept colan , să mai adaug una. Nu dobîndiseşi bucurii depline, Cînd vînturi reci cercau să le reteze, Să sece boiul naltelor tulpine Şi coama lor, viclean, s-o întineze. Cu cit cercau mai îndîrjit, cicloane 1A-ţi smulge ampla rădăcină; Nălţai, prin delte, mări şi bărăgane, Fruntea-nsetată de lumină. Republică Deci în şiragul de o mie stele, Voi epoca eroi şi luptătoare. De le-a fost piaţa-nnegurată jele, Victoria de azi li-i sărbătoare. Le dă nu numai glorie, ci aură De nestemată-n singe mult lăută. Republică, nepreţuită laură, Sunt zorii noi ai lumii noi născute. Iar jertfa, dată cu mărinimie De fii care-ntrevăzură A patriei renaştere şi bogăţie, Străluminează, nestemată rară, Tînără a ţării primăvară. Camil BALTAZAR In româneşte de NICHITA STANESCU (Urmare din pag. 1 ) putinţă ca pînă mai ieri să dorească stăpînii, adică lotrii şi nebunii, războiul şi jaful, peste hotarele încălcate. El trăieşte acum în republică, — republica împlineşte astăzi doisprezece ani, iar lui această vîrstă i se pare o veşnicie, un cadru, un chenar care a pogorît cuprinzînd ţara şi oamenii ei, ca o graţie, de la sine. Şi atunci trebuie repetat, că republica populară nu e o simplă expresie care glâsuieşte despre o anume formă de guvernămînt printre altele multe, înţelesul ei e mai adine şi mai cuprinzător. Ea înfăţişează idealul în materie de constituţie politică, pe linia definitivelor aşezări ale societăţilor omeneşti. In faţa ei toate celelalte forme de guvernămînt pălesc, ele apar ca stări înapoiate, amintind, în măsuri diferite, apusele barbarii, faze şi popasuri vremelnice pe drumul anevoiosului progres. S-a prosperat odinioară şi sub monarhi, şi sub aristocraţi, şi sub oligarhi plutocratici, fireşte , n-o tăgăduieşte nimeni. Dar bogăţiile şi puterea agonisite sub astfel de regimuri nu s-a dezvoltat decît în folosul unor stăpîni egoişti, a unor neînsemnate minorităţi care se socoteau elite pentru că deţineau comanda. Inegalitatea şi, prin urmare, nedreptatea, alcătuiau miezul acelor constituţii sub care statul de na ine venea patrimoniul unui om, al unei familii, al unor clici şi în care marele număr îl formau nu cetăţenii, ci „supuşii“. Dar măreţia concepţiei republicane actuale caracterul ei esenţial stă în faptul că bunul obştesc, în irezistibilă şi continuă creştere socialistă, e patrimoniul tuturor membrilor unui corp social fără clase suprapuse, patrimoniul întregului popor muncitor. Republica Populară, e o realizare culminantă a zilelor noastre. Ion VINEA TRAIAN VASAI „Muncă de folos obștesc" Agonia anului sau a teatrului decadent? „Anul la a cărui agonie asistăm“, notează cunoscutul regizor Elia Cazan „stă sub semnul următoarei statistici: pe Broadway din treizeci şi două de teatre, douăzeci şi şase continuă să joace comedii muzicale“. In asemenea condiţii, îl înţelegem pe Elia Cazan şi-i înţelegem tristeţea : „agonia anului“. Ni se pare însă că mai semnificativă decît prezenţa pe scene a comediilor muzicale, justificîndu-i din plin aprecierea, este orientarea teatrelor comerciale „serioase“, a dramaturgilor jucaţi pe aceste scene, a soluţiilor pe care le oferă şi a concluziilor de viaţă la care au ajuns. Din acest punct de vedere, cazul cel mai concludent şi mai acuzat în tristeţe, este cel al lui Glennesee Williams, talent incontestabil, de o forţă reală şi de o circulaţie insistentă astăzi în lumea Occidentului, în 1945, ca rezultat al experienţei războiului şi al teribilului examen cu care i-a fost confruntată adolescenţa, Tennesee Williams declara: „nu mă interesează scriitorul ce nu se arată profund frămîntat de problemele inegalităţii sociale“. Această declaraţie programatică era făcută în 1945, cînd scriitorul se afla la incepubil drumului său. S-au scurs însă de atunci aproape cincisprezece ani. Sînt anii în care maccarthismul și-a fluturat deasupra Americă flamura sa îndoliată, anii războiului din Coreea, ai cursei înarmărilor și al războiului rece. Rămas singur, izolat, fără nici o busolă, rătăcit şi bîntuit de toate spaimele, Tennesee Williams — şi nu numai’el — îşi începe discursul funebru, ajungînd pînă la ultimele declaraţii programatice, sinistre, în crîncena lor cruzime : „nu mă interesează din viaţă decît ceea ce este iremediabil tarat, descompus şi damnat". Piesele sale ultime sînt o mărturie consecventă a unei disperări la punctul de balanţă dintre veghe şi delir, dintre halucinaţie şi profeţia paranoică. Şi Tennesee Williams nu este singurul exemplu al acestei alunecări pe panta disperării. Samuel Beckett aduce în peisajul singurătăţii mesajul său personal, cu un coeficient sporit de macabru, straniu, sinistru, lugubru, toate învăluite într-o mantie de cenuşe, invitaţie peremptorie la demenţă, stupiditate şi sinucidere. Osborne colorează perspectiva cu o tentă de cinism, iar Ionesco, socotind universul definitiv absurd, propune ruinarea limbajului, acest instrument de comunicare între oameni părîndu-i-se nu numai compromis, perimat şi ineficient, dar şi pernicios prin prezumţiozitate. In locul cuvintelor ar fi suficiente : „urletele, scrîşnetele, gemetele şi suspinele“. Repetăm, văzută lumea din această perspectivă, Elia Cazan are dreptate cînd vorbeşte de „agonia anului“. Pe tema acestei poziţii disperate se poate divaga la nesfîrşit. S-ar putea, de pildă, începe de la o obiecţie dictată de un bun simţ comun şi elementar, observîndu-se o vădită nepotrivire dintre scrisul dramaturgilor dezolaţi, cari, în opera lor, umblă somnambulici pe funia întinsă între clopotniţa delirului şi cea a disperării, şi viaţa lor particulară, comodă, calmă, tihnită, îndestulată — mai ales îndestulată — într-un perfect acord cu idealul spre care năzuia în chip secret Cocteau, pe vremea cînd făcea elogiul opiumului: „o lampă, o supă, o pipă“. Am putea pune deci sub semnul neîncrederii sinceritatea disperării lor. N-o facem fiindcă Tennesee Williams şi-a luat şi măsuri de prevedere împotriva unei asemenea eventualităţi, scriind : „cine mă poate învinui de minciună, incorectitudine sau amoralitate, cînd eu pornesc de la negarea oricăror norme, criterii şi rigori morale ?“ Deci să nu insistăm (ceea ce ni se pare mai relevant la aceste clipe „cînd anul agonizează“ (E. Cazan) este faptul că invitaţia la delir, spaimă, angoasă, furie, sinucidere, incursiune în clinică şi în deliciile drogurilor capătă în ultima vreme, în ultimele luni ale „anului care agonizează" o sancţiune neprevăzută de autorii acestei invitaţii. Dacă îndărăt cu numai trei-patru ani, camera neagră populată de fantomele tuturor exasperărilor exercita asupra unui anumit public o oarecare atracţie, astazi, spectatorii saturaţi de îmbierea la nevroză vădesc o reacţie de opoziţie : refuză să mai participe la ritualul devenit plicticos prin repetire şi mecanizare. însuşi Osborne remarcă sentimentul de oboseală al publicului şi notează cu aceeaşi sleită tristeţe : „disperarea a ajuns să plictisească publicul ca orice atitudine excesivă. Ce ne rămîne ? Va trebui să facem efortul şi să încercăm o eventuală revenire la normal". E deprimant, într-adevăr, dar va trebui să vă însănătoşiţi. Anul nu agonizează. Să nu uităm, anul ce-şi încheie calendarul e anul în care geniul uman a realizat călătoria în lună a unui vehicul ce a reprezentat mîndria şi speranţa întregii umanităţi. E anul în care a început biruirea inerţiilor înrăite şi potrivnice, fantome malefice, care doresc să vadă planeta noastră transformată într-un cimitir părăsit. Sub imperiul acestor victorii, spiritele cele mai disperate sunt obligate la o profundă meditaţie. Da, domnilor disperaţi, e inevitabil, va trebui să vă întoarceţi faţa către lume, să vă descreţiţi frunţile tenebroase, să ştergeţi din privirile voastre sticlirea duşmănoasă şi furibundă şi să vă împăcaţi cu viaţa şi cu universul care rămîn grandioase şi fermecătoare în simplitatea şi în fecunditatea lor creatoare. Soarele anului 1960 surîde umanităţii în toată splendoarea lui. Awiţel BARANGA TRIUMFUL REPUBLICII (Urmare din pag. 1) favoruri, distincţii, demnităţi în stat, ambasade erau distribuite de întreţinutele suveranului, care îşi aveau curtea lor, paralel cu cea oficială. Era domnia intriganţilor. Cariere vertiginoase, ridicări şi prăbuşiri inexplicabiile. Am avut şi noi nenorocul — şi nu prea de mult — să experimentăm sistemul monarhic, domnia camarilelor, lipsa de demnitate şi patriotism a conducătorilor politici, consilieri regali, oameni bătrîni cu chipiu şi uniforma albastră defilînd pe podul Mogoşoaiei, cerşind o privire aprobatoare de la ferestrele palatului regal, dame voalate, secretari particulari şi samsari publici furnizori de stofe pentru armată, cavaleri ai timbrului de aviaţie, paladini ai jocurilor de noroc, aventurieri şi milogi ai voevodatului cultural, afaceri veroase soldate cu deficite de miliarde pentru stat, cu miliarde trimise peste hotare de acei „locat, posedentes“, fericiţii beneficiari ai regimului de corupţie, cinism, superficialitate şi favoritism, care odată şi odată trebuia să se prăbuşească în iureşul revoluţionar. Proclamarea■epublicii a pus capăt unui regim anarhic, desmăţului exploatatorilor. Odată cu sistemul defunct, au fost extirpate şi îngropate răsadurile care prinseseră ţara într-o reţea de buruieni otrăvite, păienjeniş sinistru, tentacule de caracatiţă prin care sîngele ţării alimenta aparatele digestive şi veşnic nesătule ale profitorilor de toate vîrstele şi de toate ...sexele. Răsfoind colecţiile ziarelor de-atunci, recitindu-ne articolele, inima ni se umple de mîndrie, conştiinţa ne-o simţim curată şi sufletul plin de bucurie la gîndind că am contribuit, cît de puţin, la stăvilirea putregaiului care se întindea, şi trebuia să ia foc odată. Realizările vaste din cei doisprezece ani de putere populară sînt mărturia elocventă a eficacităţii regimului republican şi chezăşia unor şi mai ample înfăptuiri în viitorul apropiat. Victor EFTIMIU (Urmare din pag. 1) cunoştinţei a introdus în cugete şi de faptul că masele omeneşti au ajuns a fi constituite din indivizi conştienţi. Progresele luminării generale au schimbat şi atitudinea creatorilor de cultură, a învăţaţilor şi artiştilor in lucrările lor. Cine aprinde astăzi un far, ştie că acesta va lumina departe. Nevoia mesajului adine caracterizează creaţia zilelor noastre. Boema literară de altădată credea a fi ajuns la scopul său, impărtăşindu-şi compunerile colegilor adunaţi in jurul mesei de cafenea sau strimtului cerc de afiliaţi ai aceleiaşi estetice. Specializarea publicului este unul din faptele cele mai frapante la sfirşitul veacului trecut şi la începutul secolului nostru, şi el este poeta care explică atitea din caracteristicile artei produse in această vreme şi mai tirziu, cind condiţiile sociale au rămas aceleaşi. Dar acolo unde, ca la noi, cărţile ajung, prin creşterea considerabilă a tirajelor şi prin reţeaua deasă a bibliotecilor publice, la cunoştinţa tuturor, cind apar teatre şi orchestre cu o activitate susţinută chiar în centrele cele mai modeste, cînd marele număr al muzeelor, al expoziţiilor, duc bunurile artelor plastice către publicul cel mai întins, care va fi artistul resemnat să creeze numai pentru cercul îngust al colegilor şi iniţiaţilor ? Dezvoltarea publicului produce umanizarea artei. Poţi prezenta un caz rar şi curios într-o povestire sau poţi da expresie lirică unei simţiri bizare, atunci cind te adresezi unui public de trei sute sau de o mie de persoane, dar nu atunci cind eşti chemat să vorbeşti unui popor întreg. Acestuia nu-i poţi înfăţişa decit situaţii şi simţiri atit de generale, incit inima omului să-i poată răspunde cu reacţiile ei fundamentale, cu cele mai umane dintre ele. Dacă pricep bine pe artiştii de azi, în acest sens se îndreaptă năzuinţa lor. Cit despre savanţi, zelul lor de a fi utili vieţii sociale şi practice porneşte din acelaşi indemn, ceea ce nu exclude de loc cercetarea cea mai înaltă şi cea mai specială, concepută ca o etapă indispensabilă, de nimeni contestată, înainte de revărsarea adevărurilor, astfel ciştigate, in circulaţia intelectuală generală şi de rodirea lor umană. In cei doisprezece ani de viaţă nouă cultura a dobindit aceste orientări, pe care viitorul le va aduce pînă la deplina lor înflorire. Tudor VIANU Biblioteca Uzinelor „23 August" din Capitală (80.000 volume) CITITORII DESPRE SCRIITORI Cărţi despre clasa muncitoare îmi petrec aproape tot timpul liber citind. Ca muncitor, mă pasionează în primul rînd cărţile în care este descrisă viaţa noastră. Voi căuta să vorbesc aici despre cîteva cărţi în care se scrie despre clasa muncitoare şi să arăt — iertat să-mi fie — şi unele lipsuri. Mi se pare că majoritatea cărţilor noi au prezentat lupta revoluţionară a ţărănimii noastre, au scris despre problemele care o frămîntă, dar mult mai puţin despre muncitorii din fabrici şi uzine. Scriitorii noştri au scris neîndestulător despre felul în care muncitorii şi-au ridicat nivelul cultural şi politic, despre noile lor condiţii de viaţă, despre felul în care muncesc. Conştiinţa socialistă a omului nou nu apare încă pe deplin oglindită. Eu ştiu că în fabrici se petrec atîtea procese de viaţă interesante în formarea atitudinii noi faţă de muncă pe care scriitorii ar trebui să le cunoască şi să le oglindească în operele lor. Cred că problemele clasei muncitoare, căreia i se datorează în primul rînd prefacerile revoluţionare din ţara noastră, ar trebui să fie abordate în mai mare măsură în cărţile noastre. Intre cărţile din mica mea bibliotecă am şi romanul „Energia“ de Feodor Gladkov. Se zugrăveşte cu multă frumuseţe în această carte sovietică felul în care o mare mulţime de oameni s-a călit sufleteşte muncind pe un mare şantier de construcţii. Şi în „Pasărea furtunii" de Petru Dumitriu» se descriu oameni de tip nou, care se luptă cu natura, oriving, dîild dovadă de eroism. Aceleaşi calităţi se vădesc şi în lupta lor hotărîtă împotriva duşmanului de clasă. Ar fi bine ca în cărţile pe care le citim să găsim tot mai multe subiecte de acest fel. Elanul construcţiei socialiste ar trebui să pătrundă din plin în literatură. Aş vrea să spun cîteva cuvinte despre cărţile lui Eugen Barbu, un scriitor iubit de muncitori. De la „Groapa“, carte a cărei acţiune se petrece în jurul atelierelor C.F.R., dar în care nu se pomeneşte nimic despre acţiunile muncitorilor ceferişti, scriitorul a făcut mari progrese. Am citit de curînd, şi mi-a plăcut foarte mult, volumul său de nuvele „Oaie şi ai săi“. In această carte se vede că scriitorul cunoaşte bine viaţa muncitorilor. M-a interesat, în mod deosebit, povestirea „Munca de jos" în care se vorbeşte despre viaţa noastră, a tipografilor. Se arată aici cum muncitorul tipograf Antonică, în urma unor greşeli pe care le făcuse, este trimis să lucreze cu o maşină scoasă din uz. Dorind din tot sufletul să se îndrepte, el munceşte cu multă îndîrjire ca s-o repare, o pune pe picioare şi transformed această maşină, se transformă şi el. Sînt nenumărate astfel de întîmplări în viaţa noastră, a muncitorilor, care arată felul cum oamenii se schimbă în procesul muncii, cum oamenii gîndesc astăzi altfel decît în trecut, cînd munceau pentru patroni. Forţa colectivului îl ajută pe fiecare să înţeleagă rostul luptei sale, să înlăture deprinderi vechi, rămăşiţe ale moralei burgheze. Şi pentru că a venit vorba, cred că activitatea noastră, a muncitorilor tipografi, ar putea să inspire pe romancieri pentru scrierea unor cărţi interesante. S-ar putea scrie despre modul în care muncitorii îşi însuşesc tehnica nouă, despre felul în care cei mai înaintaţi dintre noi realizează inovaţii, despre lupta pentru instaurarea unui stil de muncă socialist. Eu aş citi cu multă plăcere o astfel de carte. Ion MILITARU tipograf la întreprinderea Poligrafică nr. 2 Bucureşti Am aşteptat reprezentarea ultimei piese a lui Horia Lovinescu cu o mare curiozitate. Urmăresc cu deosebit interes creaţia acestui autor. „Surorile Boga“ confirmă liniile personalităţii artistice a lui Horia Lovinescu, aşa cum s-a conturat ea pînă acum, de dramaturg al revoluţiei ca posibilitate şi determinantă a trierii conştiinţelor şi, in orice caz ,a verificării calităţii umane în împrejurări excepţionale. Piesa reia, în termeni noi, problema salvării, a recuperării unor existenţe omeneşti prin revoluţia începută in ţara noastră la 23 August 1944. Cele trei surori Boga ,profesorul Mihai Mereuţă, bătrîna institutoare Eufrosina Grosu, aparţin acelei categorii largi de oameni cărora societatea burgheză le refuză realizarea aspiraţiei spre fericire şi care se zbat sub apăsarea cerului burghez, sumbru şi înarc de-o palmă, dincolo de care nu văd nimic. Creionarea acestor destine e făcută cu mină sigură in primul act al piesei, in care Eufrosina Grosu nu apare, dar a cărei viaţă de dinaintea revoluţiei, sugerată în actul următor, o apropie de personajele amintite. Aspiraţia spre fericire a acestor oameni e dureroasă, fiind zadarnică, şi vieţile lor se desfăşoară sub semnul tragicului, mergind spre ratare. Vine insă revoluţia. Conflictul iniţial al piesei, cel dintre oameni de felul „surorilor Boga" şi viaţa burgheză, se integrează intr-unul mai larg, în care viaţa burgheză capătă contururi exacte, ea însemnînd Cantinca Gorăscu, Găleanu, Mirescu şi tot ce aparţine claselor milă aci dominante, celălalt termen fiind masele populare conduse de partid. Integrarea aceasta in conflictul de amploare şi însemnătate istorică mi se pare excelentă ca intenţie, fiind profund semnificativă, dar insuficient realizată. Alăturarea de revoluţie a surorilor Boga, a profesorului Mereuţă, a bătrinei Grosu nu formează, in măsura în care s-ar cuveni, substanţa actelor II şi III. Am avut impresia că liniile conflictului nu mai sunt aşa de ferme, că autorul a scăpat puţin din vedere specificitatea conflictului şi a demonstraţiei intenţionate. Cred că revoluţia trebuie adusă în scenă, nu ca atmosferă, ci numai in măsura strictă în care destinele personajelor amintite se împleteau cu desfăşurarea ei. Ar fi fost astfel şi mai pregnantă ideea piesei, aceea a salvării acestor existenţe umane prin revoluţie, Iulia şi Ioana Boga, Mihai Mereuţă — tip interesant şi concludent de intelectual — bătrina Grosu, participă activ la revoluţie, rezolvindu-şi astfel problemele fundamentale ale destinelor lor individuale . Iulia va găsi dragostea şi va renunţa la scepticismul şi la resemnarea la care fusese silită să ajungă, Ioana va înlocui o fericire fragilă, de fapt individualistă, cu una mare şi trainică; viaţa tinărului Mereuţă, cu semnificaţii de tragedie optimistă, şi-a împlinit idealul — lumina fericirii generale şi durabile pe care a căutat-o cu "înfrigurare, bătrina Grosu nu mai e singură, aşa cum a fost toată viaţa. Conflictul este rezolvat, şi nu tragic, cum s-ar fi intîmplat în condiţii „normale ci luminos. Asta pentru că a venit revoluţia care a zdrobit aceste condiţii „normale", deschizînid destinelor omeneşti o altă perspectivă. Sunt salvaţi oamenii intr-adevăr recuperabili. Rataţii de felul lui Ghighi Mirescu nu pot fi salvaţi, ba dimpotrivă. Necesitatea fiecărui personaj al piesei, reprezentînd un tip sau o nuanţă, e certă. Cred însă că Eleonora Gorăscu, ca prezenţă, nu era cerută de conflict. Realizarea personajelor e făcută in măsură diferită, dar nu poţi să nu observi că cele care aparţin altor medii sociale decît al muncitorilor, şi în special micii burghezi, intelectualii, sunt mai veridic realizate. Surprinde astfel modul mai simplist în care este abordat Pavel Golea, personaj-cheie, el fiind cel care — practic — face legătura dintre conflictul iniţial al piesei şi celălalt conflict, în sensul integrării de care vorbeam. Deficienţa aceasta a teatrului lui Horia Lovinescu poate fi remarcată încă din „Lumina de la Ulmi". Aparţinînd textului, deficienţa n-a putut fi evitată nici în spectacolul cu „Surorile Boga“, ci numai atenuată. Ea nu este neînsemnată, privind în mod esenţial conflictul. Eşti foarte pretenţios cu o lucrare in care ai descoperit mari virtuţi şi cu un scriitor a cărui creaţie nu ţi-e indiferentă. Sub semnul acesta trebuiesc puse rezervele mele cu privire la piesa lui Horia Lovinescu. George GANA Student la Facultatea de Filologie anul V. Cîteva cuvinte despre „Surorile Boga“ Scenă din piesa „Surorile Boga". S. Jiwitane de Attul Hau Pentru mine, a scrie la „Gazeta literară“ nu e lucru uşor. Am avut pentru moment imaginea unui camion supraîncărcat care cu motorul ambalat încearcă să-şi ducă povara. Dacă va reuși sau nu să o ducă, asta se va vedea după citirea acestor rînduri. Sînt un cititor al „Gazetei literare“, nu teribil de pasionat şi din această cauză, poate, nu o citesc de la un capăt la celălalt. Mă opresc din cînd în cînd la reportaje, la cronica teatrală și literară, la unele povestiri — la cele scurte — adică la ceea ce poate ispiti un tînăr ca mine, cu o cultură în formare. Mă atrag reportajele literare pentru că ele sînt acelea care se fac înţelese cel mai mult în rîndurile noastre. E firesc deci să le căutăm, să cerem revistelorsă ni le dea pe cele mai bune. Reportajele despre uzine încurajează munca noastră, dar ne şi educă gustul literar şi ne pregătesc pentru lectura unor opere literare mai pretenţioase. Asta e părerea mea. Socotesc că acela care scrie reportaje le scrie nu numai pentru noi. Se pregăteşte şi pe sine în arta scrisului. De la reportaj poate trece la lucrări mai mari. Tinerii scriitori ştiu mai bine decît mică şi din reportaje se pot face adevărate opere literare. Culegerile lui Geo Bogza stau pildă. Mă gîndesc la tinerii scriitori de seama noastră. Să ne legăm şi mai mult unii de alţii. O asemenea legătură o pot sugera reportajele bune şi scrise la timp, despre succesele noastre în muncă. Vizitele mai dese în uzine nu cred că pot influenţa în râu opera nichinui scriitor. De aceea noi, tinerii muncitori, îi invităm din nou, cu ocazia Anului Nou, pe scriitori să vină mai des în uzine. In oamenii cunoscuţi în vederea unui reportaj se poate întîmpla ca scriitorul să descopere personajele viitoarelor sale opere literare. Vreau să mai fac o invitaţie, de data asta direct „Gazetei literare“. Pagina de teatru şi film e o pagină căutată. Ne interesează realizările teatrelor noastre, artiştii cunoscuţi, precum şi aceia care se afirmă. Dorim ca această pagină să se îndrepte mai des spre spectacolele din provincie. Teatrele de stat din unele oraşe ale ţării noastre reuşesc de foarte multe ori să dea spectacole de bună calitate, să aducă soluţii de interpretare deosebite. Încă un lucru, cu care voi şi încheia : în pagina de teatru s-ar putea face loc unei rubrici permanente care să aducă la cunoştinţa cititorilor informaţii variate despre realizările cele mai noi din teatru şi filmul de peste hotare. Radu PAUNESCU matriţei Uzina „Klement Gottwald“