Gazeta literară, iulie-decembrie 1961 (Anul 8, nr. 28-53)
1961-09-28 / nr. 40
P Tudor ROTARU PAUL SCHUSTER Soare fără raze dintre tinerii prozatori din ţara noastră, Paul Schuster — scriitor de limbă germană — ocupă fără a fi publicat prea mult pină in prezent un loc deosebit. O primă povestire, „Dracul şi domnişoara de la mănăstire“, a fost tradusă in romineşte Şi s-a bucurat de cîteva ediţii în ambele limbi. Cele cîteva fragmente dintr-un viitor roman apărute in presă vădesc posibilităţile prozatorului în direcţia epicii de largă respiraţie, lată-ne acum in faţa celui de al doilea volum al său conţinind o nuvelă despre care se poate afirma de la bun început că reprezintă o netă depăşire a stadiului literar de acum ciţiva ani. Ca şi in „Dracul şi domnişoara de la mănăstire“ autorul işi propune şi acum să urmărească destinul unor oameni foarte tineri, de astă dată nu GAZETA LITERARA pjtDISPElE... ■ • noniMMMUIMMMMlMIilliMIII tMMIIIttMIIitMMMaMMttMIIIItUlMIktKitl . ............... G. TALAZ Armonii în zori chiar adolescenţi, dar de-abia ieşiţi din faza adolescentă. Nuvela porneşte însă la o analiză mai profundă, e in general construită pe o dezbatere de idei, dusă cu pasiunea proprie virstei eroilor, cărora astfel de dezbateri le sunt caracteristice. Este vorba din nou de un conflict între generaţii, dar nu de clasicul conflict — posibil încă acum ciţiva ani dintre elanul unor tineri aflaţi pe băncile şcolii şi unii profesori provinciali şi ruginiţi, ci e descrisă opoziţia de concepţii existentă in aceeaşi perioadă intre o generaţie de tineri de curind intrată in muncă şi in viaţă şi unii reprezentanţi ai rzsiei imediat anterioare, avind doar cu ciţiva ani mai mult, suficienţi insă pentru a fi luat parte la război şi a fi fost otrăviţi de ideologia fascistă. Acţiunea cărţii se petrece printre tineri saşi şi — judecind după vîrsta unuia dintre eroi, Volker, fost locotenent în armata fascistă — poate fi situată in urmă cu 10—11 ani. Dezbaterea care se duce este in jurul unei probleme foarte importante, majore pentru tineret. Este vorba de curaj, de eroism în cele două aspecte posibile ale sale : eroismul util, subordonat unui scop logic şi uman şi pe de altă parte aventura în sine, absurdul joc pe marginea prăpastiei cu perspectiva morţii şi avind ca unic scop hipertrofierea eului. Cei între care se duce această dezbatere sunt trei tineri care se întîlnesc întimplător iarna Pe virful unui munte. Prezenţa a doi dintre ei e simplă şi cotidiană, un învăţător tinăr oarecare cu o oarecare iubită. Al treilea e insă o aparentă personalitate, deşi nu voit ostentativă, căci ostentativ nu e Volker decit cu sine însuşi. O personalitate aparent fascinantă prin neobişnuitul său dispreţ faţă de pericol şi moarte, un hiper-intelectual, un hiper-sportiv, un om care şi-a cultivat sistematic voinţa — pentru unica plăcere însă a senzaţiei sale animalice de a trăi. „Lebensgefühl-ul“ îi este lui Volker şi celor de teapa lui scuză pentru orice, de la marea îndrăzneală la impulsurile brutale de acaparare şi distrugere. Volker dispreţuieşte logica. El consideră că odată cu întreaga lume, logica trebuie să se plece în faţa „oamenilor tari", lată un tipic exemplar al mentalităţii fasciste la zece ani după terminarea războiului in condiţiile traiului cotidian. Discuţiile care se duc sunt pe nişte detalii în aparenţă, un volum de versuri al lui Hölderlin,, o pantă de ski, dragostea unei fete; şi totuşi aceste detalii au mare însemnătate, ele te fac să ştii precis felul în care a acţionat acelaşi om în timpul războiului şi cum ar reacţiona de pildă dacă din nou prin cine ştie ce intimplare ar avea o armă intmă, învingerea lui Volker nu se face prin discuţii. Nuvela demonstrează că prin cuvinte nu poate fi convins absurdul, el prin natura sa nu cedează la argumente. Logica simplă a vieţii, nu îl convinge, insă il învinge, il învinge şi ii elimină, aşa cum se întîmplă cu fostul locotenent germani scos pină la urmă din rindurile micii societăţi de excursionişti. ...Spun că nuvela demonstrează şi asta este totodată şi slăbiciunea cărţii. Căci cu excepţia unor figuri secundare, nuvela foloseşte strict elementele necesare demonstraţiei şi exact in cadrul cerut. Respectiv, învăţătorul Stepff nu depăşeşte rolul său de tinăr sănătos, logic, puţin pedant, cam limitat ca imaginaţie şi îndrăgostit; nici Volker pe al său; dar mai ales Ruth, cel de al treilea personaj, nu depăşeşte rolul său de element fluctuant necesar demonstraţiei. După părerea noastră Ruth este mult prea sărăcăcios gîndită. Ea este o tinără elevă foarte aproape de absolvenţă şi de virsta lui Stepff şi nu există nici un motiv normal pentru care să apară o atit de mare discrepanţă de intelect şi de cultură intre ea şi intre prietenul ei. Ruth nu pricepe nimic, se comportă ca un mic animal atras de strălucirea dezbaterii într-o parte şi in alta; de aceea acţiunile ei nu au de fapt prea mare importanţă şi semnificaţie. De pildă, nu există nici o explicaţie clară a motivului care o face să ezite în momentul în care Volker este respins de societate. Ezitarea ei de a-l urma, vine tocmai după o victorie pe linia lui Volker — care a atras-o cu el intr-o aventură in care de altfel a izbindit. Ce s-a intîmplat cu Ruth pe acest drum ? Oare sănătatea ei firească, a făcut-o să disprețuiască in fond o asemenea victorie? Posibil că da. Dar tocmai procesul ei psihologic în acest moment crucial al cărţii apare nelămurit. Oricum cu meritele şi slăbiciunile ei, această nuvelă demonstrează citeva din trăsăturile caracteristice ale prozei lui Paul Schuster, ca de pildă: preocupare pentru problemele etice şi pentru dezbaterea de idei — şi o bună tehnică a construcţiei. Trebuiesc menţionate de asemenea peisajele conturate cu o extremă sensibilitate — peisaje care aparţin interior acţiunii. In ansamblu, considerăm că nuvela reprezintă un succes al Editurii Tineretului şi că pe drumul lui Paul Schuster ea marchează o bună distanţă parcursă ca şi perspectiva unei certe evoluţii ascendente. Stefania DRUIA Volumul poetului G. Talaz, „Armonii în zori“, cuprinde o arie tematică variată, in care trecutul, prezentul şi viitorul se contopesc organic. Vom găsi în volum versuri închinate luptei din ilegalitate a partidului, versuri despre război (G. Taiaz împreună cu generaţia sa a cunoscut ororile fascismului la o vîrstă matură) şi, in sfirşit, versuri dedicate construcţiei socialismului in tara noastră. Adunările comuniştilor în anii ilegalităţii sunt desemnate în culori simbolice : „Lampa fumega cele din urmă picături de petrol, / Săgetînd peste frunţi spic de-aburite lumini — / Frunţile parcă străluceau pe-un cîmp gol,/ In care se plantau uriaşe, viitoare grădini“. („Spre viaţă“). „Dezastrele războiului imperialist se materializează dureros : „Aşchii de sticlă din dezastre / Şi molozul ruinilor ! Apăsau pe vederile noastre / Şi pe bătăile inimilor“. In această atmosferă sumbră, adevărata conştiinţă de sine se caută : „Era totuşi ceva de aşteptat, / ceva ce nici moartea nu poate opri; / Era un dor să ştim ne-nduplecat. / Ce trebuie făcut spre-a fi, spre-a fi“ („Război şi pace“). Plenitudinea eliberării capătă proporţii uriaşe : „Sînt fier, şi foc, şi punte pe genuni / Şimi simt zvîcnind puterile mereu / Spre ceruri, ca-ntr-un arc de curcubeu, / Cu toate ale lumilor minuni“... („Poziţia mea“). Poetului, care se vrea „un visător de adevăr“, colindînd „satele din munţi, din văi şi şes“ acolo „unde viaţa-intîi cuvîntu-şi spune“, vechile cîntece ii apar depăşite, contemporaneitatea reclamîndu-i o artă nouă : „Şi mi-am pornit atunci, cu îndîrjiri / A conştiinţei noi semănătoare / în brazde, pentru noile-nfloriri („Popas in adine“) Păstrînd tot ce trecutul a dat mai nobil, ridicîndu-i la o nouă treaptă de înţelegere, poţi anticipa viitorul : „Să aduni înţelepciuni străbune, / Uriaşii de pe vremuri să-ţi pară vii / Şi alăturea de cei de azi să ştii / Cum cimentul viitorului se pune“ („Şcoala“). In ceea ce priveşte realizarea artistică, volumul este adeseori inegal. Pe lingă versurile semnalate mai sus, găsim şi naivităţi ca : „Muguraş ce se desface / Pentru muncă, pentru pace / Dă-mi mînuţa, copilaş, etc. Apar uneori incorectitudini de expresie, textul părind atunci o traducere brută Nu putem fi de acord cu formulările de genul : „De-acum puterea vremii noastre dă-ţi“ etc. Poetul reuşeşte să fie autentic numai cînd se exprimă pe sine, confruntîndu-se cu viaţa. Liniile directoare ale acestui volum ne indică un temperament liric explosiv, în majoritatea cazurilor stătîne pe mijloacele sale de expresie. evenimentelor internaţionale“. („Cuvint de început“ ). Aşadar o carte prin spă accentele de combativitate energică, scriitorul cultivînd cu pasiune satira în versuri, pamfletul liric (vezi şi recentul ciclu despre o călătorie prin Germania federală), forme poetice de veche tradiţie în literatura romînească, în poemele sale afirmarea valorilor socialismului este însoţită aproape întotdeauna de o condamnare drastică a trecutului întunecat, de un verdict pronunţat împotriva orinduirii vechi, împotriva normelor de viaţă proprii lumii burgheze. In noua carte spiritul polemic este eliberat de rigorile versului. Avem în faţă o culegere de pamflete publicistice, rod al prezenţei poetului în presa cotidiană. Formula ziaristică scoate şi mai bine în relief calităţile polemistului : mişcarea nervoasă a stilului, verva caustică, ştiinţa de a descoperi contradicţii in argumentaţia adversarului. Care sînt obiectivele vizate in carte ? Spre ce aspecte ale realităţii contemporane se îndreaptă tirul demascator? Să dăm cuvîntul autorului : „Pamfletele ce urmează (...) cuprind o seamă de Fapte care mi se par semnificative pentru «politica războiului rece», pentru «modul de viaţă» capitalist, ca şi pentru mersul, in general, al excelenţă politică, de atitudine nemijlocită faţă de problemele vitale ale contemporaneităţii, o carte de strin-,gentă actualitate. Asupra lumii capitalului — prezentată deformat, în culori roze, de către propaganda oficială burgheză — scriitorul întreprinde o acţiune metodică de smulgere a măştilor, de detectare a adevărului pină in cele mai umbrite colţuri. Un pamflet iniţial („Dacă aş fi naiv“) expune din capul locului un program de demascare : „Dacă aş îi naiv m-aş prăpădi crezind... Aş crede, să zicem, că pactul atlantic e o inocentă asociaţie pacifică defensivă. Că dl. Adenauer nu se are bine cu spiritul lui Hitler. Că dl. Guy Mollet e marxist şi că fabricanţii de bombe se jertfesc pe altarul fericirii umane. Că «ajutorul» american ajută popoarele fiind prin excelenţă filantropic şi altruist. Că Algeria e o provincie a Franţei, iar Omanul o cazarmă londoneză...“ ş.a.m.d. Spulberarea mistificărilor, a diversiunilor de orice fel este făcută în numele adevărului şi al istoriei : „eu cred în adevăr şi cinste,din viitorul măreţ al omenirii, înalimentul istoric al minciunii şi calomniei“. Stigmatizind politica imperialistă, variatele faţete ale vieţii in capitalism, pamfletele hil Frunză nu o fac fără a extrage o concluzie asupra viitorului, o concluzie care este totodată un sever avertisment adresat lumii vechi : sensul unic al istoriei este înfringerea apropiată şi totală a capitalismului, „este eliberarea universală de coşmarul războaielor şi de lăuturile ruginite ale unui sistem care mai seamănă încă pe o parte a lumii, zi de zi şi ceas de ceas, seminţele crimei şi ale nefericirii“ (, Cuvînt de început“). Punctul de plecare al pamfletelor incluse în culegere este, in general, ştirea de gazetă, mai ales ştirea „neimportantă“, prizărită undeva „in pagina 17“ a ziarelor occidentale, in spatele căreia însă scriitorul descoperă o realitate înspăimîntătoare, tragică. O știre care anunţă lapidar că : „serviciile apărării civile din S.U.A. au cheltuit 86 de milioane dolari pentru a pune la punct un dispozitiv de alarmă atomică, model casnic.“ — ne permite să realizăm atmosfera de coşmar, de groază perpetuă, dementă, întreţinută dincolo de ocean de promotorii isterici ai militarismului. („Somn uşor“). Alteori, tot simplaştire de ziar dă posibilitatea scriitorului să prezinte într-o viziune de ansamblu, demitificată și grotescă, întreaga societate capitalistă. Iată, spre edificare, cîteva pasaje din excelentul pamflet intitulat „Mirosul“: „Citesc in ziarele apusene despre o noutate in domeniul cinematografiei. (...) Pe baza unui procedeu oarecare se pot crea filme care în timp ce rulează pe ecrane... miros. Adică spectatorul simte strecurîndu-i-se în nas mirosuri corespunzătoare scenelor din film (...) îmi închipui (...) un film de ansamblu, ce s-ar vrea grandios. Ar fi vorba de«minunata, neîntrecuta şi veşnica viaţă» a societăţii burgheze. S-ar investi în această operă nu milioane ci miliarde de dolari, scoase nemijlocit din bugetul de stat. S-ar mobiliza toate resursele materiale şi morale, toate reclamele şi zîmbetele, toate şoldurile goale şi toţi sinit promiţători. Pină şi pisicile, de obicei somnolente, ar tace frumos şi ar slăvi capitalismul (...) Filmul începe. Spectatorii aşteaptă cu nările atente. Deodată un vacarm nemaipomenit ! Ţipete, urlete, leşinuri ! Uşile cad sfărîmate ! O mie de oameni într-o panică uriaşă, călcînd unii peste alţii, îngroziţi, sufocaţi, năvălesc din cinematograf în stradă. Ce s-a întimplat? Nimic nefiresc. S-a răspindit în sală mirosul cuvenit“. Cele mai multe din pamfletele lui Eugen Frunză nu aduc insă, ca aici, o proiecţie comică a lumii capitaliste. Clocotind de revoltă, scriitorul minute arma demascării directe, dărimă firmele mincinoase fără a se amuza, preferind, dimpotrivă, să ardă cu fierul încins. „Aţi auzit, probabil, de ceea ce se cheamă «capitalism popular». Patentul se află în S.U.A. De fapt e vorba de un botez. Bătrînul capitalism, aşa cum îl ştim noi cu toţii, năclăit de sîngele veacurilor, a primit o funduliţă roz şi, ca un nou născut, a fost scufundat de trei ori în apă călduţă ca să nu facă dublă pneumonie“ („Ajutor“). Scriitorul se cutremură de indignare în faţa realităţilor burgheze, se revoltă luîndu-te martor, ca cititor, al indignării sale şi indemnîndu-te, ca cetăţean al lumii socialiste, să iei o atitudine, să condamni la rindu-ţi. Manifestările de degradare a artei, de decadentism (vezi şi articolul despre Salvator Dali) ii smulg accente patetice de revoltă. „E atit de infamincit îmi vine greu să vorbesc“, spune Frunză referindu-se la un concurs de pian din America la care s-a ciitat... cu picioarele. Şi, mai departe: „priviţi picioarele ce sfărîmă clapele pianului ! Ce oroare şi batjocură! Parcă le văd amplifi- cate, murdare, gata să calce, brutale, gloria şi visurile generaţiilor. („Niciodată“). Stilul său e agitatoric, încărcat de interogaţii acuzatoare („Vai, domnule gazetar, cine v-a blestemat să citiţi pe dos istoria contemporană ?), de intonaţii lirice, uneori, e drept, excesiv retorice, bombastice chiar („Slăvită fii, mireasă a nădejdii, cintec al cititurilor — primăvară ! Slăvită in pretutindeni de inima omului, de ciute şi păsări, de ierburi şi stele. Scaldă-mi obrajii în rouă ta şi lasă palmele-mi să alunece pe cerul tău tremurător. Ingăduie-mi să-ţi ascult nemărginirea ..“ — „De primăvară“). Marea frecvenţă a dialogului (cele mai multe pamflete se organizează ca nişte convorbiri) conferă stilului lui Eugen Frunză o pronunţată oralitate care imprimă lecturii un caracter antrenant. Făceam mai sus observaţia că in pamfletele lui Eugen Frunză predomină o notă de gravitate, mijloacele insului fiind fructificate mai ales in subsidiar. Nu vom deduce insă de aici că scriitorul e lipsit de dimensiunea comicului. In unele ocazii, e drept destul de puţine, scriitorul invocă şi fantezia satirică, construind, în scopul discreditării unui personaj sau a unei stări de lucruri, tablouri hilare. Iată un astfel de portret-şarjă destinat să-l reprezinte pe Adenauer, care oscilează intre demnitatea de cancelar şi cea de preşedinte al Republicii de la Bonn: „Mă uit spre Vest către modestul orăşel, în care am poposit nu demult. Şi ce-mi văd ochii ? Două fotolii ! Se profilează in zare, frumoase, adinei şi bine tapisate. Mă uit şi observ ceva straniu. Mă şterg la ochi. Devin foarte atent şi bănuitor. N-o îl cumva o nălucire ? Nu, tabloul e real: un om mai mult ca bătrin sare de pe un fotoliu pe celălalt şi viceversa cu o teribilă supleţe a disperării şi ginind considerabil. Sare ba pe unul , ba pe altul şi se agaţă de speteze, se cramponează cu degetele sale lungi, vinete, numai os şi piele“. („Scrisoarea II“). Literar, pamfletele lui Eugen Frunză nu descind din şcoala argheziană, neextrăgindu-şi eficienţa critică din efecte de limbaj, din inventivitate verbală. Arta sa pamfletară, pe care am numi-o a şarjei patetice, aminteşte mai degrabă de N. D. Cocea. (Nu sugerăm prin aceasta, desigur vreun raport de subordonare). Evaluînd culegerea din punctul de vedere al artei literare, al mijloacelor stilistice se impun, fără îndoială, şi unele observaţii critice. Nemulţumeşte o anume restringere a armelor polemice, nejustificată dacă ne gîndim la bogata experienţă acumulată de literatura noastră in acest domeniu. Tradiţia atit de strălucită a pamfletului rominesc — ea începe cu Eminescu şi continuă, spre a nu evoca decit puţine nume, cu Tudor Arghezi, N. D. Cocea, Zaharia Stancu, Cărin Petrescu, Geo Bogza obligă, desigur, la foarte mult, G. DIMISIANU ugen Frunză are vocaţia polemicii. In poezie îi recunoaştem mai ales după aprinsele inflexiuni pamfletare, du EUGEN FRUNZĂ Atenţie — sens unic! EMILIA IOZKO—POPROCKA (graficiană poloneză) „Barajul Hidrocentralei *V. I. Lenin» de la Bicaz“ TOTUL PENTRU OM, PENTRU BINELE OMULUI (Urmare din pag. 1) plexă şi multilaterală, al ridicării productivităţii muncii la un nivel nemaiatins de nici o ţară din lume. Lozinca partidului : „Totul pentru om, pentru binele omului“, stă ca un ţel nobil la temelia acestor realizări colosale. O mare importanţă acordă proiectul de Program sarcinilor legate de ridicarea necontenită a bunăstării materiale a poporului, arătîndu-se totodată mijloacele şi căile prin care vor fi realizate acestea. Astfel, pe lingă faptul că va creşte retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii depuse, se va da atenţie reducerii preţului de cost al produselor, desfiinţării impozitelor percepute de la populaţie. Fonduri uriaşe vor fi alocate de către stat pentru locuinţe, pentru învăţămînt, asistenţă medicală, întreţinerea copiilor în şcoli şiinstitute în mod gratuit, pentru folosirea unor servicii comunale fără plată. Prin creşterea masei de mărfuri, prin ridicarea calificării şi a gradului tehnic al membrilor societăţii, prin apropierea veniturilor mici de cele mari, prin dezvoltarea în ritm rapid a productivităţii muncii, în U.R.S.S. se va trăi mai bine ca oriunde pe pămînt. în acelaşi timp, se va trece treptat la repartiţia comunistă după nevoi. In următorii 20 de ani, marea ţară din Răsărit îşi va spori venitul de circa 5 ori, devenind astfel patria resurselor uriaşe de fonduri, în stare să asigure o reproducţie lărgită de proporţii uimitoare şi să favorizeze in acelaşi timp, direct şi activ, ridicarea bunăstării poporului muncitor. Se precizează în acest sens că venitul real pe cap de locuitor va fi de 3,5 ori mai mare decit în prezent, urmînd să crească rapid nivelul general al consumului popular O grijă însemnată se acordă în proiectul de Program rezolvării definitive a problemei locuinţelor. „La sfârşitul celui de al doilea deceniu, fiecare familie, inclusiv familiile de tineri căsătoriţi, va avea o locuinţă confortabilă, corespunzătoare cerinţelor igienii şi traiului civilizat“. Transformări structurale vor suferi oraşele, schimbări esenţiale se vor produce în modul de aşezare al satelor, unde, intr-un efort comun, casele de tip vechi ţărăneşti vor fi înlocuite cu altele moderne. Treptat se vor desfiinţa chiriile, şi aşa destul de mici, se vor asigura electrificarea generală, conductele de apă necesare, se vor amenaja spaţii verzi, se va lupta cu energie împotriva vicierii aerului, a apei, a solului, protejindu-se sănătatea. Reducerea timpului de lucru, îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă, sînt alte sarcini importante subliniate în proiectul de Program, in următorii 10 ani se va trece la ziua de muncă de 6 ore, cu o zi nelucrătoare pe săptămînă, iar în mine şi în industria vătămătoare la 5 ore de lucru pe zi, sau la 30 de ore pe săptămînă, cu două zile nelucrătoare. Aceasta înseamnă că omul va avea mai multe „duminici“ de sărbătorit, că marile bulevarde vor fi înţesate de cetăţeni dornici de recreiere, că grădinile publice, teatrele, cinematografele, bibliotecile şi cîmpurile de sport vor fi intens populate. Deci Uniunea Sovietică va fi locul de pe glob unde se vor depune eforturi fizice mai puţine şi se va produce mai mult decit oriunde, creindu-se în acelaşi timp condiţii suplimentare pentru ridicarea nivelului tehnic şi cultural al tuturor membrilor societăţii. Proiectul de Program acordă o deosebită grijă sănătăţii, longevităţii. Se vor preveni boli şi accidente, se va acorda asistenţă medicală de înaltă calificare, se vor construi numeroase institute medicale, spitale, sanatorii înzestrate cu aparatura cea mai modernă. Dar, mai ales, se va asigura o largă reţea preventivă, un sistem de dispensare pentru supravegherea sănătăţii, de ocrotire a mamei şi a copilului, totul pe seama statului comunist. Cu deosebire se va acorda atenţie uşurării activităţii femeii, care va fi îndrumată spre munci mai puţin grele. Ea va fi ajutată în scopul participării mai largi la activitatea obştească, la viaţa ştiinţifică, artistică şi culturală a societăţii. Se va reduce munca femeii în gospodăria casnică prin răspîndirea de maşini perfecţionate şi ieftine, prin dezvoltarea alimentaţiei publice pe lingă întreprinderi, instituţii, blocuri de locuit, în 10—15 ani, subliniază proiectul de Program, alimentaţia publică va avea un rol precumpănitor, urmînd ca în deceniul al doilea să se treacă la prînzuri gratuite la oraşe şi sate. Asigurarea unei copilării fericite, este o altă sarcină importantă şi nobilă a construcţiei comuniste, în U.R.S.S., toate creşele, grădiniţele, taberele de pionieri etc., vor fi gratuite. Se vor extinde masiv şcolile, iar îv internare întreţinerea nu va costa ni-cimic. Se vor acorda dejunuri calde, îmbrăcăminte şcolară, material didactic fără plată. Multiple, impresionante sînt obiectivele înscrise în proiectul de Program al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Scopurile spre care se îndreaptă atenţia, pot şi vor fi realizate, ele fiind generate în primul rînd de structura internă a statului sovietic, unde exploatarea a fost de mult şi pentru totdeauna lichidată, unde munca este pusă, în mod conştient, în slujba intereselor comune ale societăţii. In care ţară capitalistă, în care colţ al lumii bintuit de plaga jafului şi a exploatării s-ar putea realiza aşa ceva ? Desigur, acolo unde primează interesul particular al celor bogaţi, goana după profit înalt de monopol, nici nu poate fi vorba de astfel de realizări. Sînt ani şi ani în care statele capitaliste au bătut pasul pe loc, sau, asemeni lacului, au dat inapoi. Cheltuieli uriaşe acordă imperialismul înarmării, pregătirii unui nou război, agravînd tot mai mult situaţia proletariatului din Europa occidentală, din America de Nord şi, cu deosebire, a populaţiei din colonii. Pentru întreţinerea blocului agresiv al Atlanticului, s-au alocat în şapte ani peste 372 miliarde de dolari. Pentru obiecte de lux, doamnele şi domnii capitalişti cheltuiesc anual aproximativ 31 miliarde dolari, sume fabuloase, jefuite de la muncitori. Clasele exploatatoare se ocupă cu creşterea cîinilor şi pisicilor in pensiuni speciale, în timp ce aproape 6 milioane de şomeri bat străzile oraşelor americane flămînzi. La instalarea sa în fruntea statului cu cel mai mare şomaj din lume, preşedintele Kennedy a făgăduit unele înlesniri poporului american. De atunci au trecut opt luni şi nici o bucurie nu se arată la orizontul „modului de viaţă american“. Măcinat şi ros de contradicţii antagoniste, imperialismul a atins de mult apogeul dezvoltării sate şi, mai mult ca oricînd, acum, i se potriveşte de minune calificarea dată de Lenin de „capitalism muribund, în putrefacţie“. Pentru economia dominată de monopoluri, pentru cultura ţărilor la baza cărora stă principiul inuman al exploatării, nu există nici un fel de perspectivă. Un Program măreţ care să slujească interesele omului, nu poate elabora nimeni altcineva decât o ţară care construieşte comunismul, un popor liber şi încrezător în soarta sa, în viitorul său. Citind şi aprofundind litera de aur a acestui important plan de perspectivă, înţelegi şi mai bine de ce partidul da o mare importanţă industrializării, dezvoltării multilaterale a agriculturii, creşterii neîncetate a productivităţii muncii, sporirii bunurilor materiale care duc, şi nu pot să nu ducă, la ridicarea neîncetată a nivelului de trai. Exemplul sovietic este stimulator şi nu poate să nu fie urmat şi de alte popoare. Subliniind cu căldură acest lucru, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej arăta la cea de a XVII-a aniversare a eliberării patriei noastre de sub jugul fascist : „Aşa va arăta şi ziua noastră comunistă de mîine ! Construind prin munca lor neobosită, plină de abnegaţie, societatea socialistă, iar apoi societatea comunistă, oamenii muncii din ţara noastră se vor bucura de un nivel înalt de bunăstare, de abundenţa bunurilor materiale şi spirituale, de condiţiile cele mai prielnice pentru dezvoltarea lor multilaterală“. Iar această zi comunistă nu mai este atît de departe. Ştefan GHEORGHIU A apărut recent volumul „Poeme" de Dan Deşliu Claudia Milliian In dimineaţa zilei de 21 septembrie s-a stins subit din viată, în vîrstă de 74 de ani, și poeta Claudia Millian, văduva poetului Ion Minulescu. Ea participase in tinereţe la mişcarea simbolistă, cu versuri de factură parnasiană (Garoafe roşii, 1914) în care turnase insă clocotul unui temperament frenetic, cu atitudini uneori estetiste. Din epoca „terasei Otetelişanu* datează cunoscutele schiţe în creion sau cărbune şi tablouri ale viitorilor academicieni Iser şi Ressu, care au surprins în faţa mesei pe artiştii şi scriitorii obişnuiţi ailocalului. Personalitate complexă şi pluridotată, profesoară, poetă, dramaturgă, pictoriţă, ziaristă progresistă in ceasul fascizării presei, Claudia Millian evoluase către o concepţie realistă şi umanistă, iar în versurile din ultima ei culegere (întregire, 1936) s-a aplecat cu simpatie peste „mîinile aspre şi grele / Apăsate pe unelte de fier“, peste „oamenii cu sapa în mîini, / Oamenii cari răscolesc pămîntul, / Inlăturînd cu palmele obosite / Năduşala şi vîntul, / Oamenii unei pîrai , / Oamenii care muncesc din greu“, a evocat uzina cu „ţipete prelungi de ţignare" şi şantierul sondelor, odată cu amintirea tatălui inginer. După dispariţia lui Ion Minulescu (11 aprilie 1944), poeta s-a consacrat amintirii tovarăşului ei de viaţă, înjghebînd cu alesul ei gust artistic. „Colecţia I. Minulescu“, una din cele mai interesante din cite perpetuează în capitala noastră amintirea unor personalităţi artistice. In anii puterii populare, Claudia Millian a continuat să scriecu avint în presa cotidiană, a tradus din poeţii decembrişti Rateev şi Chiuheibecher, biografia mareşalului Alexandr Suvorov de Serghei Grigoriev, şi din literatura sovietică pentru copii — şi a lăsat strălucite pagini, în cea mai mare parte inedite, de amintiri. „Gazeta literară“ a publicat în anii trecuţi cîteva însufleţite poeme ale artistei ş. c. Portret de NINA ARBORE :9‘ VÎ4. 10&*» I