Gazeta literară, iulie-decembrie 1961 (Anul 8, nr. 28-53)

1961-09-28 / nr. 40

P Tudor ROTARU PAUL SCHUSTER Soare fără raze dintre tinerii prozatori din ţara noastră, Paul Schuster — scriitor de limbă germană — ocupă fără a fi publicat prea mult pină in prezent un loc deosebit. O primă povestire, „Dracul şi dom­nişoara de la mănăstire“, a fost tra­dusă in romineşte Şi s-a bucurat de cîteva ediţii în ambele limbi. Cele cîteva fragmente dintr-un viitor ro­man apărute in presă vădesc posibi­lităţile prozatorului în direcţia epicii de largă respiraţie, lată-ne acum in faţa celui de al doilea volum al său conţinind o nuvelă despre care se poate afirma de la bun început că reprezintă o netă depăşire a stadiului literar de acum ciţiva ani. Ca şi in „Dracul şi domnişoara de la mănăstire“ autorul işi propune şi acum să urmărească destinul unor oa­meni foarte tineri, de astă dată nu GAZETA LITERARA pjtDISPElE... ■ • noniMMMUIMMMMlMIilliMIII tMMIIIttMIIitMMMaMMttMIIIItUlMIktKitl . ............... G. TALAZ Armonii în zori chiar adolescenţi, dar de-abia ieşiţi din faza adolescentă. Nuvela porneşte însă la o analiză mai profundă, e in general construită pe o dezbatere de idei, dusă cu pasiunea proprie virstei eroilor, cărora astfel de dezbateri le sunt caracteristice. Este vorba din nou de un conflict între generaţii, dar nu de clasicul conflict — posibil încă a­­cum ciţiva ani d­intre elanul unor tineri aflaţi pe băncile şcolii şi unii profesori provinciali şi ruginiţi, ci e descrisă opoziţia de concepţii existentă in aceeaşi perioadă intre o generaţie de tineri de curind intrată in muncă şi in viaţă şi unii reprezentanţi ai r­z­siei imediat anterioare, avind doar cu ciţiva ani mai mult, suficienţi insă pentru a fi luat parte la război şi a fi fost otrăviţi de ideologia fascistă. Acţiunea cărţii se petrece printre­ ti­neri saşi şi — judecind după vîrsta unuia dintre eroi, Volker, fost loco­tenent în armata fascistă — poate fi situată in urmă cu 10—11 ani. Dezba­terea care se duce este in jurul unei probleme foarte importante, majore pentru tineret. Este vorba de curaj, de eroism în cele două aspecte posi­bile ale sale : eroismul util, subordo­nat unui scop logic şi uman şi pe de altă parte aventura în sine, absurdul joc pe marginea prăpastiei cu perspec­tiva morţii şi avind ca unic scop hipertrofierea eului. Cei între care se duce această dez­batere sunt trei tineri care se întîl­­nesc întimplător iarna Pe virful unui munte. Prezenţa a doi dintre ei e simplă şi cotidiană, un învăţător tinăr oarecare cu o oarecare iubită. Al trei­lea e insă o aparentă personalitate, deşi nu voit ostentativă, căci ostenta­tiv nu e Volker decit cu sine însuşi. O personalitate aparent fas­cinantă prin neobişnuitul său dis­preţ faţă de pericol şi moarte, un hiper-intelectual, un hiper-sportiv, un om care şi-a cultivat sistematic voin­ţa — pentru unica plăcere însă a sen­zaţiei sale animalice de a trăi. „Le­­bensgefü­hl-ul“ îi este lui Volker şi celor de teapa lui scuză p­entru orice, de la marea îndrăzneală la impulsurile brutale de acaparare şi distrugere. Volker dispreţuieşte­ logica. El con­sideră că odată cu întreaga lume, lo­gica trebuie să se plece în faţa „oa­menilor tari", lată un tipic exemplar al mentalităţii fasciste la zece ani după terminarea războiului in condi­ţiile traiului cotidian. Discuţiile care se duc sunt pe nişte detalii în aparenţă, un volum de ver­suri al lui Hölderlin,, o pantă de ski, dragostea unei fete; şi totuşi aceste detalii au mare însemnătate, ele te­ fac să ştii precis felul în care a ac­ţionat acelaşi om în timpul războiului şi cum ar reacţiona de pildă dacă din nou prin cine ştie ce intimplare ar avea o armă in­tm­ă, în­vingerea lui Volker nu se face prin discuţii. Nuvela demonstrează că prin cuvinte nu poate fi convins ab­surdul, el prin natura sa nu cedează la argumente. Logica simplă a vieţii, nu îl convinge, insă il­ învinge, il învinge şi ii elimină, aşa cum se în­­tîmplă cu fostul locotenent germani scos pină la urmă din rindurile micii societăţi de excursionişti. ...Spun că nuvela demonstrează şi asta este totodată şi slăbiciunea cărţii. Căci cu excepţia unor figuri secun­dare, nuvela foloseşte strict e­­lementele necesare demonstraţiei şi exact in cadrul cerut. Res­pectiv, învăţătorul Stepff nu de­păşeşte rolul său de tinăr sănătos, logic, puţin pedant, cam limitat ca imaginaţie şi îndrăgostit; nici Volker pe al său; dar mai ales Ruth, cel de al treilea personaj, nu depăşeşte rolul său de element fluctuant necesar demonstraţiei. După părerea noas­tră Ruth este mult prea sărăcă­cios gîndită. Ea este o tinără elevă foarte aproape de absolvenţă şi de virsta lui Stepff şi nu există nici un motiv normal pentru care să apară o atit de mare discrepanţă de intelect şi de cultură intre ea şi intre priete­nul ei. Ruth nu pricepe nimic, se com­portă ca un mic animal atras de stră­lucirea dezbaterii într-o parte şi in alta; de aceea acţiunile ei nu au de fapt prea mare importanţă şi semni­ficaţie. De pildă, nu există nici o ex­plicaţie clară a motivului care o face să ezite în momentul în care Volker este respins de societate. Ezitarea ei de a-l urma, vine tocmai după o vic­torie pe linia lui Volker — care a a­­tras-o cu el intr-o aventură in care de altfel a izbindit. Ce s-a intîmplat cu Ruth pe acest drum ? Oare sănă­tatea ei firească, a făcut-o să dispre­țuiască in fond o asemenea victorie? Posibil că da. Dar tocmai procesul ei psihologic în acest moment crucial al cărţii apare nelămurit.­­ Oricum cu meritele şi slăbiciunile ei, această nuvelă demonstrează cite­va din trăsăturile caracteristice ale prozei lui Paul Schuster, ca de pildă: preocupare pentru problemele etice şi pentru dezbaterea de idei — şi o bună tehnică a construcţiei. Trebuiesc menţionate de asemenea peisajele conturate cu o extremă sen­sibilitate — peisaje care aparţin in­terior acţiunii. In ansamblu, considerăm că nuvela reprezintă un succes al Editurii Tine­retului şi că pe drumul lui Paul Schus­ter ea marchează o bună distanţă par­cursă ca şi perspectiva unei certe e­­voluţii ascendente. Stefania DRUIA V­olumul poetului G. Talaz, „Ar­monii în zori“, cuprinde o arie tematică variată, in care trecu­tul, prezentul şi viitorul se contopesc organic. Vom găsi în volum versuri închinate luptei din ilegalitate a partidului, versuri despre război (G. Taiaz împreună cu generaţia sa a cu­noscut ororile fascismului la o vîrstă matură) şi, in sfirşit, versuri dedicate construcţiei socialismului in tara noas­tră. Adunările comuniştilor în anii ile­galităţii sunt desemnate în culori sim­bolice : „Lampa fumega cele din urmă picături de petrol, / Săgetînd peste frunţi spic de-aburite lumini — / Frun­ţile parcă străluceau pe-un cîmp gol,/ In care se plantau uriaşe, viitoare gră­dini“. („Spre viaţă“). „Dezastrele războiului imperialist se materializează dureros : „Aşchii de sti­clă din dezastre / Şi molozul ruinilor ! Apăsau pe vederile noastre / Şi pe bă­tăile inimilor“. In această atmosferă sumbră, adevărata conştiinţă de sine se caută : „Era totuşi ceva de aştep­tat, / ceva ce nici moartea nu poate opri; / Era un dor să ştim ne-nduple­­cat. / Ce trebuie făcut spre-a fi, spre-a fi“ („Război şi pace“). Plenitudinea e­­liberării capătă proporţii uriaşe : „Sînt fier, şi foc, şi punte pe genuni / Şimi simt zvîcnind puterile mereu / Spre ceruri, ca-ntr-un arc de curcubeu, / Cu toate ale lumilor minuni“... („Po­ziţia mea“). Poetului, care se vrea „un visător de adevăr“, colindînd „satele din munţi, din văi şi şes“ acolo „unde viaţa-intîi cuvîntu-şi spune“, vechile cîntece ii a­­par depăşite, contemporaneitatea recla­­mîndu-i o artă nouă : „Şi mi-am por­nit atunci, cu îndîrjiri / A conştiinţei noi semănătoare / în brazde, pentru noile-nfloriri („Popas in adine“) Păs­­trînd tot ce trecutul a dat mai nobil, ridicîndu-i la o nouă treaptă de înţe­legere, poţi anticipa viitorul : „Să a­­duni înţelepciuni străbune, / Uriaşii de pe vremuri să-ţi pară vii / Şi alăturea de cei de azi să ştii / Cum cimentul viitorului se pune“ („Şcoala“). In ceea ce priveşte realizarea artis­tică, volumul este adeseori inegal. Pe lingă versurile semnalate mai sus, gă­sim şi naivităţi ca : „Muguraş ce se desface / Pentru muncă, pentru pace / Dă-mi mînuţa, copilaş, etc. Apar uneori incorectitudini de expresie, textul pă­­rind atunci o traducere brută Nu pu­tem fi de acord cu formulările de ge­nul : „De-acum puterea vremii noastre dă-ţi“ etc. Poetul reuşeşte să fie autentic numai cînd se exprimă pe sine, confruntîndu-se cu viaţa. Liniile directoare ale acestui volum­ ne indică un temperament liric explosiv, în majoritatea cazurilor stă­t­îne pe mijloacele sale de expresie. evenimentelor internaţionale“. („Cuvint de început“ ). Aşadar o carte prin­ s­pă accentele de comba­tivitate energică, scri­itorul cultivînd cu pa­siune satira în versuri, pamfletul liric (vezi şi recentul ciclu despre o călătorie prin Germania federală), forme poetice de veche tradiţie în literatura romînească, în poemele sale afirmarea valorilor socialismului este însoţită aproape în­totdeauna de o condamnare drastică a trecutului întunecat, de un verdict pronunţat împotriva orinduirii vechi, împotriva normelor de viaţă proprii lumii burgheze. In noua carte spiritul polemic este eliberat de rigorile versului. Avem în faţă o culegere de pamflete pu­blicistice, rod al prezenţei poetului în presa cotidiană. Formula ziaris­tică­­ scoate şi mai bine în relief calităţile polemistului : mişcarea ner­voasă a stilului, verva caustică, şti­inţa de a descoperi contradicţii in argumentaţia adversarului. Care sînt obiectivele vizate in carte ? Spre ce aspecte ale realităţii contemporane se îndreaptă tirul demascator? Să dăm cuvîntul autorului : „Pam­fletele ce urmează (...) cuprind o seamă de Fapte care mi se par semnifica­tive pentru «politica războiului rece», pentru «modul de viaţă» capitalist, ca şi pentru mersul, in general, al excelenţă politică, de atitudine nemij­locită faţă de problemele vitale ale contemporaneităţii, o carte de strin-,­gentă actualitate. Asupra lumii capitalului — prezen­tată deformat, în culori roze, de către propaganda oficială burgheză — scriitorul întreprinde o acţiune me­todică de smulgere a măştilor, de detectare a adevărului pină in cele mai umbrite colţuri. Un pamflet ini­ţial („Dacă aş fi naiv“) expune din capul locului un program de demas­care : „Dacă aş îi naiv m-aş prăpădi crezind... Aş crede, să zicem, că pac­tul atlantic e o inocentă asociaţie pacifică defensivă. Că dl. Adenauer nu se are bine cu spiritul lui Hitler. Că dl. Guy Mollet e marxist şi că fabricanţii de bombe se jertfesc pe altarul fericirii umane. Că «ajutorul» american ajută popoarele fiind prin excelenţă filantropic şi altruist. Că Algeria e o provincie a Franţei, iar Omanul o cazarmă londoneză...“ ş.a.m.d. Spulberarea mistificărilor, a diversiunilor de orice fel este făcută în numele adevărului şi al istoriei : „eu cred în adevăr şi cinste,d­in viitorul măreţ al omenirii, în­­ali­mentul istoric al minciunii şi ca­lomniei“. Stigmatizind politica impe­rialistă, variatele faţete ale vieţii in capitalism, pamfletele hil Frunză nu o fac fără a extrage o concluzie a­­supra viitorului, o concluzie care este totodată un sever avertisment adresat lumii vechi : sensul unic al istoriei este înfringerea apropiată şi totală a capitalismului, „este elibe­rarea universală de coşmarul răz­boaielor şi de lăuturile ruginite ale unui sistem care mai seamănă încă pe o parte a lumii, zi de zi şi ceas de ceas, seminţele crimei şi ale nefericirii“ (, Cuvînt de început“). Punctul de plecare al pamfletelor incluse în culegere este, in general, ştirea de gazetă, mai ales ştirea „ne­importantă“, prizărită undeva „in pa­gina 17“ a ziarelor occidentale, in spatele căreia însă scriitorul desco­peră o realitate înspăimîntătoare, tra­gică. O știre care anunţă lapidar că : „serviciile apărării civile din S.U­.A. au cheltuit 86 de milioane dolari pentru a pune la punct un dispozitiv de alarmă atomică, model casnic.“ — ne permite să realizăm atmosfera de coşmar, de groază per­petuă, dementă, întreţinută dincolo de ocean de promotorii isterici ai mili­tarismului. („Somn uşor“). Alteori, tot simpla­­ştire de ziar dă posi­bilitatea scriitorului să prezinte într-o viziune­ de ansamblu, demitificată și grotescă, întreaga societate capitalistă. Iată, spre edificare, cîteva pasaje din excelentul pamflet intitulat „Mirosul“: „Citesc in ziarele apusene despre o noutate in domeniul cinematografiei. (...) Pe baza unui procedeu oarecare se pot crea filme care în timp ce rulează pe ecrane... miros. Adică spectatorul simte strecurîndu-i-se în nas mirosuri corespunzătoare scenelor din film (...) îmi închipui (...) un film de ansamblu, ce s-ar vrea gran­dios. Ar fi vorba de«minunata, ne­întrecuta şi veşnica viaţă» a socie­tăţii burgheze. S-ar investi în această operă nu milioane ci miliarde de dolari, scoase nemijlocit din bugetul de stat. S-ar mobiliza toate resursele materiale şi morale, toate reclamele şi zîmbetele, toate şoldurile goale şi toţi sinit promiţători. Pină şi pisicile, de obicei somnolente, ar tace frumos şi ar slăvi capitalismul (...) Filmul începe. Spectatorii aşteaptă cu nările atente. Deodată un vacarm nemaipo­menit ! Ţipete, urlete, leşinuri ! Uşile cad sfărîmate ! O mie de oameni în­tr-o panică uriaşă, călcînd unii peste alţii, îngroziţi, sufocaţi, năvălesc din cinematograf în stradă. Ce s-a în­­timplat? Nimic nefiresc. S-a răspin­­dit în sală mirosul cuvenit“. Cele mai multe din pamfletele lui Eugen Frunză nu aduc insă, ca aici, o proiecţie comică a lumii capitaliste. Clocotind de revoltă, scriitorul minute arma demascării directe, dărimă fir­mele mincinoase fără a se amuza, preferind, dimpotrivă, să ardă cu fie­rul încins. „Aţi auzit, probabil, de ceea ce se cheamă «capitalism popu­lar». Patentul se află în S.U.A. De fapt e vorba de un botez. Bătrînul capitalism, aşa cum îl ştim noi cu toţii, năclăit de sîngele veacurilor, a primit o funduliţă roz şi, ca un nou născut, a fost scufundat de trei ori în apă călduţă ca să nu facă dublă pneumonie“ („Ajutor“). Scri­itorul se cutremură de indignare în faţa realităţilor burgheze, se revoltă luîndu-te martor, ca cititor, al in­dignării sale şi indemnîndu-te, ca cetă­ţean al lumii socialiste, să iei o atitudine, să condamni la rindu-ţi. Manifestările de degradare a artei, de decadentism (vezi şi articolul despre Salvator Dali) ii smulg ac­cente patetice de revoltă. „E atit de infam­incit îmi vine greu să vor­besc“, spune Frunză referindu-se la un concurs de pian din America la care s-a ciitat... cu picioarele. Şi, mai departe: „priviţi picioarele ce sfărîmă clapele pianului ! Ce oroare şi batjocură! Parcă le văd amplifi-­ cate, murdare, gata să calce, brutale, gloria şi visurile generaţiilor. („Nici­odată“). Stilul său e agitatoric, în­cărcat de interogaţii acuzatoare („Vai, domnule gazetar, cine v-a blestemat să citiţi pe dos istoria contempo­rană ?), de intonaţii lirice, uneori, e drept, excesiv retorice, bombastice chiar („Slăvită fii, mireasă a nă­dejdii, cintec al cititurilor — primă­vară ! Slăvită in­ pretutindeni de inima omului, de ciute şi păsări, de ierburi şi stele. Scaldă-mi obrajii în rouă ta şi lasă palmele-mi să alu­nece pe cerul tău tremurător. Ingă­­duie-mi să-ţi ascult nemărginirea ..“ — „De primăvară“). Marea frecvenţă a dialogului (cele mai multe pamflete se organizează ca nişte convorbiri) conferă stilului lui Eugen Frunză o pronunţată orali­tate care imprimă lecturii un carac­ter antrenant. Făceam mai sus observaţia că in pamfletele lui Eugen Frunză predo­mină o notă de gravitate, mijloacele insului fiind fructificate mai ales in subsidiar. Nu vom deduce insă de aici că scriitorul e lipsit de dimensiu­nea comicului. In unele ocazii, e drept destul de puţine, scriitorul invocă şi fantezia satirică, construind, în scopul discreditării unui personaj sau a unei stări de lucruri, tablouri hilare. Iată un astfel de portret-şarjă destinat să-l reprezinte pe Adenauer, care oscilează intre demnitatea de cancelar şi cea de preşedinte al Re­publicii de la Bonn: „Mă­ uit spre Vest către modestul orăşel, în care am poposit nu demult. Şi ce-mi văd ochii ? Două fotolii ! Se profilează in zare, frumoase, adinei şi bine tapi­sate. Mă uit şi observ ceva straniu. Mă şterg la ochi. Devin foarte atent şi bănuitor. N-o îl cumva o nălucire ? Nu, tabloul e real: un om mai mult ca bătrin sare de pe un fotoliu pe celălalt şi viceversa cu o teribilă supleţe a disperării şi ginind con­siderabil. Sare ba pe unul , ba pe altul şi se agaţă de speteze, se cramponează cu degetele sale lungi, vinete, numai os şi piele“. („Scri­soare­a II“).­­ Literar, pamfletele lui Eugen Frun­ză nu descind din şcoala argheziană, neextrăgindu-şi eficienţa critică din efecte de limbaj, din inventivitate verbală. Arta sa pamfletară, pe care am numi-o a şarjei patetice,­ amin­teşte mai degrabă de N. D. Cocea. (Nu sugerăm prin aceasta, desigur vreun raport de subordonare). Eva­­luînd culegerea din punctul de ve­dere al artei literare, al mijloacelor stilistice se impun, fără îndoială, şi unele observaţii critice. Nemulţumeşte o anume restringere a armelor po­lemice, nejustificată dacă ne gîndim la bogata experienţă acumulată de literatura noastră in acest domeniu. Tradiţia atit de strălucită a pamfle­tului rominesc — ea începe cu Emi­­nescu şi continuă, spre a nu evoca decit puţine nume, cu Tudor Arghezi, N. D. Cocea, Zaharia Stancu, Că­rin­ Petrescu, Geo Bogza obligă, desigur, la foarte mult, G. DIMISIANU­ ­ugen Frunză are voca­ţia polemicii. In poezie îi recunoaştem mai a­­les după aprinsele in­flexiuni pamfletare, du­ EUGEN FRUNZĂ Atenţie — sens unic! EMILIA I­OZKO—POPROCK­A (graficiană poloneză) „Barajul Hidrocentralei *V. I. Lenin» de la Bicaz“ TOTUL PENTRU OM, PENTRU BINELE OMULUI (Urmare din pag. 1) plexă şi multilaterală, al ridicării productivităţii muncii la un nivel ne­­maiatins de nici o ţară din lume. Lozinca partidului : „Totul pentru om, pentru binele omului“, stă ca un ţel nobil la temelia acestor realizări co­losale. O mare importanţă acordă proiectul de Program sarcinilor legate de ri­dicarea necontenită a bunăstării ma­teriale a poporului, arătîndu-se tot­odată mijloacele şi căile prin care vor fi realizate acestea. Astfel, pe lingă faptul că va creşte retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii depuse, se va da atenţie reducerii preţului de cost al produselor, des­fiinţării impozitelor percepute de la populaţie. Fonduri uriaşe vor fi a­­locate de către stat pentru locuinţe, pentru învăţămînt, asistenţă medicală, întreţinerea copiilor în şcoli şi­­insti­tute în mod gratuit, pentru folosirea unor servicii comunale fără plată. Prin creşterea masei de mărfuri, prin ridicarea calificării şi a gradului teh­nic al membrilor societăţii, prin apro­pierea veniturilor mici de cele mari, prin­­ dezvoltarea în ritm rapid a pro­ductivităţii muncii, în U.R.S.S. se va trăi mai bine ca oriunde pe pămînt. în acelaşi timp, se va trece treptat la repartiţia comunistă după nevoi. In următorii 20 de ani, marea ţară din Răsărit îşi va spori venitul de circa 5 ori, devenind astfel patria resurse­lor uriaşe de fonduri, în stare să asigure o reproducţie lărgită de pro­porţii uimitoare şi să favorizeze in acelaşi timp, direct şi activ, ridi­carea bunăstării poporului muncitor. Se precizează în acest sens că venitul real pe cap de locuitor va fi de 3,5 ori mai mare decit în prezent, urmînd să crească rapid nivelul general al consumului popular O grijă însemnată se acordă în proiectul de Program rezolvării defi­nitive a problemei locuinţelor. „La sfârşitul celui de al doilea deceniu, fiecare familie, inclusiv familiile de tineri căsătoriţi, va avea o locuinţă confortabilă, corespunzătoare cerinţe­lor igienii şi traiului civilizat“. Trans­formări structurale vor suferi oraşele, schimbări esenţiale se vor produce în modul de aşezare al satelor, unde, intr-un efort comun, casele de tip vechi ţărăneşti vor fi înlocuite cu altele moderne. Treptat se vor des­fiinţa chiriile, şi aşa destul de mici, se vor asigura electrificarea generală, conductele de apă necesare, se vor amenaja spaţii verzi, se va lupta cu energie împotriva vicierii aerului, a apei, a solului, protejindu-se sănătatea. Reducerea timpului de lucru, îmbu­nătăţirea continuă a condiţiilor de muncă, sînt alte sarcini importante subliniate în proiectul de Program, in următorii 10 ani se va trece la ziua de muncă de 6 ore, cu o zi ne­lucrătoare pe săptămînă, iar în mine şi în industria vătămătoare la 5 ore de lucru pe zi, sau la 30 de ore pe săptămînă, cu două zile nelucrătoare. Aceasta înseamnă că omul va avea mai multe „duminici“ de sărbătorit, că marile bulevarde vor fi înţesate de cetăţeni dornici de recreiere, că grădinile publice, teatrele, cinemato­grafele, bibliotecile şi cîmpurile de sport vor fi intens populate. Deci Uniunea Sovietică va fi locul de pe glob unde se vor depune eforturi fi­zice mai puţine şi se va produce mai mult decit oriunde, creindu-se în acelaşi timp condiţii suplimentare pentru ri­dicarea nivelului tehnic şi cultural al tuturor membrilor societăţii. Proiectul de Program acordă o deosebită grijă sănătăţii, longevităţii. Se vor preveni boli şi accidente, se va acorda asistenţă medicală de înaltă calificare, se vor construi nume­roase institute medicale, spitale, sa­natorii înzestrate cu aparatura cea mai modernă. Dar, mai ales, se va asigura o largă reţea preventivă, un sistem de dispensare pentru suprave­gherea sănătăţii, de ocrotire a mamei şi­ a copilului, totul pe seama statului comunist. Cu deosebire se va acorda atenţie uşurării activităţii femeii, care va fi îndrumată spre munci mai puţin grele. Ea va fi ajutată în scopul participării mai largi la activitatea obştească, la viaţa ştiinţifică, artistică şi culturală a societăţii. Se va reduce munca fe­meii în gospodăria casnică prin răs­­pîndirea de maşini perfecţionate şi ieftine, prin dezvoltarea alimentaţiei publice pe lingă întreprinderi, insti­tuţii, blocuri de locuit, în 10—15 ani, subliniază proiectul de Program, ali­mentaţia publică va avea un rol pre­cumpănitor, urmînd ca în deceniul al doilea să se treacă la prînzuri gra­tuite la oraşe şi sate. Asigurarea unei copilării fericite, este o altă sarcină importantă şi no­bilă a construcţiei comuniste, în U.R.S.S., toate creşele, grădiniţele, ta­berele de pionieri etc., vor fi gratuite. Se vor extinde masiv şcolile, iar î­v internare întreţinerea nu va costa ni-­ci­mic. Se vor acorda dejunuri calde, îmbrăcăminte şcolară, material di­dactic fără plată. Multiple, impresionante sînt obiec­tivele înscrise în proiectul de Program al Partidului Comunist al Uniunii So­vietice. Scopurile spre care se în­dreaptă atenţia, pot şi vor fi realizate, ele fiind generate în primul rînd de structura internă a statului sovietic, unde exploatarea a fost de mult şi pentru totdeauna lichidată, unde munca este pusă, în mod conştient, în slujba intereselor comune ale so­cietăţii. In care ţară capitalistă, în care colţ al lumii bintuit de plaga jafului şi a exploatării s-ar putea realiza aşa ceva ? Desigur, acolo unde primează interesul particular al celor bogaţi, goana după profit înalt de monopol, nici nu poate fi vorba de astfel de realizări. Sînt ani şi ani în care statele capi­taliste au bătut pasul pe loc, sau, asemeni lacului, au dat inapoi. Chel­tuieli uriaşe acordă imperialismul în­armării, pregătirii unui nou război, agravînd tot mai mult situaţia pro­letariatului din Europa occidentală, din America de Nord şi, cu deosebire, a populaţiei din colonii. Pentru între­ţinerea blocului agresiv al Atlanti­cului, s-au alocat în şapte ani peste 372 miliarde de dolari. Pentru obiecte de lux, doamnele şi domnii capitalişti cheltuiesc anual aproximativ 31 mili­arde dolari, sume fabuloase, jefuite de la muncitori. Clasele exploatatoare se ocupă cu creşterea cîinilor şi pisici­lor in pensiuni speciale, în timp ce aproape 6 milioane de şomeri bat străzile oraşelor americane flămînzi. La instalarea sa în fruntea statului cu cel mai mare şomaj din lume, pre­şedintele Kennedy a făgăduit unele înlesniri poporului american. De a­­tunci au trecut opt luni şi nici o bucurie nu se arată la orizontul „mo­dului de viaţă american“. Măcinat şi ros de contradicţii anta­goniste, imperialismul a atins de mult apogeul dezvoltării sate şi, mai mult ca oricînd, acum, i se potriveşte de minune calificarea dată de Lenin de „capitalism muribund, în putrefacţie“. Pentru economia dominată de mo­nopoluri, pentru cultura ţărilor la baza cărora stă principiul inuman al exploatării, nu există nici un fel de perspectivă. Un Program măreţ care să slu­jească interesele omului, nu poate elabora nimeni altcineva decât o ţară care construieşte comunismul, un po­por liber şi încrezător în soarta sa, în viitorul său. Citind şi aprofundind litera de aur a acestui important plan de perspectivă, înţelegi şi mai bine de ce partidul da o mare importanţă industrializării, dezvoltării multilate­rale a agriculturii, creşterii neîncetate a productivităţii muncii, sporirii bunu­rilor materiale care duc, şi nu pot să nu ducă, la ridicarea neîncetată a nivelului de trai. Exemplul sovietic este stimulator şi nu poate să nu fie urmat şi de alte popoare. Subliniind cu căldură acest lucru, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej arăta la cea de a XVII-a aniversare a eliberării patriei noastre de sub jugul fascist : „Aşa va arăta şi ziua noastră comunistă de mîine ! Construind prin munca lor neobosită, plină de abnegaţie, socie­tatea socialistă, iar apoi societatea comunistă, oamenii muncii din ţara noastră se vor bucura de un nivel înalt de bunăstare, de abundenţa bu­nurilor materiale şi spirituale, de con­diţiile cele mai prielnice pentru dez­voltarea lor multilaterală“. Iar această zi comunistă nu mai este atît de departe. Ştefan GHEORGHIU A apărut recent volumul „Poeme" de Dan Deşliu Claudia Milliian In dimineaţa zilei de 21 sep­tembrie s-a stins subit din viată, în vîrstă de 74 de ani, ș­i poeta Claudia Millian,­ văduva poetului Ion Minulescu. Ea par­ticipase in tinereţe la mişcarea simbolistă, cu versuri de fac­tură parnasiană (Garoafe roşii, 1914) în care turnase insă clo­cotul unui temperament frene­tic, cu atitudini uneori estetiste. Din epoca „terasei Otetelişanu* datează cunoscutele schiţe în creion sau cărbune şi tablouri ale viitorilor academicieni Iser şi Ressu, care au surprins în faţa mesei pe artiştii­­ şi scrii­torii obişnuiţi ai­­localului. Per­sonalitate complexă şi plurido­­tată, profesoară, poetă, drama­turgă, pictoriţă, ziaristă progre­sistă in ceasul fascizării pre­sei, Claudia Millian evoluase către o concepţie realistă şi umanistă, iar în versurile din ultima ei culegere (întregire, 1936) s-a aplecat cu simpatie peste „mîinile aspre şi grele / Apăsate pe unelte de fier“, peste „oamenii cu sapa în mîini, / Oa­menii cari răscolesc pămîntul, / Inlăturînd cu palmele obosite / Năduşala şi vîntul,­ / Oamenii unei pîrai , / Oamenii care muncesc din greu“, a evocat uzina cu „ţipete prelungi de ţignare" şi şantierul sondelor, odată cu amintirea tatălui in­giner. După dispariţia lui Ion Minulescu (11 aprilie 1944), poeta s-a consacrat amintirii tovarăşului ei de viaţă, înjghe­­bînd cu alesul ei gust artis­tic. „Colecţia I. Minulescu“, una din cele mai interesante din cite perpetuează în capitala noastră amintirea unor per­sonalităţi artistice. In anii pu­terii populare, Claudia Millian a continuat să scrie­­cu avint în presa cotidiană, a tradus din poeţii decembrişti Rateev şi Chiuheibecher, biografia­­ mare­şalului Alexandr Su­vorov de Serghei Grigoriev, şi din litera­tura sovietică pentru copii — şi a lăsat strălucite pagini, în cea mai mare parte inedite, de amintiri. „Gazeta literară“ a publicat în anii trecuţi cîteva însufleţite poeme ale artistei ş. c. Portret de NINA ARBORE :9‘­ VÎ4­. 10&*» I

Next