Gazeta literară, ianuarie-iunie 1965 (Anul 12, nr. 1-26)

1965-01-01 / nr. 1

ȘT. CIUBOTARAŞU artist al poporului despre sonet M-or acuza supraestetii cum ca Sunt refractar la orice răscroiala Mai fără cap, sau mai lejeră-n poală, Că nu fac sluj sau tumbe la poruncă După vreo modă, sau „înaltă școală*. Dar eu mi-am prins de vers, spun că eu spun că Acest sever combinezon de muncă, Fiindcă, sătul de chivără şi ţoală, Aş vrea să pun şi-o haină mai de lume. Ţie, desigur, nu-ţi va fi prea greu, Clovn risipit în foarte largi costume, Să faci mortale salturi - însă eu, Antimortal, mă subţiez anume Să pot să-ncap în prototipul meu... BARUŢI T. ARGHEZI chiciuri Venind din bolţi şi stele, din cîmpuri şi pădure, iscindu-se din aer şi legănîndu-se uşure, Păienjenişurile albe au străluciri de nimb în vreme ce în suflet icoana veche­ o schimb. Voi vînturi staţi, atîta eu vă cer. Din sfeşnicile nopţii aprinse către cer Nu-mi luaţi scînteia plopilor în licărire De lună şi luceafăr, de scamă şi de fire. Voi şoapte aţi tăcut de tot, fără putere, in aşteptările visate, cuprinse de tăcere Şi strînse laolaltă la o răspîntie de drum. Tu foc te-ai stins în vatra mea de fum. In umbra ta, de pulberi şi de zmalţuri, oarbă, Voieşti, ulciorule, o gură să te soarbă. Nici gîndul nu mai fuge, oprit ca în cenuşe... Aşteaptă carte şi stai închisă uşe. Te voi deschide abia în răsărit, Cînd ochiul vede şi e mai dumirit, Cînd primul vers fi-l voi citi, în ascultare, Rostind cuvîntul şi glasul cu cîntare... Sfîrşeşte vis şi du-te de la mine, din piscuri şi din munţi Alai de omenire, de trîmbiţi şi d­e nunţi. Zburaţi din streşini, vrăbii şi ciripiţi în zare, Că renăscut din chiciuri, pămîntul mi se pare... PAGINA 6 • S­tau şi mă gîndesc cîte­­odată ce e viaţa omului, unde începe, şi dacă se sfîrşeşte vreodată, şi unde ? Dacă moartea în­seamnă sfîrşitul trudei noastre sau ea marchează numai o e­­tapă efemeră de întrebări şi răspun­suri ? Fiindcă am venit pe lumea aiasta ca un semn de întrebare drept moşte­nire şi moştenitor părinţilor şi am să piec într-o zi din ea lăsînd acelaşi semn de întrebare fiilor. Am trăit mult şi am văzut multe. Am trăit nu numai viaţa mea, dar şi pe a altora şi din toate am cules şi am ales cite ceva şi pot să spun cu modestie că nu m-am făcut niciodată de rîs în faţa oamenilor. Am văzut multe şi am înţeles un singur mare adevăr, ce merge din ge­neraţie în generaţie mai viu decît viaţa: munca ! Prin muncă, toate se fac cu muncă, dar dintre toate, mai ales, ne­murirea !... Noi creştem din exemplele­ şi pildele înaintaşilor, pînă cînd devenim noi înşine pilde şi exemple urmaşilor. Să fie o verigă în acest lanţ, viu fără sfîrşit, fiindcă făurarii se nasc iar, la secole, este cea mai mare fe­ricire pentru un muritor. Şi de ce să n-o mărturisesc că am trudit ani mulţi şi încă trudesc ca oamenii să mă soco­tească o astfel de verigă ? Am venit pe lume ca un semn de întrebare drept moştenire şi moştenitor părinţilor şi vreau să las fiilor lumină să nu orbecăie mult pină la drumul drept. Fiindcă eu am căutat mult pînă la drumul mare, ce duce înainte, fără sfîrşit. Şi ca aceste lucruri să nu se piardă m-am aplecat cu sfinţenie şi ne­­părtinire în faţa hîrtiei, să însemn pentru urmaşi, o experienţă de viaţă pe care am trăit-o eu, ca în clipele de cumpănă să o cunoască şi să se lumi­neze... COPILUL Nu ştiu alţii cum sînt... (CREANGA) Am fost, după cît mărturisesc ac­tele oficiale, adus pe lume noaptea în casa unui umil muncitor de la C.F.R. şi a mam­ei, casnică, cu trei ani îna­inte de sfîrşitul veacului trecut, la în­ceputul zodiei lui Cuptor, într-a două­zeci şi treia noapte de la schimbarea la faţă a lunii. Ursitoarele, trei la nu­măr, au înregistrat faptul „prin punere de deget“, şi la lumina zilei am fost sigilat, parafat şi trecut în arhiva ora­şului Huşi ca locuitor al mahalalei Băilor, pe uliţa Lt. Mucenic, a unspre­zecea casă, lingă biserica înălţarea, dincolo de podul Hagiului. Urbea noastră era mîndră, încon­jurată de dealuri şi vii şi la vremea copilăriei mele oamenii erau harnici, iubitori de petreceri , trăiau în pace şi bună înţelegere. Tata, Grigore Giugaru, era pe jumă­tate ţăran, pe­ jumătate orăşean, om fără ştiinţă de carte, dar mare iubitor de ştiinţă şi adevăr. Ca ceferist cu un pol sau doi pe lună avea în deal cum pornea din bătătură în sus o ţarină de vie, în care ne zbenguiam noi copiii la vremea culesului şi ne înne­gream picioarele cînd frămîntam mus­tul. Mama, săraca, măruntă şi firavă, ştia grija casei şi a bisericilor, a oră­tăniilor şi a noastră. Şi le descurca săraca pe toate, fiindcă în casă dom­nea belşugul şi rareori o vedeam ne­căjită. Casa noastră nu era mare, cam înghesuită şi bondoacă, avea însă aco­perişul din tablă de se răsfrîngea soa­rele în el, mai lucitor ca-n alămurile şefului de gară. Fiindcă, dacă nu fusese binecuvîntat de soartă cu canalizare şi iluminaţie publică. Huşul copilăriei mele avea o mîndreţe de gară din pa­iantă şi cărămidă roşie şi ziua în a­­miaza mare acceleratul de Huşi-Crasna se opintea pe linia îngustă şi şerpui­toare ca oblanicul de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti cum îşi dă sufle­tul. Dar şeful de gară ? ! Cu fireturi şi alămuri, cu steguleţele în mînă cînd ieşea să dea plecare trenului, parcă nu mai era nimenea pe lume ca el. Şi cite nopţi de-ale copilăriei nu mi-a luminat şi cite chemări în depărtări nu-mi chinuia mintea şuieratul sirenei de la locomotivă. Şi cînd am început să-mi fie lumea dragă, şi casa şi oamenii, cînd am început să înţeleg dichisul drumeţiei în grădinile megieşilor sau în viile cu aroma neînţeleasă a gutuilor în pîrg, cînd am început să desluşesc cîntecul privighetorii de-al gaiţei, au început să-mi pară mai lungi şi frumoase dru­meţiile în pădure. Şi cum se mai în­tindeau pădurile de pe dealurile Huşu­­lui ! Rămîneam pierdut cu ochii pe bo­găţia culorilor mai ales toamna, cînd începeau frunzele să se desprindă încet de pe ramuri. Şi de cite ori nu m-am închipuit frunză de arţar sau paltin plecată în prelungi şi întortocheate dru­meţii de toamnă. Mă înfioară și acum aducerile aminte ! Dar mai apoi cînd plecau berzele, ce-o mai stcffam pe bunica, sărmana, că multe dulciuri și plăcinte cu poalele în brîu îmi făcea că de cînd sînt n-am mai mîncat altei" ca acelea ! — Maică, așa-i ziceam eu, luîndu-mâ după partea bărbătească din casă­­ pe toţi copiii îi aduc berzele ? — Da, maică, pe toţi ! — Chiar şi pe cei care se nasc iarna? — Hhm ! — Păi, iarna nu sînt berze, ziceam eu cu ochii pe uşă ştiind ce mă aş­teaptă. Scăpa igliţa din mînă. Holba ochii la mine a mirare şi minte şi-n­­tr-un tîrziu : — Taci, pîclisitule, nu lua în deşert numele Domnului ! Şi o săptămină, de luni pînă dumi­nică, nu mai vedeam nici o băncuţă pentru acadea. Dar duminica ! Parcă era schimbarea la faţă a Domnului ! Mă sculam cu o faţă pocăită, îmi fă­ceam rugăciunea cu multă trudă şi migală, şi dam în genunchi în faţa icoanelor cu atîta osîrdie că de la un timp începeam să mă cred pe mine însumi. In zile ca acelea cobora Sfîntul Duh printre noi. Mama-mi dădea cincizeci de bani, bunica cincizeci, iar taica încă pe atît. Pînă seara îmi stricam toţi dinţii pe care îi mai aveam. Şi tot ea, bunica, sărmana, m-a dus de mînă la şcoală, că alor mei le cres­cuse casa şi aveau pe cap alte griji în vremurile acelea, şi nu le ardea de az­buchie, săracii, că nu ştiau nici măcar ce sînt acelea. Dar eu, care-mi făcusem prieteşug cu cei de-o seamă cu mine şi băteam ograda unei vecine, unde se cuibăreau, în gazdă, toată iarna seminarişti, învăţasem să zic pe nas ca diaconul de la înălţarea, care strînsese în barba lui toţi puricii co­munali : Pa vo ga di ghe zo ni pa , pa ni zo ghe di ga vo pa — de-i spe­riasem pe ai mei de atoateştiutor ce eram. Numai că la şcoală, în faţa cărţilor îmi scăzusem memoria şi de-abia pe la sfîrşitul anului am ajuns să zic d­­oi şi să ştiu cît fac 5X5. Cu­mpăr­­ţirea şi scăderea stăm prost şi dască­lul, om bun de altfel, îmi roşea buri­cele degetelor cu o nuia lungă, ce se schimba in fiecare zi, ca să-şi păstreze prospeţimea. Cînd scăpăm de la şcoală o luam razna toată liota de mucenici şi nu ne mai opream decît la marginea oraşului, unde prindeam mîrţoagele oa­menilor şi le călăream pe deşelate, că ziceai, că au dat tătarii. Şi, Doamne, dacă se nimerea vreun stăpîn pe acolo ne repezeam în el din toate părţile, ca la cavalerie, că bietul om îşi punea mîinile în cap şi-şi blestema ceasul ce-l mînase acolo. Dar şi cînd ne prin­dea cîte unul ! Aveam un vecin, bun prieten cu tata. Şi avea omul un căluţ ce-mi plăcea mie mai mult. Şi omul acela, ciubotar de felul lui, era mata­hală de munte,, cu două musteţi aspre şi ochii mici şi roşii ca de porc mistreţ înghesuit de haită. Şi unde nu dă Dumnezeu de-i cad în mînă şi megieşii! nici una nici alta uită că e prieten cu tata şi începe să mă manevreze mai dihai ca pe acceleratul de Huşi-Crasna. Şi de la o vreme, dacă a văzut el că nu mai opun nici o rezistenţă, m-a lăsat, ca să zic aşa, pe linie moartă, rămînînd „garat" de unul singur cam vreo oră şi mai bine, că dăduse soa­rele după deal. Cînd am făcut ochi şi am încercat să fac şi picioare, nişte dureri cumplite mi-au năpădit oasele, ele mi-au adus aminte de palma grea a ciubotarului. Şi zicîndu-i eu numai de bine în gînd, că mă feream să dai­ glas tare cugetărilor, am luat-o încet spre casă năpădit de răzbunări cum­plite. In noaptea aceea i-am făcut ciubota­rului o plăcere, că pînă la ziua am rîs cu lacrimi. Avea omul un fel de gră­­dinărie cu gîldan ce ducea la o roată cu căldări. I-am slăbit strînsorile la legături şi dimineaţa, gîndeam eu, cînd va pune maşinăria în mişcare, are să-i cadă în cap toate găleţile. Numai că s-a stîrnit o năpastă de vînt chiar la ziuă şi i-a zburătăcit bietului om căldă­rile în toate părţile, ca merele pline şi coapte ce cad la cea mai mică zdrun­cinătură. Nu e vorbă că am rîs eu, dar în răzbunarea mea vîntul mi-o luase îna­inte şi bietul om n-a bănuit nici măcar că acolo, la pustnicia aceea de treabă, îmi băgasem şi eu coada... Şi mai aveam noi copiii alte drăcii de-ţi plesnea mintea cînd dădeai ochii cu ele, că vorba aceea, dacă la az­­buchie şi la , treburile gospodăreşti, nu ne pricepeam, apoi nici la drăcii să nu ne taie capul ? Se pripăşiseră pe dealurile Huşului nişte capre care erau lăsate de capul lor şi numai seara cînd intrau în ogra­da omului îşi mai aduceau aminte gos­podinele de ele. Şi erau­ două sau trei pintenate şi cu stea în frunte pe care pusesem eu ochii şi una-două aveam n-aveam treabă, hai la capre, că ai mei se cam luaseră de gînduri cu mine ce tot băteam cele dealuri hai-hui. Şi-mpingeam caprele în desiş, puneam dintre noi paznici şi unde nu-ncepeam să le mulgem cu atîta furie, că săra­cele jughinite tare scăpau din mîinile noastre şi pînă în ograda stăpînilor nu se mai opreau. Şi apoi ţin-te bles­teme pe capul nostru că mă mir şi pînă în ziua de azi cum nu s-a crăpat pă­mîntul sub picioarele mele să mă în­ghită. Hei, dar cînd veneau păgubaşii la mama să mă spuie, o dată se făcea săraca roşie la faţă, punea mîna pe ce-i cădea la-ndemînă şi dacă eram acasă începea să mă alerge mai dihai ca mătuşa Măriuca. Şi zicea tare ca să-audă păgubaşii : „Ară, că nu dă Dumnezeu să mai scap de tine să te mănînce pămîntul, că nu mai e chip de trăit !" Și mai încet ca să n-o aud decît eu : „Fugi, neghiobule, nu vezi că te-ajung ! Fugi, să nu te prind, că te omor !“ Mai era nevoie de îndem­nul ei ? Dar tata prinzînd de la o vreme veste cum stă treaba, îi zicea mamei : — Păi dacă tot o să-i cauți în coar­ne, ai să faci din el tîlhar de drumul mare, nu om cu frica Celui-de-sus ! — Da mai taci şi tu bărbate ! Cînd vrei să facă nebuniile ? La treizeci de ani, cum le fac alţii ? Şi apoi, dacă ar face numai nebunii de aiestea, dar cunosc eu alţii care le fac şi mai mari, de cătrănesc sufletul omului ! Şi tata simţindu-se cu cugetul nu din acelea curate, tuşea în pumn şi nu mai zicea nimic. Că era tata un moldovean din aceia ce le place zicala: „Dăi Doamne moldoveanului vin de cel dulce în cămară, afumături din acelea de porc nu prea bătrin ca să se mis­tuie repede şi ma­i dă-i Doamne şi-o fimeie nu prea-naltă, durdulie şi cu vino-ncoace, ca să aibă cu cine în­china şi petrece vremea aceea lungă şi păcătoasă". Că aşa era lumea pe atunci, ca şi acum, dornică de petreceri şi o dată numai ce auzeai chiote şi sticlele se destupau şi gîlgîiau în pahare vin de cel rubiniu, de viaţă lungă şi sfîrîiau pe gratare muşchii şi pastrama şi unde nu apăreau şi lăutari şi-i zicea cîte unul din gură cu atîta dulceaţă, că pînă şi noi copiii oftam de ni se împleticeau minţile ! Hei, dar cînd am început să mă-nalţ binişor, cînd fraţii şi surorile au în­ceput să-mi zică bădie iar taica să mă ia de mînă să mă poarte prin oraş să mă arate la lume ce băiat mare are, frumos mai era ! Luam Huşul dintr-un cap pînă în capul celălalt, pe strada Mare. Şi tata era darnic, cînd nu era şi mam­a de faţă, dar mai ales cînd ne nimeream la vreo grădină şi prietenii îi ziceau în şagă : „Măi Gri­gore, dar mare flăcău ai ! Şi-ţi sea­mănă, de-i zici ce-i asta ! Azi mîine te întrece ! Ca mîine poimîine l-om videa şef de gară, ai I ?“ Tata se uita la mine, eu plecam ochii în jos cu smerenie cum îi şade bine unui băiet ascultător şi cuminte, apoi îşi dădea cuşma pe spate, că o purta şi vara, şi-i zicea chelnerului cu se­­meţie : — Să mai vie o ulcică ! Şi pentru el, mă arăta pe mine, o dragă rece. Şi pînă să vină comanda, tata se apuca să le spună prietenilor ce cap am, cum mă laudă profesorii şi ce bine ştiu la germană. Săracul, uitase că fiu-său de-abia absolvise patru clase primare la două şcoli, că aşa le trecusem, tre­­cînd de la o şcoală la alta. Acum, că-i intrase în cap să mă vadă şef de gară nu mai era de şagă. Mă înscrisese la gimnaziul Anastasie Panu. Nu-i vorbă, îmi plăcea cartea. La ro­­mînă şi istorie nu mă bătea nimeni, dar la matematică şi religie nu mă săltasem mai sus de tabla înmulţirii şi de Tatăl nostru Pentru un viitor şef de gară matematica şi biserica, dar mai ales ultima, trecea înaintea alfabetului. Of, şi iar of ! Că rău e cînd părinţii se amestecă în visurile copiilor ! De la o vreme taica devenise foarte rău şi una-două punea mîna pe curea că aşa ne făcea şi la şcoală educaţie, şi măcar dacă s-ar fi priceput. Dar în afară de bunăvoinţă şi semeţie nu mai avea nimic. Mama îmi mai lua cîte­­odată apărarea, şi, zău, vorba ei bună cădea ca untdelemnul pe rană : — Măi Grigore, lasă-l ! Că n-ai vrea să-mi nenoroceşti băiatul. Iaca pozna, nu vezi tu că şi fără buchie eşti un om respectat şi cu bujori în obraji ?! Apăi nu numai cu carte trăieşte omul !... Dar ţi-ai găsit cu tata : — Măi fimeie, cartea e pîine albă, nemuncită ! Nu vezi că trag eu şi cu tine ca să umplem toate golurile ! Şi ca un făcut, că-s mai multe petice ? — Apoi de, bărbate, că fălos ca tine nu prea se vede la lumina zilei așa de uşor ! Era ca un făcut că toate se terminau de partea tatălui, fiindcă, vorba aceea, tata era „iute vărsătoriu de sînge ne­vinovat". Eh, şi tot aşa fără să vreau mă în­chideam în mine şi şcoala mi se părea de nesuferit. Unde erau gîndurile fru­moase, clipele fără grijă petrecute pe dealurile Huşului cu alţi drumeţi de-o seamă cu mine ? ! Parcă ieri au fost zilele cînd săream în grădina megieşu­­lui la furat mere, că erau mai bune cele de furat ! Parcă ieri a fost ziua zburdălnicii­lor nevinovate, cînd toate mi se pă­reau îmbelşugate şi uşor de ajuns la ele. Mai ieri ieşeam cu tata şi mama la plimbare seara în grădinile pudrate din plin cu lampioane ale Huşului. Parcă mai ieri priveam speriat de după fetele mam­ei la valsul sau hora perechilor tinere , curioasă şi dulce desfătare a tinereţii nestăvilite ! Şi cum mai îmi tresărea inima cînd, între perechi îi zăream pe ai mei în­­vîrtindu-se ! O strîngeam pe bunica de mînă şi-i ziceam luminat de stră­fulgerarea descoperirii : „Mama, ma­ma !“. Săraca mama, că ea mi-a fost pildă la multe lucruri bune în viaţă. Că de la ea am deprins întîi şi întîi a vorbi româneşte ! Dar toate au un început şi un sfîrşit. Crescusem mare. Eram elev de acum şi problemele se spărgeau deasupra capului meu cu atîta iuţime îneît în sufletul meu n-aveau timp să se cicatrizeze rănile. Şi între casă şi şcoală şi între şcoală şi vise rămî­neam, tot mai singur. Gîndul tatei nu mă atrăgea deloc. Şi şcoală cum am făcut-o eu cu cureaua acasă şi cu varga în clasă, deasupra capului ca sabia lui Damocles, apoi aceea nu mai era şcoală. Şi iată cum am început să mint, fiindcă în loc de adevăruri care să-mi lumineze mintea şi sufletul a trebuit să spun minciuna ca să, pot să trăiesc în linişte, cu visele mele. Şi de la o vreme o petreceam mai bine cu minciuna decît cu adevărul. Mi-aduc aminte că într-o noapte am fost trezit de tata care luase acest obicei ca să vadă cum mai merg cu cartea : — Ce ai învăţat azi la şcoală ? tâlharule ? Glasul şi călcătura lui nu preves­teau nimic bun. Pesemne că vreun binevoitor îl pusese în temă că luasem iar o notă proastă la matematică sau că fugisem de la ora de religie. Aşa că trebuia s-o dau pe minciună ca să nu pună mîna pe curea la miezul nopţii . — Am avut lecţie la limba ger­mană. — Şi ai ştiut ? — Am ştiut cel mai bine. A spus profesorul că dacă i-o mai spun o dată pe asta mă dă ca exemplu şi mă „trece“ în altă bancă. — Mă amăgeşti, tâlharule! N-ai ştiut nimic, căci am aflat eu de la alţii. — Ba am ştiut, răspundeam eu cu curaj spontan. — Despre ce te-a întrebat ? Imediat începeam să-i spun pe nem­ţeşte „Greierele şi furnica" : „Eine Grille kam im Winter zu eine Ameise und sagte...“ sau îi cîntam pe nemţeşte : „O Tannenbaum“, ori îi spuneam tot pe nemţeşte : „Fünf mal fünf sind fünfundzwanzig“. Tata care nu pricepea nici o iotă exclama îneîntat : — Ştie, ştie ! Ce mai vrei, ştie ! Şi apoi bine dispus mă trăgea de o parte, numai între feţe bărbăteşti şi-ncepea să mă dăscălească : — Dacă ai să mă asculţi şi ai să înveţi carte — după cum se vede că ştii — ai să ajungi şi tu ca domnul şef de gară, cu chipiu roşu. Nimeni nu-i ca el să se joace cu banii şi să aibă de toate cele în casă, başca de ce ia de pe la magazie, şi de cbicuşurile de pe la negustori... Săracul tata care n-a fost toată vi­aţa lui decît un umil muncitor la C.F.R. cu un pol sau doi pe lună!... Apoi de, de ce să nu spunem odată şi odată adevărul că pe mine mă fer­mecase un om, cel mai mare om din lume, socoteam eu, care în loc de tunică cu fireturi şi chipiu roşu purta ţilindru şi o crizantemă pe piept, în partea stingă, la inimă. Il văzusem într-o seară la Pivnicierul unde mă luase tata, spunînd cîteva anecdote. Atîta haz avea, îneît am început să rid cu atîta poftă că pînă la urmă s-a revoltat toată grădina. In schimb el ,omul acela și-a spus liniștit cuvin­tele, cu ochii numai la mine. A fost prima întîlnire cu un actor adevărat, descălecat pe plaiurile Hu­şului, intr-o seară de vară, a anului 1908... II chema Iorgu Tomescu şi era din Bucureşti. Din seara aceea inima mea a fost cucerită pentru scenă Din ziua aceea am căutat să rămîn cit mai mult singur, fie acasă, fie la vie şi încercam să-l imit pe El şi muream de ciudă că nu reuşeam de fel. Apoi, ce să ştie tata ce-i în sufletul meu de copil ? Şi mă întreb dacă ar fi aflat nu m-ar fi aşteptat tot cureaua, cum avea să se întîmple mai tîrzi­u ? Printre colegii mei nu găseam nici unul care să-mi dea lămuriri­ cum pofi să ajungi actor. De profesori nici vorbă ! Aşa că am rămas să mă fră­­mînt singur. Am încercat aşa o dată cu mama, ca din joacă : — Mamă, uite, trebuie să dau un exemplu de un actor. Ce e acela un actor ? Meșterea focul din sobă cu vă­traiul, încercînd să potolească vîl­­vătaia prea mare. Stătea cu spatele la mine și i-am văzut umerii mici și înguști cum s-au ridicat neputincioși în sus. — Actor ? ! Nu prea ştiu cum să-ţi spun. Cred că sînt aceea ce vin pe la iarmaroace şi se urc­ă pe sîrmă, de cască lumea gura la ei. Oameni fără căpătîi, certaţi cu legile, că ce om serios face aşa ceva ? ! Nu ştiu cum am ajuns lingă ea, ce m-a împins s-o iau de umeri, s-o trag cu faţa la mine şi să-i zic repede : — Nu, mamă, actorul e unul aşa îmbrăcat în haine de ginere, cu ţilin­dru pe cap şi cu o floare albă mare la butonieră... şi-i mîndru, şi spune vorbe de duh şi-i mare, e cel­­ma­i mare om din lume... Ah ! mamă şi toată lumea-i cu ochii la el şi rîde şi bate din palme... Mama s-a uitat la mine. Nu știu ce-mi îmbujorase obrajii, pălălaia fo­cului din sobă sau lorgu Tomescu. Ea a rămas cu ochii la mine : — Sandule, ce-i cu tine ? — Nimic, mamă, iaca nu știu ca mi-a venit. Jos, între ea și mine, vătraiul era încins numai la un capăt. — Dacă știi, de ce mă mai întrebi pe mine ? Intreabă-1 pe dumnealui taică-tu, că-i la C.F.R., om mai um­blat decît mine... încet, încet, în capul meu de copil a început să se zămislească planul evadării. II știam de la un timp în cele mai mici amănunte. Mai ales scena întîlnirii cu lorgu Tomescu, o vedeam aievea și o visam de cîte douăzeci de ori pe zi : „Mă lua de mînă şi păşeam amîn­­doi printre multe oglinzi. Eram îm­brăcat la fel ca el. Era multă, multă lumină. Parcă, eu şi el călcam pe trepte de lumină. îmi privea crizan­tema albă în dreptul inimii şi mă împingea încet, pe scenă, în faţa pu­blicului. Şi în ochii mei se încarna acea minune de la Cana Galilei­­* mii de oameni . — Vi-1 prezint pe Alexandru Gîu­­garu, actorul Alexandru Giugaru. Giugaru Alexandru, actorul... începeam să le spun anecdote, dar parcă nu erau anecdote. Niciodată n-am reușit să aflu ce le spuneam oamenilor, dar simțeam că le spun ceva frumos. Nemaipomenit de fru­mos. Şi azi sînt convins că n-am spus oamenilor cuvinte mai frumoase ca atunci. Apoi, totul se rupea brusc, înainte de aplauze“... Puneam mîna din nou pe matematică şi ecuaţiile îmi jucau în cap ca tic­­tacul roţilor de la locomotivă. Strînse­­sem pe ascuns vreo 8 lei din banii pe care bunica, crezîndu-mă tot copil, mi-i dădea pentru cofeturi. Cu 8 lei în buzunar simţeam că ziua evadării se apropie... Eram în postul cel mare al Paştelui şi primăvara bătea la uşă de nerăb­dare. Taman atunci a picat în vacan­ţă, de la Bucureşti, un văr de al meu, Vasile Giugaru, elev al unei şcoli de meserii. Era cu cîţiva ani mai mare decît mine şi înainte de plecarea lui la Bucureşti era capul răutăţilor noastre copilăreşti. Am dat fuga la el, dar mare mi-a fost mirarea cît de schim­bat l-am găsit. Nu numai uniforma şcolii m-a surprins, dar şi felul lui de a privi oamenii era altul. — Măi Vasile sînt eu Sandu, al lui bădiţa Grigore, ce naiba, nu mă re­cunoşti ? — Mai întîi eu nu sînt „Măi Va­sile" ci domnul elev Vasile Giugaru şi în al doilea rînd nu stau de vorbă aşa pe nepusă masă cu toţi ţîncii ! Am rămas ca leuca dată-n gard : — Măi bădie,... adică măi domn­elev Vasile Giugaru... adică, ia stai mă ! Vrei să-ţi zic ceva de dulce că văd că de post tot ai mîncat, pînă amu că eşti ca o murătură acră şi scofîlcită şi... l-am prins în braţe. Am început să rîdem amîndoi şi să ne zbenguim ca-n vremurile cele bune de odinioară. Şi iar mi s-a părut că toată lumea este a mea. Am început să-i descos cu tot di­chisul despre Bucureşti şi despre Ior­­gu Tomeseu. Dacă un băiat din ceia umili poate să se facă actor şi cîte altele. Văru-meu s-a dovedit a fi o comoară fără fund. Auzise de Iorgu Tomeseu, ba chiar fusese la o clădire mare căreia el îi zicea Teatrul Na­ţional şi unde sînt o mulţime de ac­tori ca lorgu Tomeseu, ba chiar şi mai mari decît el. Şi femei de celea frumoase, ca zînele şi ele tot actriţe se cheamă că sînt... Şi într-o seară, stînd noi în ceardac şi fiind bolta cerului plină cu stele puzderie i-am mărturisit vărului ceea ce nu știa nimenea pînă atunci : — Bădie, eu vreau să mă fac actor, din aceia ca lorgu Tomescu, să-nve­­selesc lumea... Tăcea. Apoi încet, ca pentru sine, a început să spuie : „La steaua care a răsărit / E-o cale atît de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă...“ — E de­aMihail Eminescu, moldovean de-ai noştri, a continuat el. Am un prieten la şcoala de meserii, un oltean tare deştept care ştie multe versuri de el... Ascultă Sandule, tu ţi-ai ales vreo stea ? Toţi oamenii care pleacă in viaţă să-şi împlinească destinul îşi aleg cîte o stea care să le călăuzeas­că paşii. A mea e uite aceea, lîngă Cărui Mare... In fiecare seară mă uit la ea şi, cînd cerul e acoperit, sufăr ca de moarte... A tăcut iar cu ochii pierduţi pe cer, sus. In noapte, nasturii lucitori de la haină, sclipeau tainic. — Hai Sandule, alege-ţi şi tu una— — Bădie, steaua mea e teatrul...­­tr Peste două luni, cu o bocceluţă în spinare, am fugit pe ascuns de acasă. Am plecat în lume ca să-mi îndepli­nesc chemarea. Şi, fiindcă ştiam din înţelepciunea noastră ţărănească, că la drum lung trebuie să pleci șt mai de dimineață, eu plecasem cu noaptea în cap. Sus, steaua mea, nevăzută încă, îmi călăuzea pașii... *) Fragment dintr-un volum de me­morii. »ta­­r AL. GIUGARU artist al poporului In rolul Ion Creangă din piesa „Eminescu“. DE ÎNCEPUT De început , la mulţi ani ! Pe acest colţ de pagină cît o carte poştală (sau cît două bilete de meci lipite între ele cu timbru olimpic) vă voi spune, în fiecare săptămină, cîte o poveste (adevărată) din lumea sportului. Prin urmare, început de drum sau de... corrida. După împrejurări, adică după felul cum vor evolua eroii gazonului, idolii de-o zi sau de-o viaţă ai tribunelor, ne vom alinia şi noi în rîndul celor care aprind torţe... Sau mai bine să aşteptăm. Pe dumneavoastră care spargeţi, cu obrazul ascuns în gulerul paltonului, vocalele crivăţului ca să vă ocupaţi locul fie în sala Floreasca (mică, şi tocmai de aceea ocolită de marile formaţii din lume) sau pe stadionul 23 August, vă cunosc : am tremurat şi ne-am bucurat împreună pentru fiecare centimetru cîştigat de Ioli şi ne-am necăjit, mai ales ne-am necăjit, de-atîtea ori cînd unsprezece băieţi de-ai noştri se chinuiau zadarnic să rostogolească mingea în poarta adversă. Acum despre mine. Eu am un obicei nesuferit­ (calificativul aparţine celor din familia mea şi mai ales federaţiei de fotbal): iau calea stadionului în fie­care duminică şi-mi place să vorbesc despre ce văd în lăzile astea de ciment, fier şi strigăte. Dumneavoastră discutaţi şi alcătuiţi formaţii în tramvai şi luni dimineaţa la servici­u eu o să vă întărit la vorbă în ziua de la mijlocul săptămînii. Şi pentru că ştiu dintr-o îndelungată experienţă că un cronicar sportiv (întrebaţi-i în privinţa asta şi pe Dan Deşliu, Eugen Barbu, Ion Chi­­rilă, Cristian Mantu etc.) primeşte, în zilele de virf, cam in jur de 30 de telefoane pe teme­i : „Alo, tovarăşu cutare ? De ce nu-ţi rupi creionul, măi frate-meu ?... Vrei fotbal sud-american ? Vino tu şi dă în băşica­ aia cu şanu­rile lui Gogeamitu care s-au scos în vînzare pe piaţa Craiovei !" — anunţ pe această cale că în ziua cînd Gazeta literară mi-a propus să susţin rubrica de faţă, mi-am desfiinţat postul telefonic. Una la mînă. Pe urmă, tot pe linia măsurilor de apărare, am cumpărat volumul : „învăţaţi arta machiajului în 10 lecţii, fără profesor“. Aşadar, ori de cîte ori o echipă se va face, vorba extre­mului Năsturescu (Rapid) „de trei minuni“ şi antrenorii­­ vor umbla, vinerea, să mă întîlnească, voi putea circula pe stradă, liniştit, sub înfăţişarea care o să-mi convină. Dar deocamdată, fiind în pragul Anului Nou şi la început de rubrică , pentru toţi cititorii un gînd frumos ca o ramură de brad încărcată de nin­soare. Fănuş NEAGU P. S. In urma unei anchete întreprinse în rîndul specialiştilor, „France-Fotball“ publică lista primilor zece fotbalişti din Europa pe anul 1964. Scoţianul Law pe care, prin intermediul televiziunii, l-am văzut marcînd un gol magistral teamului englez în meciul Restul lumii — Anglia, ocupă locul întîi. Trei din cele zece vedete ale bătrînului continent : Suarez şi Corso (de la Inter) şi Amancio (Real) au demonstrat, împreună cu colegii lor, două lucruri care ne privesc direct : a) că portarii noştri sunt veritabile magazii de goluri (echipele în care au evoluat mai­ sus-pomeniţii zei ai publicului — Inter, Real şi naţionala Spaniei — au scuturat plasa naţionalei României şi a dinamoviştilor bucureş­teni de 22 (!) de ori); b) şi că pe lista publicată de revista franceză, — chiar în cazul cînd lista asta ar fi de gumă şi, trăgînd cu nădejde de ea, am întinde-o pînă am ajunge să acoperim o masă de sufragerie — nici un jucător român nu-şi poate înscrie numele. Nu-i nimic. Ne vor sau nu ne vor francezii în primele zece locuri, ne iau sau nu în consideraţie, puţin ne pasă , noi am învins Ghana şi Irakul. Şi, nota bene, pe teren neutru. Păi nu cazi la vorba trompetului din Giuleşti ? Bine zice el : „Ia mai slăbiţi-ne, domnule, cu listele alea că acum facem şi noi una — de-a-ndăratelea — şi să-i văd eu pe ăştia, pe­­Corso, pe Suarez şi Law şi pe toţi ăilalţi ai lor pe unde scot mineca !“ Da, zău, am face să le piară piuitul şi francezilor şi italienilor şi scoţie­nilor care — mersi ! — o fac pe mărinimoşii, galantonii, filantropii doar cu golurile. Ie-te-te la ei ! F. N. • GAZETA LITERARA

Next