Gazeta literară, ianuarie-iunie 1966 (Anul 13, nr. 1-26)

1966-02-10 / nr. 6

GAZETA LITERARĂ 9 LUCIAN RAICU Existenţa acestei cărţi este ea însăşi încurajatoare, mă alătur de aceea fără ezitare bunelor aprecieri colegiale ex­primate de G. Dimisianu şi Virgil Arde­­leanu, adăugind că principalul merit al lucrării îmi pare a fi acela de a transmite dacă nu în fiecare pagină luată autonom, atunci în toate laolaltă ceva din suflul viu, din autenticitatea mişcării noastre literare, în formulări concentrate, sugestive. Autorii sunt au cu gusturi diferite, şi mai ales cu un scris sensibil deosebit. Dumitru Micu înclină spre cuminţenie şi respectabili­tate. Capitolele scrise de el au rotun­jime dar parcă uneori şi destule pro­poziţii de prisos. N. Manolescu cultivă un decupaj mai sever, cu eliminarea părţilor superflue, dar tehnica aminteşte supărător pe G. Călinescu. Şi unul şi al­tul se mişcă destul de dezordonat în acest cadru al sintezei care pretinde o mare economie de mişcări şi o­pii­nalitatea, nota „indicibilă“, dominantă. Modelul călinescian se simte la tot pa­sul, uneori (capitolul despre poezie) ti­ranic, chiar şi pe plan stilistic. Excelentă e analiza poeziei lui Blaga, făcută în altă manieră stilistică. După o frază dezarmantă , „volumul se deschide cu cîteva poeme care laudă sămînţa, germinaţia“ se intră, cu decizie, în uni­versul poeziei blagiene, făcîndu-se obser­vării substanţiale. Nu găsesc atît de pră­păstios nici capitolul despre Arghezi, dreapta), ci la revista Aşa (revistă pro­gresistă). Poate fi o greşală de tipar. Despre Ion Horea se aminteşte că a debutat cu volumul Poezii, dar se trece cu vederea volumul apărut ulterior : Co­­loană în amiază mai decisiv pentru per­sonalitatea poetului. Literatura română de azi, e, aşa­dar, o carte de eseuri scrisă de doi cri­tici de indiscutabilă vocație. Dificultă­țile încep cînd ea e considerată o isto­rie a literaturii actuale. • PAGINA 7 N AL PIRU Literatura română de azi, lucrarea «ştia din colaborarea simbiotică D. Micu Manolescu, nu este o „încercare de sinteză“, cum se subintitulează, ci mai degrabă un tablou, o dare de seamă asupra literaturii române actuale (poezie, proză, dramaturgie, mai puţin critica şi istoria literară). Autorii nu s-au încumetat să desprindă caracterele, însuşirile, particularităţile specifice ale literaturii române de azi şi au adoptat o împărţire a materiei pe genuri, pe o schemă exterioară, nu rezultată din con­figuraţia internă a literaturii. Omiţînd critica, autorii evită prudent să urmă­rească fenomenul literar din ultimii douăzeci de ani în implicaţiile şi trans­formările lui dialectice. Lipseşte cărţii o armătură ideologică mai solidă, o dez­batere de idei. Ai impresia că autorii şi-au rezumat şi pus laolaltă un număr de cronici sau recenzii gîndite indepen­dent. Viziunea de ansamblu nu se rea­lizează şi rămînem doar cu un succint re­pertoriu bibliografic. De altfel, ocolind judecăţile mai ferme de valoare, în multe cazuri, autorii comunică simple liste de nume, lăsînd deciziunea cititoru­lui. O bibliografie propriu-zisă ar fi fost mai semnificativă: împărţirea pe genuri are apoi defectul de a descom­pune imaginea unui autor în bucăţi greu de integrat. Viziunea fragmenta­­ristică predomină. Critica jurnalistică, adeseori vioaie, dar cam inconsistentă, înlocuieşte pagina densă de istorie li­terară. Aleg pentru exemplificarea „metodei“ autorilor capitolele despre Tudor Arghezi şi G. Călinescu. Analiza poeziei lui Arghezi se începe­­— sărindu-se în chip nejustificat peste volumul din 1946, Una sută una poeme­­— cu expunerea poemului Cintare o­­mului, apărut cu nouă ani mai tîrziu. „După decenii de căutări înfrigurate“, ni se spune, Arghezi a ajuns la des­coperirea că „pentru explicarea existen­ţei nu este necesar a se recurge la vreo ipoteză spiritualistă“. Punctul de plecare este evident greşit, căci dacă poezia este un mod specific (metaforic!) de cunoaştere, ea nu e în nici un caz ex­plicare­a existenţei. Cuvîntul „expli­care“ atrage neapărat ideea de didac­ticism. Dacă Arghezi e didactic în­ain­tare omului (acest lucru nu e însă afir­mat nicăieri), autorii erau obligaţi să arate cum poetul a salvat, prin forţa sa lirică, o temă ingrată. In loc să de­monstreze acest lucru, autorii se stră­duiesc, supralicitînd un psalm din 1959, să ne convingă de ireli­giozit­atea lui Arghezi, poet la care transcendentul e coborît (ca la Blaga) în contingent, iar mişcarea e „o proprietate inalienabilă a materiei“ (ultima deducţie e scoasă din poezia Nici o silabă-ntreagă, co­mentariu liric al începutului Evangheliei lui Ion, unde este vorba de întruparea Logosului, a raţiunii divine !). Interpre­tarea este, bineînţeles, forţată. Puţin convenabile ni se par caracterizările: „vervă patetică“, şi „umor ghiduş“ (în­aintare omului ) sau „comic enorm“, şi spirit „reînvigorat“ (în 1907). Vo­lumul Stihuri pestriţe e abia citat, iar despre Frunze, Poeme noi şi Cadenţe ni se spune doar că sunt argheziene „prin lexic şi sintaxă“, fără exemple dovedi­toare. Dintr-o poezie ca Psalmistul se trage iarăşi o concluzie abuzivă asupra ireligiozităţii poetului, deşi acesta, „se roagă-n genunchi pe piatra goală. Mai „Capă-mă, Părinte, măcar de îndoială“, iar în poezia erotică se identifică la Ar­ghezi un mod dantesc de a percepe vraja feminităţii, deci o soluţie spiri­tualistă, căci la Dante femeia este ma­dona angelicata, „un lucru venit din cer pe pămînt spre a arăta miracolul“. Ten­taţia autorilor de a reduce personalitatea proteică a lui Arghezi la o simplă for­mulă eşuează. La G. Călinescu, activitatea istoricu­lui literar, criticului şi eseistului (Isto­ria literaturii române, compendiu 1945; Impresii asupra literaturii spaniole, 1946; Studii şi conferinţe, 1956; monografiile despre N. Filimon, Gr. Alexandrescu, Vasile Alecsandri; Cronicile optimistului, 1964; Estetica basmului, 1957—1958) nu e luată în considerare. Romancierul, omis In lucrarea lui D. Micu, Roma­nul românesc contemporan (1959), e mi­nimalizat. Autorii nu sezisează tema romanului Bietul loanide, soarta geniu­lui într-un mediu filistin, incapabil de a recunoaşte şi promova valorile. loanide, inconformistidl, însetat de creaţie, de construcţia monumentală, devine un ar­hitect meschin,­­angajat în construirea unui „imobil“, „sensibil la adulări ba­nale“, un om care „se mistifică delibe­rat cu candoarea omului rămas un co­pil“. loanide, pretind autorii, cu o în­gustă optică sociologistă, „are visul unei umanităţi desăvîrşite, fără a se hotărî să lupte pentru realizarea lui“, are deci „o atitudine neangajată în lupta împo­triva non-omului“, e un „oblomovist“ co­mod şi vinovat care duce pasivitatea pînă la „inconştienţă condamnabilă“, un „blazat“. Autorii susţin că loanide ar fi erou principal şi în Scrinul negru, de astă dată în ipostaza de optimist. Des­pre eroina principală a noului roman ni te vorbeşte astfel: „Dobîndeşte, de ase- meenea, contur Catu Zănoagă, femeie de o frumuseţe aţîţătoare, plină de tempe­rament, exercitînd asupra bărbaţilor o irezistibilă putere de atracţie“. Dacă romancierul e minimalizat, poetul e exal­tat. I se aminteşte acestuia şi volumul de Poezii din 1937, descriindu-i-se a­­mănunţit foaia de titlu (de fapt repro­dusă după o ediţie italiană a idilelor lui Gessner) şi transcriindu-se ample citate (cunoscute din istoria literaturii ro­mâne ). Universul poetic al lui G. Căli­­nescu este, scriu autorii, „un univers nou, insolit, arătat de ochiul minţii, scăldat într-o lumină albastră, înţepă­toare, ca a stelei Sirius (Încercaţi să vă imaginaţi un astfel de univers!) Fa­cultatea dominantă a lui G. Călinescu ar fi „inteligenţa superioară care e o temperatură uriaşă, aducînd elementele la alb“ (?) In continuare se dau cîteva exemple de poezii pe temă, de aspect didactic, folosind cîteva „poziţii cheie a căror valoare pentru poezie (G. Că­­linescu) a verificat-o şi altfel (în Curs de poezie şi in lecţiile despre Universul poeziei). S-ar putea spune deci că poeziile lui G. Călinescu sunt compuse ca ilustraţii a unor precepte. Aşa şi sus­ţin autorii, cu observaţia însă că aspec­tul didactic sau ilustrativ nu contravine liricii, fiind... deliberat. Dacă, poetul nu s-ar pune deliberat să traducă în versuri o normă de retorică, atunci reu­şita lui ar fi îndoielnică. In acelaşi mod este apreciată şi poezia erotică. A­­ceasta are „un aer teatral“ care însă nu supără, „fiindcă este în intenţia poetu­lui să-şi joace sentimentele,să pozeze“. Dacă poetul n-ar poza, mai clar, dacă nu s-ar preface, dacă ar fi necontrafăcut sincer, atunci, evident, ne-ar irita. Cu astfel de principii, N. Manolescu a luat apărarea a ceea ce G. Călinescu con­sideră „savoarea fragilă“ a poeziei lui, Bacovia: manierismul, chiar „un insu­portabil manierism“. A prelua fără dis­­cernămînt propoziţiile maeştrilor, chiar pe cele mai discutabile, este specialita­tea neofiţilor. Autorii ignoră nuvelele lui G. Călines­cu şi nu se opresc suficient la cele două volume de note de călătorie (Kiev, Mos­cova, Leningrad şi Am fost în China nouă) introduse la capitolul despre re­portaj cu calificativul, ce-i drept, „în­­cîntătoare“. De fapt autorul îşi defi­neşte notele sale ca eseuri, dar de eseis­tică D. Micu şi N. Manolescu nu găsesc necesar să se ocupe. Concluzia? Literatura română de azi are nevoie la o eventuală nouă ediţie de serioase revizii în paginile despre scriitorii esenţiali şi de o întregire, ab­solut necesară, cu un capitol despre critică, fără de care sinteza e nu nu­mai lacunară, dar şi acefală. VIRGIL ARDELEANU Eu aş începe prin a-i felicita pe cei doi critici pentru această primă încer­care de sinteză asupra literaturii con­temporane. Faptul este oricum mai mult decît meritoriu. Ceea ce m-a impresionat pe mine este desigur competenţa profesională, care transpare, adeseori din îndrăzneala afir­maţiilor. In această carte se spun cî­teva adevăruri despre literatura contem­porană. Este un fapt foarte important pentru că una este de pildă să fii cu­rajos într-un articol, unde dezbaţi o problemă limitată, şi cu totul altceva este să demonstrezi stringentă lucidi­tate într-o lucrare de proporţii; una este să spui într-o cronichetă că Eugen Frunză, de pildă, nu s-a dovedit intere­sant în ultima sa carte, cu totul altceva­­ este să priveşti întreaga operă a aces­tuia dintr-un unghi lipsit de orice reti­cenţă. De altfel am impresia că cel mai reu­şit capitol al cărţii este cel închinat poeziei. Sinteza asupra poeziei e făcută cu spirit critic. Am asistat cu toţii­ la o exaltare a poemului epic. Acesta a fă­cut multe victime în rîndul unor poeţi talentaţi, abătîndu-i din drumul lor fi­resc. Bune judecăţi se emit şi pe margi­nea prozei, în pofida faptului că este mult mai greu să prinzi, în cîteva rîn­­duri, profilul unui prozator decît al unui poet. Pe cînd poezia este discutată în bloc şi, de la caz la caz, monografic, proza este împărţită în două mari capitole: romanul şi nuvela. Faptul acesta cred că impietează asupra imaginii pe care o avem asupra unui autor sau altul. Marin Preda şi Eugen Barbu sunt la fel de reprezentativi şi în roman şi în nuvelă dar tratîndu-i în două capitole distincte, le fărâmiţezi opera. In afară de aceasta, analiza Moromeţilor, de pildă, pierde foarte mult dacă nu por­neşte de la î­ntilnirea din pămînturi. Deşi este vorba numai de un articol, mi-a plăcut ce spun autorii despre re­portaj. Subscriu întru totul la opinia că reportajul, cel puţin reportajul nostru de pînă acum, nu prea făcea parte din literatură. In afară de Geo Bogza, re­porterii noştri sînt nişte gazetari care literaturizează. Bineînţeles că reportajul poate exista ca gen literar şi Geo Bogza o demonstrează din plin. La noi însă reportajul, ca formulă, a fost împins a­­deseori la marginea literaturii. Despre dramaturgie autorii nu au o părere prea bună şi cred că pe drept cuvînt. M-a mirat totuşi că i-au acor­dat un spaţiu atît de generos. După părerea mea este inutil, după ce spui că anumite piese prezintă „pe­nibile stîngacii“ să le analizezi, să po­vesteşti subiectul, căci în aceasta constă analizele pe care le fac autorii la ca­pitolul Dramaturgie. Aş mai avea unele observaţii de a­­mănunt : cînd la Beniuc, de pildă, treci în chip justificat — adică din perspec­tiva anului 195 — peste volume în­tregi, nu cred că este tocmai potrivit să spui că poezii superioare de notaţie găsim la Petre Stoica. Dacă spui aceas­ta, trebuie să şi demonstrezi. Eu cred dimpotrivă că Petre Stoica nu este „su­perior poet de notaţie“ şi poezia lui cel mai adesea se prezintă sub forma unei înlănţuiri de versuri banale. Apoi, cînd despre Ion Alexandru nu spui decît cî­teva cuvinte, în care, de altfel, nu este prinsă tocmai limpede puternica lui per­sonalitate şi cînd pe Miron Scorobete îl aminteşti doar, este prea mult să afirmi că Ana Blandiana este o poetă de mare talent. Deşi autorii au înlăturat multe clasi­ficări arbitrare, totuși au preluat des­tule. Scrierea cea mai reprezentativă a lui Nagy István, de pildă, nu cred că este romanul La cea mai înaltă ten­siune. In loc ca autorii să povestească această carte, fără a face nici o jude­cată estetică, ar fi fost mai indicat să citească nuvelele, şi acolo ar fi găsit cîteva lucrări remarcabile, multe mai concludente pentru valoarea scriitoru­lui. Cîteva cuvinte despre foarte ampla introducere care mi s-a părut confec­ţionată din bucăţi eterogene. Se vede că autorii şi-au luat multe măsuri de precauţie şi atunci vorbesc, fără să fie neapărat nevoie, de-a lungul unei sin­gure pagini, cînd despre proza din timpul războiului, cînd despre suprarea­­lism, cînd despre simbolism, cînd des­pre unele practici reprobabile din tre­cutul nu prea îndepărtat. In felul acesta se înceţoşează ideea principală şi in­troducerea nu-şi atinge ţinta. Este regretabil că autorii au consi­derat că nu este nevoie să vorbească despre critică. G. DIMISIANU Socotesc că discuţia noastră trebuie să înceapă prin a sublinia interesul pe care îl prezintă cartea lui D. Micu şi N. Manolescu : este prima încercare de a supune întreaga evoluţie a lite­raturii din ultimii douăzeci de ani unei priviri sintetice, prima schiţă de istorie a literaturii române de azi. Revine aşa­dar autorilor, în această privinţă, un merit de pionierat. Liberi de aprecie­rile emise de-a lungul anilor asupra cutărui sau cutărui scriitor ei au reci­tit întreaga materie, ideea directoare ce i-a călăuzit fiind aceea de a vedea ce rezistă din literatura celor două de­cenii. In chip firesc au survenit o serie de răsturnări in clasamente, schim­bări de perspectivă asupra valorilor ac­ceptate şi aici socotesc că este contri­buţia principală a celor doi critici care şi-au asumat riscul să propună propria lor scară de valori, clintind întrucîtva scheme şi ierarhii literare îngheţate cam de multă vreme. Judecăţile de valoare autorii nu le exprimă direct ci lasă cel mai adesea să fie deduse din spaţiul acordat în carte diferiţilor scriitori. In timp ce unii sunt comentaţi în capitole speciale alţii sunt discutaţi în bloc sau doar fi­gurează în enumerări. Procedeul este curent folosit în istoriile literare şi e limpede pentru oricine că acele înşi­ruiri seci de nume şi titluri (mai ales în capitolul despre poezie), implică o judecată poate mai drastică decît dacă ar fi fost rostită explicit. In unele îm­prejurări, aprecierea critică a unei opere sau a unui scriitor s-ar fi cerut totuşi exprimată cu mai multă francheţe şi chiar însoţită de o demonstraţie mai amplă. Mă refer la cazurile acelor au­tori care, supraevaluaţi cîndva sub ra­port estetic, ajunseseră să se bucure la un moment dat de mare răsunet,­­ intrînd pînă şi în manualele de şcoală. Asemenea fenomene de hipertro­fiere istoria literară e datoare să le în­registreze şi să le explice. Şi G. Căli­nescu, cînd s-a ocupat, în Istoria lite­raturii române, de scriitori ca Vlahuţă sau Cezar Petrescu, le-a acordat un spaţiu întins de analiză deşi judecata sa era foarte severă faţă de ei. A simţit însă nevoia să-şi argumenteze bogat consideraţiile tocmai pentru că „ a aceşti scriitori beneficiaseră, în epoca lor, de un prestigiu disproporţionat. La fel cred că ar fi trebuit să pro­cedeze D. Micu şi N. Manolescu în a­­numite situaţii. Despre Alexandru Toma, de pildă, nu se spune nimic ca şi cînd el nu ar fi existat în literatura noas­tră. Sau un exemplu de altă natură: la capitolul Mihail Sadoveanu se con­sacră excelente pagini de analiză ro­manului Nicoară .Potcoavă, dar nici mă­car nu se aminteşte, ca indicaţie biblio­grafică cel puţin, despre Mitren Cocor. O opinie mai netă am fi dorit să a­­flăm privitor la scrierile unor autori foarte controversaţi la un moment dat, cum ar fi T. Mazilu, încă o observaţie de ordin general fă­cută de altfel şi de AL Piru şi V. Ar­deleanu : nedumereşte absenţa unui ca­pitol despre critică. Nici o istorie li­terară nu ignoră aspectul mişcării idei­lor, critica şi eseistica. Este ca şi cum literaturii respective i-ar lipsi conşti­inţa de sine. Faptul e cu atît mai sur­prinzător cu cît autorii noştri s-au rostit în repetate rînduri pentru consi­derarea criticilor drept scriitori, deci cu aceleaşi justificări de a figura în istoria literară, ca ţipeţii şi prozatorii. Şi acum cîteva obiecţiuni mărunte. Nu voi discuta criteriile clasificări­lor, oportunitatea subîmpărţirilor căci acestea, aşa cum arată şi autorii au mai mult o funcţiune practică imediată — de ordonare a materiei. Voi observa totuşi că romane ale devenirii şi ale transformării sunt cam unul şi acelaşi lucru. Semnalez şi unele anomalii de clasare : cărţile lui N. Tic­u* 1* Sadoveanu sunt încadrate la subcapitolul bildungsroman — dar ce e comun între Un vals pentru Maricica şi Sfirşit de veac în Bucureşti ? În ceea ce priveşte poezia tinerilor, autorii au procedat cu o circumspecţie pe care o înţelegem dat fiind materialul încă nestratificat, nefixat definitiv în cadre estetice. Se evidenţiază în chip deosebit, după capitolul consacrat lui Labiş, contribuţia lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Adrian Păunescu, etc. Un nedreptăţit e însă Ion Gheorghe că­ruia i se ignorează un volum important, Căile pămîntului, poate, în ce-l pri­veşte, cel mai personal ca viziune poe­tică. De asemenea, Grigore Hagiu sau Miron Scorobete — voci distincte în poezia tînără. Capitolul cel mai nuanţat în analize mi s-a părut cel despre nuvelă. Iţi lasă doar regretul de a nu fi înregistrat nu­mele unor nuvelişti tineri foarte in­teresanţi, prezenţi de mai mulţi ani cu volume : Sorin Titel, George Bălăiţă, etc. Observaţii sigur că se pot face mai multe fără a diminua însă impor­tanţa reală a lucrării pe care o discu­tăm. Cei doi autori au meritul de a fi deschis un drum pe care se vor simţi îndemnaţi să păşească şi alţi critici. Trebuie neapărat consemnate, de ase­menea, însuşirile stilistice ale cărţii. Expunerea e dinamică, atrăgătoare prin plasticitate, seducătoare nu o dată prin limpezimea şi eleganţa formulărilor cri­tice. Din doi critici adevăraţi, de indiscuta­bilă vocaţie, unul experimentat, ponde­rat şi exact, celălalt tînăr, seducător şi paradoxal. Contribuţia fiecăruia e uşor şi uneori prea uşor detectabilă. Genul oral fiind prin excelenţă al delimitării critice, subînţeleg elogiul şi trec la ca­pitolul antipaticelor „rezerve“. Acestea privesc ideile generale, sectorul cel mai şubred al unui studiu, totuşi, de sin­teză. Autorii îşi fixează cu destulă ne­­prevedere ţeluri înalte, întrebări ambi­ţioase, de răscruce, fără a le asigura însă şi un tratament corespunzător. Fac eroarea de a se avînta prea departe, cu braţele larg desfăcute, gata să îmbră­ţişeze chestiuni capitale, de pildă aceea formulată sub titlul Perspectivă : „în­cotro merge literatura contemporană ?“ (a lumii întregi, fireşte). Ameţitoarea problemă se sprijină de la început rău pe umerii unui, de altfel stimabil, confrate cehoslovac, Jiri Hasec, din care se oferă un citat conţinînd o idee imediat abandonată spre a se trece la cu totul altceva : Renaştere, romantism, Wagner, Debussy etc. Ceva defineşte o mare schimbare în universul literelor secolului XX, dar ce anume ? Se răs­punde mai întîi scurt şi decis că „rea­lismul clasic“ a devenit „insuficient“, că asistăm la un proces de „anti-mi­­mezis“, că realitatea devine „o creaţie a omului“. Toate ar fi bune, dacă au­torii n-ar abandona foarte repede ceea ce singuri au avansat, propunînd, după două pagini, numai că într-un stil mai aşezat — ideea exact opusă celei cu „anti-mimezis“ etc., anume că „reali­tatea capătă prioritate asupra imagina­ţiei“, că „a inventa pare superfluu ce­lui care...“, că în fine „asistăm la de­clinul imaginaţiei“ şi la „înflorirea re­portajului“. Cum rămine atunci cu în­fricoşătorul anti-mimezis? Improvizaţia poate da uneori rezultate în analiză, conferindu-i un spor de spontaneitate, cînd e vorba însă de a sintetiza atît de grave chestiuni (încotro merge li­teratura contemporană? etc.) se cere parcă mai ntultă temeinicie, un spirit mai auster^feLjijeditatie. Cu metoda : Iiîcmrile statCasa și nu altfel, dar dacă e vice-versa?, nu vom ajunge departe. Absenţa ideilor generale, însoţită de o gesticulaţie care le presupune, mi­nează şi alte pagini ale studiului, de exemplu aceea dedicată rapid şi decis romanului dintre cele două războaie, aşezat cam la întîmplare sub semnul unei „crize de creştere“. Dacă situăm astfel de capitole între nişte necesare şi energice paranteze, rămînem cu ade­vărata substanţă a cărţii : juxtapunere de analize şi caracterizări — în marea lor majoritate — pertinente şi conden­sate. CORNEL REGMAN Cartea este în genere bine scrisă, cu o anumită eleganţă a expresiei şi cu spontaneitate publicistică. N-am întîl­­nit decît rar formulări căznite, fraze şablon, caracterizări suferind de didac­ticism. In schimb ceea ce lipseşte aces­tei „încercări de sinteză“ e rigoarea iar ceea ce îi prisoseşte e capriciul. Cei doi autori sînt temperamente diferite, cerere specială de a detecta esenţialul. Capitole întregi sunt populate de tot felul de consideraţii mărginaşe etc., în schimb din ele se conturează mult prea slab imaginea sintetică, de ansamblu, a scriitorului, cu particularităţile şi cu viziunea lui specifică. Capitolul despre proza lui Cărin­ Petrescu abundă în consideraţii neesenţiale, în referiri inu­tile la Sadoveanu, care răpesc jumă­tate din spaţiul afectat scriitorului. In continuare se vorbeşte numai despre semnificaţia figurii lui Bălcescu, cînd ştiut este că romanul Un om între oa­meni rezistă mai ales prin minuţioasa şi elocventa hartă social-etnografică a epocii. Lipsa de rigoare şi excesul de capriciu sunt evidente mai ales în păr­ţile introductive ale diverselor capitole, cuprinzînd generalizări discutabile une­ori, şi pe un ton exagerat eseistic. Sînt aici fără îndoială precizări preţioase, bine venite dar şi numeroase observaţii în­­tîmplătoare, precum şi o ciudată lipsă de consecvenţă, care-i împinge pe au­tori să vorbească, de exemplu, la ca­pitolul „poezie“ despre evoluţia poeziei şi a conceptului de poezie în ultimii douăzeci de ani, iar la capitolul „dra­maturgie“ să se mulţumească doar cu o clasificare tematică a pieselor pro­duse în acelaşi interval de timp. In ciuda numeroaselor lipsuri obser­vate, cartea lui Micu şi Manolescu ră­­mîne, după părerea mea, o experienţă foarte utilă, din numeroase puncte de vedere, dintre care unul ţine, aşa zi­­cînd, de pedagogia criticii literare. Prea analitică şi în general puţin deprinsă cu sinteza, critica noastră se găseşte azi in situaţia de a trebui să generali­zeze şi să sem­eze o experienţă scriito­ricească acunturată de-a lungul a două decenii. Sinteze făcute cu pricepere pre­tind şi alte epoci din istoria literaturii noastre, şi în special literatura ultimului secol. Greşelile cărţii lui Micu şi Mano­lescu sunt greşelile oricărui început. Nu e mai puţin adevărat că o muncă mai sistematică, mai puţină improviza­ţie şi cîrpeală ar fi dus de la început la înlăturarea multora din neajunsurile ţie care acum suntem­ nevoiţi să le sem­nalăm. EUGEN SIMION Literatura română de azi nu e atît o istorie, pe scurt, a literaturii actuale (în genul aceleia a lui Pierre de Boisdef­­fre pivitoare la literatura franceză) cu­ o carte de cronici şi eseuri prescurtate, surprinzătoare, nu o dată, prin acuitatea observaţiei şi exactitatea analizei. In­tenţia de sinteză, de clasificare a unei materii literare vii, rebele, nu lipseşte, dar ceea ce iese cu adevărat din comun e discutarea, cu un criteriu estetic ac­centuat, a cărţilor fundamentale. Sunt, fireşte, şi excepţii: au fost semnalate, mai pot fi date şi alte exemple, dar trebuie de la început spus că autorii (critici şi istorici literari prodigioşi) aplică, în majoritatea cazurilor, un cri­teriu estetic de apreciere. Scriitorii „exemplari“ sunt comentaţi pe larg, sunt introduşi într-o familie de spirite, cu preocuparea evidentă de a defini origi­neşi, aici AL Piru are dreptate, ideea înnoirii spectaculoase, a „saltului“ în estetica argheziană e o prejudecată. Bine scrise, cu observaţii pătrunzătoare, sunt şi capitolele dedicate lui M. Be­niuc, M. R. Paraschivescu, dintre poeţi, Marin Preda, Eugen Barbu, dintre pro­zatori. Ici şi colo se pot semnala inad­vertenţe, dar tonul critic e sigur şi ju­decata de valoare dreaptă. Să reţinem, din şirul capitolelor generale, acela des­pre nuvelă, cu o expresie supravegheată. Venind vorba de capitolele generale, a­­celea care, într-o istorie literară, defi­nesc direcţiile fenomenului literar, evo­luţia lui istorică, condiţiile estetice şi ideologice hotărîtoare, trebuie observat că ele reprezintă, in cartea pe care o discutăm, punctele cele mai vulnerabile. Cîteva agreabile consideraţii şi referiri la evenimentele sociale şi... cam atît. Introducerea, care trebuia să ne pună in temă, să urmărească evoluţia litera­turii între 1944—1948, abundă în pro­­poziţiuni generale, pamfletare, bune în altă parte, nu într-o carte de critică. In paranteză fie spus, peisajul literar din primii ani de după război e simplifi­cat, autorii neavînd, aici, tăria să în­lăture cîteva prejudecăţi dogmatice. Plantaţii, volumul de versuri de Con­stant Tonegaru nu e, cum cred autorii, în­­ afara literaturii bune. Poezia lui Tonegaru e în spiritul epocii (Geo Du­­mitrescu din Libertatea de a trage cu puşca), sub învelişurile ei boeme şi teribiliste se ascund reprezentări lirice surprinzătoare. Sigur că unei cărţi cu o asemenea structură i se pot aduce obiecţii din mai multe direcţii, încep prin a spune că ambiţia autorilor de a aplica, fără şovăire, criteriul estetic nu se reali­zează totdeauna. Destule cărţi medio­cre, azi uitate, sunt prezentate cu a­­mabilitate. Critica parţială, fără con­cluzii, pe care unul dintre autorii cărţii o recomandă, pare a îndreptăţi zborurile strategice pe deasupra zonelor lutoase ale literaturii. Dramaturgia beneficiază de un comentariu doct, generos, avi­­­ist, în chipul mai vechi al analizei te­matice, cu absenţa însă, aproape totală, a judecăţii estetice. La poezie cîteva excese sau puncte de vedere restrictive deplasează accen­tul critic într-o direcţie sau alta. Despre un poet, Marcel Breslaşu, se spune: „Unele din aceste formulări aforisti­ce au intrat în folclor“. Citatele contrazic însă flagrant generoasa afir­maţie. Despre altcineva se spune că a scris „poezii memorabile“ sau că versu­rile sugerează ,,un vitalism frenetic“. Cea din urmă observaţie se referă la Nina Cassian (autoare, altfel, stima­bilă), dar s-ar potrivi, cred, lui Blaga. Unui venerabil poet (Emil Isac) i se defineşte astfel contribuţia literară în epoca noastră: „evocă privelişti ale vie­ţii contemporane (...), înălţînd imnuri celor ce fac să duduie motoarele şi să aprindă raze în odăi“ etc. Să semnalăm şi cîteva inexactităţi. Eugen Jebeleanu n-a debutat cu Inimi sub săbii, ci cu volumul Schituri in soare. Versul din Dante nu e „il mezzo del cămin de nostra vita“, ci „nel mezzo del cammin di nostra vita“. G. Demetru Pan a colaborat nu la Axa­­revistă de OV. I. CROHMĂLNICEANU „Gazeta literară“, prin mine, vă mul­­ţumeşte pentru acest schimb colegial de păreri. Făcind suma opiniilor formu­late rezultă că lucrarea alcătuită de D .Micu şi N. Manolescu răspunde unui important deziderat al literaturii noastre critice. Orice început cere teme­ritate şi autorii dovedesc să o aibă expunîndu-se nenumăratelor obiecţii pe care le stîrneşte fatal o asemenea carte. Să ne amintim ce a păţit Lovinescu atunci cînd a scos Istoria literaturii române contemporane şi toţi autorii vii cuprinşi în ea sau rămaşi pe dinafară se simţeau, firesc, îmboldiţi să o co­menteze măcar cu un dram de subiecti­vitate. Mai prudenţi, D. Micu şi N. Ma­nolescu au încercat cel puţin să dea criticilor prilejul de a fi complet obiec­tivi, nediscutindu-i deloc. Mă îndoiesc insă că o astfel de procedură se va dovedi diplomatică şi mă tem să nu aibă efecte exact contrarii. Oricîte rezerve ar trezi (şi s-au amin­tit aici destule fără a le epuiza) car­tea e prima încercare de acest gen. Ea ne oferă o prezentare panoramică a literaturii noastre contemporane, concen­trată, cu un minimum de informaţie ab­solut necesară, cu multe caracterizări line şi exacte, într-un stil alert şi ade­sea elegant, cu o ierarhizare a valorilor, făcută, nu o dată, curajos (e puţin lu­cru ?) şi în spiritul asumării răspun­derii actului critic selectiv, chiar dacă el rămîne eventual discutabil. Obiecţiile se nasc tocmai de la nivelul la care lucrarea aspiră şi sînt o formă de recu­noaştere a stimulului ei intelectual. Pe mine, de pildă, mă deranjează o vizibilă inconsecvenţă In urmărirea criteriilor adoptate. De acord cu autorii că orice formulă de expunere prezintă avantaja şi dezavantaje ! De acord că supleţea gîndirii e mai utilă in asemenea cazuri ca oriunde ! Dar alegerea unui anume mod de abordare a subiectului se justi­fică prin valorificarea lui la maximum. Cînd autorii ne spun că s-au hotărît să trateze separat nuvelistica, pentru că ilustrează o deplasare semnificativă a prozei noastre către problemele vieţii in­dividului, ne-am aştepta ca, după o in­troducere inteligentă şi substanţială, scrierile examinate aici să fie studiate în special din acest punct de vedere. Cu alte cuvinte să-şi dobîndească relieful real în peisajul literar contribuţia speci­fică a unor autori ca D. R. Popescu, N. Velea, Fănuş Neagu, Vasile Rebreanu, Ştefan Bănulescu, Ion Băieşu ş.a. La capitolul respectiv apar porţiuni arbi­trar secţionate din proza lui Marin Preda şi a lui Eugen Barbu ; găsim într-alt loc discutate romanele lui Eu­­sebiu Camilar cu teme istorice — e ade­vărat, cu denumirea de roman pusă în ghilimele — (în ce măsură susţin ideea expusă nu poate descoperi nimeni !) Pre­zentarea nuveliştilor e axată pe proble­ma situării lor într-o filiaţie literară, o­­peraţie interesantă desigur, dar sub care dispare complet obiectul originar al a­­cestei literaturi (dilemele etice ale con­temporaneităţii, aspectele mai umbrite ale existenţei zilnice etc.). Scrierile cu temă actuală ale lui Fănuş Neagu sînt găsite „palide“ faţă de evocările sale sem­ifabuloase naturiste şi expediate în cîteva rînduri. O bucată, ca în treacăt, de Nicolae Velea, intr-adevăr semnifi­cativă pentru prolematica nouă a nuve­listicii noastre, nu solicită nici un co­mentariu. La rîndul ei literatura lui D. R. Popescu nu e examinată sub unghiul făgăduit, deşi ar fi furnizat astfel ob­servaţii mai interesante decît cele ex­puse. Despre Ştefan Bănulescu, abia se aminteşte. Bucăţi ca Sufereau îm­preună şi altele de Ion Băieşu nu in­tră nici măcar in atenţia autori­lor lucrării. Atunci ce justifică închi­narea unui capitol special nuvelisticii ? Şi cu ce ne alegem ? Cu ciopîrţirea în bucăţi a cîtorva prozatori trataţi înainte ca romancieri ! Ideea iniţială era ac­ceptabilă, dar inconsecvenţa in urmări­rea ei a scos la iveală pină la urmă toc­mai dezavantajele formulei. Observaţia se poate extinde. Au dreptate autorii să se refere in ultimă instanţă la criteriul este­tic in judecarea valorii diferitelor cărţi, pentru că numai intenţiile oricît de lău­dabile, nu pot înlocui operele durabile ale unei literaturi. Dar se pot face ast­fel de aprecieri întemeiate, fără şi o ra­portare la contextul istoric particular? Ce dă atunci nota proprie literaturii noastre noi? Mai e nevoie de spus că fără asemenea situări cînd vorbim de altă epocă i-ar fi greu oricui să arate efectiv originalitatea poeziei lui Goga sau Bacovia ? Lucrarea șovăie să facă aceasta cu consecvență în cazul ope­relor apărute după Eliberare. Perioada nu e foarte întinsă, dar a fost tumul­toasă, dramatică. I­rea puţin din istorica reală a literaturii noastre noi intră în prezentare şi atunci inegalităţile, cău­tările, izbutirile şi eşecurile, pe fondul unor aprinse ciocniri ideologice (care sunt numai pomenite abstract în capi­tolul introductiv) a îngustimilor dog­matice şi a iniţiativelor creatoare n au cum căpăta întregul relief. Procesul e­­volutiv, imaginat cam liniar, nu-şi dez­văluie îndeajuns particularităţile în mod păgubitor pentru conturarea speci­ficului mişcării literare şi contribuţii­lor individuale. Spri­jinindu-se pe un fundal istoric mai concret, cred că ju­decările, pe lingă că ar fi cîştigat în nuanțare s-ar fi impus cu o evidentă superioară. S-ar fi evitat, sînt convins, şi seriile supărătoare prin incongru­­­tatea lor. La pag. 206 după Herta Li­­gheti, Haralam­b Zincă, Radu Lupan, Traian F­ilip şi Al. I. Ştefănescu, vine Ion Călugăru­. La pag. 231, după N. Ţie, Ion Marin Sadoveanu, ş.a.m.d.) Dincolo de aceste lipsuri, lucrarea în­deamnă la reflecţii rodnice prin grupă­rile pe care le operează şi consideraţiile generale pe care alăturarea şi compara­rea atîtor opere le prilejuieşte. Nu mă îndoiesc că aceasta va fi un îndemn pen­tru continuarea şi adm­eirea sintezei în­treprinse de autori. Dacă ar fi numai atît şi încă volumul scris de D. Micu şi N. Manolescu merită stima noastră pentru că ne invită la o muncă nobilă şi grea, pe care avem datoria să o du­cem mai departe. Masa rotundă a „Gazetei literare“ Volumul Literatura română de azi, de D. Micu şi N. Manolescu, constituie o primă încercare de prezentare generală a literaturii noastre actuale. Redacţia Gazetei literare consideră că o asemenea lucrare e chemată să stîrnească interesul unor largi categorii de cititori şi să sti­muleze un schimb de păreri în jurul unor probleme importante ale lite­raturii. Redacţia a adresat cîtorva critici invitaţia de a-şi spune părerea despre acest volum. De la stingă, rîndul de sus : CORNEL REGMAN, VIRGIL ARDELEANU, G. DIMISIANU, AL. PIRU si EUGEN SIMION . in mijloc : N. MANOLESCU si DUMITRU MICU ; rîndul de jos : LUCIAN RAICU şi OV. S. CROHMALNICEANU. Văzuţi de NEAGU RA­DULESCU

Next