Gazeta literară, ianuarie-iunie 1966 (Anul 13, nr. 1-26)
1966-02-10 / nr. 6
GAZETA LITERARĂ 9 LUCIAN RAICU Existenţa acestei cărţi este ea însăşi încurajatoare, mă alătur de aceea fără ezitare bunelor aprecieri colegiale exprimate de G. Dimisianu şi Virgil Ardeleanu, adăugind că principalul merit al lucrării îmi pare a fi acela de a transmite dacă nu în fiecare pagină luată autonom, atunci în toate laolaltă ceva din suflul viu, din autenticitatea mişcării noastre literare, în formulări concentrate, sugestive. Autorii sunt au cu gusturi diferite, şi mai ales cu un scris sensibil deosebit. Dumitru Micu înclină spre cuminţenie şi respectabilitate. Capitolele scrise de el au rotunjime dar parcă uneori şi destule propoziţii de prisos. N. Manolescu cultivă un decupaj mai sever, cu eliminarea părţilor superflue, dar tehnica aminteşte supărător pe G. Călinescu. Şi unul şi altul se mişcă destul de dezordonat în acest cadru al sintezei care pretinde o mare economie de mişcări şi opiinalitatea, nota „indicibilă“, dominantă. Modelul călinescian se simte la tot pasul, uneori (capitolul despre poezie) tiranic, chiar şi pe plan stilistic. Excelentă e analiza poeziei lui Blaga, făcută în altă manieră stilistică. După o frază dezarmantă , „volumul se deschide cu cîteva poeme care laudă sămînţa, germinaţia“ se intră, cu decizie, în universul poeziei blagiene, făcîndu-se observării substanţiale. Nu găsesc atît de prăpăstios nici capitolul despre Arghezi, dreapta), ci la revista Aşa (revistă progresistă). Poate fi o greşală de tipar. Despre Ion Horea se aminteşte că a debutat cu volumul Poezii, dar se trece cu vederea volumul apărut ulterior : Coloană în amiază mai decisiv pentru personalitatea poetului. Literatura română de azi, e, aşadar, o carte de eseuri scrisă de doi critici de indiscutabilă vocație. Dificultățile încep cînd ea e considerată o istorie a literaturii actuale. • PAGINA 7 N AL PIRU Literatura română de azi, lucrarea «ştia din colaborarea simbiotică D. Micu Manolescu, nu este o „încercare de sinteză“, cum se subintitulează, ci mai degrabă un tablou, o dare de seamă asupra literaturii române actuale (poezie, proză, dramaturgie, mai puţin critica şi istoria literară). Autorii nu s-au încumetat să desprindă caracterele, însuşirile, particularităţile specifice ale literaturii române de azi şi au adoptat o împărţire a materiei pe genuri, pe o schemă exterioară, nu rezultată din configuraţia internă a literaturii. Omiţînd critica, autorii evită prudent să urmărească fenomenul literar din ultimii douăzeci de ani în implicaţiile şi transformările lui dialectice. Lipseşte cărţii o armătură ideologică mai solidă, o dezbatere de idei. Ai impresia că autorii şi-au rezumat şi pus laolaltă un număr de cronici sau recenzii gîndite independent. Viziunea de ansamblu nu se realizează şi rămînem doar cu un succint repertoriu bibliografic. De altfel, ocolind judecăţile mai ferme de valoare, în multe cazuri, autorii comunică simple liste de nume, lăsînd deciziunea cititorului. O bibliografie propriu-zisă ar fi fost mai semnificativă: împărţirea pe genuri are apoi defectul de a descompune imaginea unui autor în bucăţi greu de integrat. Viziunea fragmentaristică predomină. Critica jurnalistică, adeseori vioaie, dar cam inconsistentă, înlocuieşte pagina densă de istorie literară. Aleg pentru exemplificarea „metodei“ autorilor capitolele despre Tudor Arghezi şi G. Călinescu. Analiza poeziei lui Arghezi se începe— sărindu-se în chip nejustificat peste volumul din 1946, Una sută una poeme— cu expunerea poemului Cintare omului, apărut cu nouă ani mai tîrziu. „După decenii de căutări înfrigurate“, ni se spune, Arghezi a ajuns la descoperirea că „pentru explicarea existenţei nu este necesar a se recurge la vreo ipoteză spiritualistă“. Punctul de plecare este evident greşit, căci dacă poezia este un mod specific (metaforic!) de cunoaştere, ea nu e în nici un caz explicarea existenţei. Cuvîntul „explicare“ atrage neapărat ideea de didacticism. Dacă Arghezi e didactic înaintare omului (acest lucru nu e însă afirmat nicăieri), autorii erau obligaţi să arate cum poetul a salvat, prin forţa sa lirică, o temă ingrată. In loc să demonstreze acest lucru, autorii se străduiesc, supralicitînd un psalm din 1959, să ne convingă de ireligiozitatea lui Arghezi, poet la care transcendentul e coborît (ca la Blaga) în contingent, iar mişcarea e „o proprietate inalienabilă a materiei“ (ultima deducţie e scoasă din poezia Nici o silabă-ntreagă, comentariu liric al începutului Evangheliei lui Ion, unde este vorba de întruparea Logosului, a raţiunii divine !). Interpretarea este, bineînţeles, forţată. Puţin convenabile ni se par caracterizările: „vervă patetică“, şi „umor ghiduş“ (înaintare omului ) sau „comic enorm“, şi spirit „reînvigorat“ (în 1907). Volumul Stihuri pestriţe e abia citat, iar despre Frunze, Poeme noi şi Cadenţe ni se spune doar că sunt argheziene „prin lexic şi sintaxă“, fără exemple doveditoare. Dintr-o poezie ca Psalmistul se trage iarăşi o concluzie abuzivă asupra ireligiozităţii poetului, deşi acesta, „se roagă-n genunchi pe piatra goală. Mai „Capă-mă, Părinte, măcar de îndoială“, iar în poezia erotică se identifică la Arghezi un mod dantesc de a percepe vraja feminităţii, deci o soluţie spiritualistă, căci la Dante femeia este madona angelicata, „un lucru venit din cer pe pămînt spre a arăta miracolul“. Tentaţia autorilor de a reduce personalitatea proteică a lui Arghezi la o simplă formulă eşuează. La G. Călinescu, activitatea istoricului literar, criticului şi eseistului (Istoria literaturii române, compendiu 1945; Impresii asupra literaturii spaniole, 1946; Studii şi conferinţe, 1956; monografiile despre N. Filimon, Gr. Alexandrescu, Vasile Alecsandri; Cronicile optimistului, 1964; Estetica basmului, 1957—1958) nu e luată în considerare. Romancierul, omis In lucrarea lui D. Micu, Romanul românesc contemporan (1959), e minimalizat. Autorii nu sezisează tema romanului Bietul loanide, soarta geniului într-un mediu filistin, incapabil de a recunoaşte şi promova valorile. loanide, inconformistidl, însetat de creaţie, de construcţia monumentală, devine un arhitect meschin,angajat în construirea unui „imobil“, „sensibil la adulări banale“, un om care „se mistifică deliberat cu candoarea omului rămas un copil“. loanide, pretind autorii, cu o îngustă optică sociologistă, „are visul unei umanităţi desăvîrşite, fără a se hotărî să lupte pentru realizarea lui“, are deci „o atitudine neangajată în lupta împotriva non-omului“, e un „oblomovist“ comod şi vinovat care duce pasivitatea pînă la „inconştienţă condamnabilă“, un „blazat“. Autorii susţin că loanide ar fi erou principal şi în Scrinul negru, de astă dată în ipostaza de optimist. Despre eroina principală a noului roman ni te vorbeşte astfel: „Dobîndeşte, de ase- meenea, contur Catu Zănoagă, femeie de o frumuseţe aţîţătoare, plină de temperament, exercitînd asupra bărbaţilor o irezistibilă putere de atracţie“. Dacă romancierul e minimalizat, poetul e exaltat. I se aminteşte acestuia şi volumul de Poezii din 1937, descriindu-i-se amănunţit foaia de titlu (de fapt reprodusă după o ediţie italiană a idilelor lui Gessner) şi transcriindu-se ample citate (cunoscute din istoria literaturii române ). Universul poetic al lui G. Călinescu este, scriu autorii, „un univers nou, insolit, arătat de ochiul minţii, scăldat într-o lumină albastră, înţepătoare, ca a stelei Sirius (Încercaţi să vă imaginaţi un astfel de univers!) Facultatea dominantă a lui G. Călinescu ar fi „inteligenţa superioară care e o temperatură uriaşă, aducînd elementele la alb“ (?) In continuare se dau cîteva exemple de poezii pe temă, de aspect didactic, folosind cîteva „poziţii cheie a căror valoare pentru poezie (G. Călinescu) a verificat-o şi altfel (în Curs de poezie şi in lecţiile despre Universul poeziei). S-ar putea spune deci că poeziile lui G. Călinescu sunt compuse ca ilustraţii a unor precepte. Aşa şi susţin autorii, cu observaţia însă că aspectul didactic sau ilustrativ nu contravine liricii, fiind... deliberat. Dacă, poetul nu s-ar pune deliberat să traducă în versuri o normă de retorică, atunci reuşita lui ar fi îndoielnică. In acelaşi mod este apreciată şi poezia erotică. Aceasta are „un aer teatral“ care însă nu supără, „fiindcă este în intenţia poetului să-şi joace sentimentele,să pozeze“. Dacă poetul n-ar poza, mai clar, dacă nu s-ar preface, dacă ar fi necontrafăcut sincer, atunci, evident, ne-ar irita. Cu astfel de principii, N. Manolescu a luat apărarea a ceea ce G. Călinescu consideră „savoarea fragilă“ a poeziei lui, Bacovia: manierismul, chiar „un insuportabil manierism“. A prelua fără discernămînt propoziţiile maeştrilor, chiar pe cele mai discutabile, este specialitatea neofiţilor. Autorii ignoră nuvelele lui G. Călinescu şi nu se opresc suficient la cele două volume de note de călătorie (Kiev, Moscova, Leningrad şi Am fost în China nouă) introduse la capitolul despre reportaj cu calificativul, ce-i drept, „încîntătoare“. De fapt autorul îşi defineşte notele sale ca eseuri, dar de eseistică D. Micu şi N. Manolescu nu găsesc necesar să se ocupe. Concluzia? Literatura română de azi are nevoie la o eventuală nouă ediţie de serioase revizii în paginile despre scriitorii esenţiali şi de o întregire, absolut necesară, cu un capitol despre critică, fără de care sinteza e nu numai lacunară, dar şi acefală. VIRGIL ARDELEANU Eu aş începe prin a-i felicita pe cei doi critici pentru această primă încercare de sinteză asupra literaturii contemporane. Faptul este oricum mai mult decît meritoriu. Ceea ce m-a impresionat pe mine este desigur competenţa profesională, care transpare, adeseori din îndrăzneala afirmaţiilor. In această carte se spun cîteva adevăruri despre literatura contemporană. Este un fapt foarte important pentru că una este de pildă să fii curajos într-un articol, unde dezbaţi o problemă limitată, şi cu totul altceva este să demonstrezi stringentă luciditate într-o lucrare de proporţii; una este să spui într-o cronichetă că Eugen Frunză, de pildă, nu s-a dovedit interesant în ultima sa carte, cu totul altceva este să priveşti întreaga operă a acestuia dintr-un unghi lipsit de orice reticenţă. De altfel am impresia că cel mai reuşit capitol al cărţii este cel închinat poeziei. Sinteza asupra poeziei e făcută cu spirit critic. Am asistat cu toţii la o exaltare a poemului epic. Acesta a făcut multe victime în rîndul unor poeţi talentaţi, abătîndu-i din drumul lor firesc. Bune judecăţi se emit şi pe marginea prozei, în pofida faptului că este mult mai greu să prinzi, în cîteva rînduri, profilul unui prozator decît al unui poet. Pe cînd poezia este discutată în bloc şi, de la caz la caz, monografic, proza este împărţită în două mari capitole: romanul şi nuvela. Faptul acesta cred că impietează asupra imaginii pe care o avem asupra unui autor sau altul. Marin Preda şi Eugen Barbu sunt la fel de reprezentativi şi în roman şi în nuvelă dar tratîndu-i în două capitole distincte, le fărâmiţezi opera. In afară de aceasta, analiza Moromeţilor, de pildă, pierde foarte mult dacă nu porneşte de la întilnirea din pămînturi. Deşi este vorba numai de un articol, mi-a plăcut ce spun autorii despre reportaj. Subscriu întru totul la opinia că reportajul, cel puţin reportajul nostru de pînă acum, nu prea făcea parte din literatură. In afară de Geo Bogza, reporterii noştri sînt nişte gazetari care literaturizează. Bineînţeles că reportajul poate exista ca gen literar şi Geo Bogza o demonstrează din plin. La noi însă reportajul, ca formulă, a fost împins adeseori la marginea literaturii. Despre dramaturgie autorii nu au o părere prea bună şi cred că pe drept cuvînt. M-a mirat totuşi că i-au acordat un spaţiu atît de generos. După părerea mea este inutil, după ce spui că anumite piese prezintă „penibile stîngacii“ să le analizezi, să povesteşti subiectul, căci în aceasta constă analizele pe care le fac autorii la capitolul Dramaturgie. Aş mai avea unele observaţii de amănunt : cînd la Beniuc, de pildă, treci în chip justificat — adică din perspectiva anului 195 — peste volume întregi, nu cred că este tocmai potrivit să spui că poezii superioare de notaţie găsim la Petre Stoica. Dacă spui aceasta, trebuie să şi demonstrezi. Eu cred dimpotrivă că Petre Stoica nu este „superior poet de notaţie“ şi poezia lui cel mai adesea se prezintă sub forma unei înlănţuiri de versuri banale. Apoi, cînd despre Ion Alexandru nu spui decît cîteva cuvinte, în care, de altfel, nu este prinsă tocmai limpede puternica lui personalitate şi cînd pe Miron Scorobete îl aminteşti doar, este prea mult să afirmi că Ana Blandiana este o poetă de mare talent. Deşi autorii au înlăturat multe clasificări arbitrare, totuși au preluat destule. Scrierea cea mai reprezentativă a lui Nagy István, de pildă, nu cred că este romanul La cea mai înaltă tensiune. In loc ca autorii să povestească această carte, fără a face nici o judecată estetică, ar fi fost mai indicat să citească nuvelele, şi acolo ar fi găsit cîteva lucrări remarcabile, multe mai concludente pentru valoarea scriitorului. Cîteva cuvinte despre foarte ampla introducere care mi s-a părut confecţionată din bucăţi eterogene. Se vede că autorii şi-au luat multe măsuri de precauţie şi atunci vorbesc, fără să fie neapărat nevoie, de-a lungul unei singure pagini, cînd despre proza din timpul războiului, cînd despre suprarealism, cînd despre simbolism, cînd despre unele practici reprobabile din trecutul nu prea îndepărtat. In felul acesta se înceţoşează ideea principală şi introducerea nu-şi atinge ţinta. Este regretabil că autorii au considerat că nu este nevoie să vorbească despre critică. G. DIMISIANU Socotesc că discuţia noastră trebuie să înceapă prin a sublinia interesul pe care îl prezintă cartea lui D. Micu şi N. Manolescu : este prima încercare de a supune întreaga evoluţie a literaturii din ultimii douăzeci de ani unei priviri sintetice, prima schiţă de istorie a literaturii române de azi. Revine aşadar autorilor, în această privinţă, un merit de pionierat. Liberi de aprecierile emise de-a lungul anilor asupra cutărui sau cutărui scriitor ei au recitit întreaga materie, ideea directoare ce i-a călăuzit fiind aceea de a vedea ce rezistă din literatura celor două decenii. In chip firesc au survenit o serie de răsturnări in clasamente, schimbări de perspectivă asupra valorilor acceptate şi aici socotesc că este contribuţia principală a celor doi critici care şi-au asumat riscul să propună propria lor scară de valori, clintind întrucîtva scheme şi ierarhii literare îngheţate cam de multă vreme. Judecăţile de valoare autorii nu le exprimă direct ci lasă cel mai adesea să fie deduse din spaţiul acordat în carte diferiţilor scriitori. In timp ce unii sunt comentaţi în capitole speciale alţii sunt discutaţi în bloc sau doar figurează în enumerări. Procedeul este curent folosit în istoriile literare şi e limpede pentru oricine că acele înşiruiri seci de nume şi titluri (mai ales în capitolul despre poezie), implică o judecată poate mai drastică decît dacă ar fi fost rostită explicit. In unele împrejurări, aprecierea critică a unei opere sau a unui scriitor s-ar fi cerut totuşi exprimată cu mai multă francheţe şi chiar însoţită de o demonstraţie mai amplă. Mă refer la cazurile acelor autori care, supraevaluaţi cîndva sub raport estetic, ajunseseră să se bucure la un moment dat de mare răsunet, intrînd pînă şi în manualele de şcoală. Asemenea fenomene de hipertrofiere istoria literară e datoare să le înregistreze şi să le explice. Şi G. Călinescu, cînd s-a ocupat, în Istoria literaturii române, de scriitori ca Vlahuţă sau Cezar Petrescu, le-a acordat un spaţiu întins de analiză deşi judecata sa era foarte severă faţă de ei. A simţit însă nevoia să-şi argumenteze bogat consideraţiile tocmai pentru că „ a aceşti scriitori beneficiaseră, în epoca lor, de un prestigiu disproporţionat. La fel cred că ar fi trebuit să procedeze D. Micu şi N. Manolescu în anumite situaţii. Despre Alexandru Toma, de pildă, nu se spune nimic ca şi cînd el nu ar fi existat în literatura noastră. Sau un exemplu de altă natură: la capitolul Mihail Sadoveanu se consacră excelente pagini de analiză romanului Nicoară .Potcoavă, dar nici măcar nu se aminteşte, ca indicaţie bibliografică cel puţin, despre Mitren Cocor. O opinie mai netă am fi dorit să aflăm privitor la scrierile unor autori foarte controversaţi la un moment dat, cum ar fi T. Mazilu, încă o observaţie de ordin general făcută de altfel şi de AL Piru şi V. Ardeleanu : nedumereşte absenţa unui capitol despre critică. Nici o istorie literară nu ignoră aspectul mişcării ideilor, critica şi eseistica. Este ca şi cum literaturii respective i-ar lipsi conştiinţa de sine. Faptul e cu atît mai surprinzător cu cît autorii noştri s-au rostit în repetate rînduri pentru considerarea criticilor drept scriitori, deci cu aceleaşi justificări de a figura în istoria literară, ca ţipeţii şi prozatorii. Şi acum cîteva obiecţiuni mărunte. Nu voi discuta criteriile clasificărilor, oportunitatea subîmpărţirilor căci acestea, aşa cum arată şi autorii au mai mult o funcţiune practică imediată — de ordonare a materiei. Voi observa totuşi că romane ale devenirii şi ale transformării sunt cam unul şi acelaşi lucru. Semnalez şi unele anomalii de clasare : cărţile lui N. Ticu* 1* Sadoveanu sunt încadrate la subcapitolul bildungsroman — dar ce e comun între Un vals pentru Maricica şi Sfirşit de veac în Bucureşti ? În ceea ce priveşte poezia tinerilor, autorii au procedat cu o circumspecţie pe care o înţelegem dat fiind materialul încă nestratificat, nefixat definitiv în cadre estetice. Se evidenţiază în chip deosebit, după capitolul consacrat lui Labiş, contribuţia lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Adrian Păunescu, etc. Un nedreptăţit e însă Ion Gheorghe căruia i se ignorează un volum important, Căile pămîntului, poate, în ce-l priveşte, cel mai personal ca viziune poetică. De asemenea, Grigore Hagiu sau Miron Scorobete — voci distincte în poezia tînără. Capitolul cel mai nuanţat în analize mi s-a părut cel despre nuvelă. Iţi lasă doar regretul de a nu fi înregistrat numele unor nuvelişti tineri foarte interesanţi, prezenţi de mai mulţi ani cu volume : Sorin Titel, George Bălăiţă, etc. Observaţii sigur că se pot face mai multe fără a diminua însă importanţa reală a lucrării pe care o discutăm. Cei doi autori au meritul de a fi deschis un drum pe care se vor simţi îndemnaţi să păşească şi alţi critici. Trebuie neapărat consemnate, de asemenea, însuşirile stilistice ale cărţii. Expunerea e dinamică, atrăgătoare prin plasticitate, seducătoare nu o dată prin limpezimea şi eleganţa formulărilor critice. Din doi critici adevăraţi, de indiscutabilă vocaţie, unul experimentat, ponderat şi exact, celălalt tînăr, seducător şi paradoxal. Contribuţia fiecăruia e uşor şi uneori prea uşor detectabilă. Genul oral fiind prin excelenţă al delimitării critice, subînţeleg elogiul şi trec la capitolul antipaticelor „rezerve“. Acestea privesc ideile generale, sectorul cel mai şubred al unui studiu, totuşi, de sinteză. Autorii îşi fixează cu destulă neprevedere ţeluri înalte, întrebări ambiţioase, de răscruce, fără a le asigura însă şi un tratament corespunzător. Fac eroarea de a se avînta prea departe, cu braţele larg desfăcute, gata să îmbrăţişeze chestiuni capitale, de pildă aceea formulată sub titlul Perspectivă : „încotro merge literatura contemporană ?“ (a lumii întregi, fireşte). Ameţitoarea problemă se sprijină de la început rău pe umerii unui, de altfel stimabil, confrate cehoslovac, Jiri Hasec, din care se oferă un citat conţinînd o idee imediat abandonată spre a se trece la cu totul altceva : Renaştere, romantism, Wagner, Debussy etc. Ceva defineşte o mare schimbare în universul literelor secolului XX, dar ce anume ? Se răspunde mai întîi scurt şi decis că „realismul clasic“ a devenit „insuficient“, că asistăm la un proces de „anti-mimezis“, că realitatea devine „o creaţie a omului“. Toate ar fi bune, dacă autorii n-ar abandona foarte repede ceea ce singuri au avansat, propunînd, după două pagini, numai că într-un stil mai aşezat — ideea exact opusă celei cu „anti-mimezis“ etc., anume că „realitatea capătă prioritate asupra imaginaţiei“, că „a inventa pare superfluu celui care...“, că în fine „asistăm la declinul imaginaţiei“ şi la „înflorirea reportajului“. Cum rămine atunci cu înfricoşătorul anti-mimezis? Improvizaţia poate da uneori rezultate în analiză, conferindu-i un spor de spontaneitate, cînd e vorba însă de a sintetiza atît de grave chestiuni (încotro merge literatura contemporană? etc.) se cere parcă mai ntultă temeinicie, un spirit mai auster^feLjijeditatie. Cu metoda : Iiîcmrile statCasa și nu altfel, dar dacă e vice-versa?, nu vom ajunge departe. Absenţa ideilor generale, însoţită de o gesticulaţie care le presupune, minează şi alte pagini ale studiului, de exemplu aceea dedicată rapid şi decis romanului dintre cele două războaie, aşezat cam la întîmplare sub semnul unei „crize de creştere“. Dacă situăm astfel de capitole între nişte necesare şi energice paranteze, rămînem cu adevărata substanţă a cărţii : juxtapunere de analize şi caracterizări — în marea lor majoritate — pertinente şi condensate. CORNEL REGMAN Cartea este în genere bine scrisă, cu o anumită eleganţă a expresiei şi cu spontaneitate publicistică. N-am întîlnit decît rar formulări căznite, fraze şablon, caracterizări suferind de didacticism. In schimb ceea ce lipseşte acestei „încercări de sinteză“ e rigoarea iar ceea ce îi prisoseşte e capriciul. Cei doi autori sînt temperamente diferite, cerere specială de a detecta esenţialul. Capitole întregi sunt populate de tot felul de consideraţii mărginaşe etc., în schimb din ele se conturează mult prea slab imaginea sintetică, de ansamblu, a scriitorului, cu particularităţile şi cu viziunea lui specifică. Capitolul despre proza lui Cărin Petrescu abundă în consideraţii neesenţiale, în referiri inutile la Sadoveanu, care răpesc jumătate din spaţiul afectat scriitorului. In continuare se vorbeşte numai despre semnificaţia figurii lui Bălcescu, cînd ştiut este că romanul Un om între oameni rezistă mai ales prin minuţioasa şi elocventa hartă social-etnografică a epocii. Lipsa de rigoare şi excesul de capriciu sunt evidente mai ales în părţile introductive ale diverselor capitole, cuprinzînd generalizări discutabile uneori, şi pe un ton exagerat eseistic. Sînt aici fără îndoială precizări preţioase, bine venite dar şi numeroase observaţii întîmplătoare, precum şi o ciudată lipsă de consecvenţă, care-i împinge pe autori să vorbească, de exemplu, la capitolul „poezie“ despre evoluţia poeziei şi a conceptului de poezie în ultimii douăzeci de ani, iar la capitolul „dramaturgie“ să se mulţumească doar cu o clasificare tematică a pieselor produse în acelaşi interval de timp. In ciuda numeroaselor lipsuri observate, cartea lui Micu şi Manolescu rămîne, după părerea mea, o experienţă foarte utilă, din numeroase puncte de vedere, dintre care unul ţine, aşa zicînd, de pedagogia criticii literare. Prea analitică şi în general puţin deprinsă cu sinteza, critica noastră se găseşte azi in situaţia de a trebui să generalizeze şi să semeze o experienţă scriitoricească acunturată de-a lungul a două decenii. Sinteze făcute cu pricepere pretind şi alte epoci din istoria literaturii noastre, şi în special literatura ultimului secol. Greşelile cărţii lui Micu şi Manolescu sunt greşelile oricărui început. Nu e mai puţin adevărat că o muncă mai sistematică, mai puţină improvizaţie şi cîrpeală ar fi dus de la început la înlăturarea multora din neajunsurile ţie care acum suntem nevoiţi să le semnalăm. EUGEN SIMION Literatura română de azi nu e atît o istorie, pe scurt, a literaturii actuale (în genul aceleia a lui Pierre de Boisdeffre pivitoare la literatura franceză) cu o carte de cronici şi eseuri prescurtate, surprinzătoare, nu o dată, prin acuitatea observaţiei şi exactitatea analizei. Intenţia de sinteză, de clasificare a unei materii literare vii, rebele, nu lipseşte, dar ceea ce iese cu adevărat din comun e discutarea, cu un criteriu estetic accentuat, a cărţilor fundamentale. Sunt, fireşte, şi excepţii: au fost semnalate, mai pot fi date şi alte exemple, dar trebuie de la început spus că autorii (critici şi istorici literari prodigioşi) aplică, în majoritatea cazurilor, un criteriu estetic de apreciere. Scriitorii „exemplari“ sunt comentaţi pe larg, sunt introduşi într-o familie de spirite, cu preocuparea evidentă de a defini origineşi, aici AL Piru are dreptate, ideea înnoirii spectaculoase, a „saltului“ în estetica argheziană e o prejudecată. Bine scrise, cu observaţii pătrunzătoare, sunt şi capitolele dedicate lui M. Beniuc, M. R. Paraschivescu, dintre poeţi, Marin Preda, Eugen Barbu, dintre prozatori. Ici şi colo se pot semnala inadvertenţe, dar tonul critic e sigur şi judecata de valoare dreaptă. Să reţinem, din şirul capitolelor generale, acela despre nuvelă, cu o expresie supravegheată. Venind vorba de capitolele generale, acelea care, într-o istorie literară, definesc direcţiile fenomenului literar, evoluţia lui istorică, condiţiile estetice şi ideologice hotărîtoare, trebuie observat că ele reprezintă, in cartea pe care o discutăm, punctele cele mai vulnerabile. Cîteva agreabile consideraţii şi referiri la evenimentele sociale şi... cam atît. Introducerea, care trebuia să ne pună in temă, să urmărească evoluţia literaturii între 1944—1948, abundă în propoziţiuni generale, pamfletare, bune în altă parte, nu într-o carte de critică. In paranteză fie spus, peisajul literar din primii ani de după război e simplificat, autorii neavînd, aici, tăria să înlăture cîteva prejudecăţi dogmatice. Plantaţii, volumul de versuri de Constant Tonegaru nu e, cum cred autorii, în afara literaturii bune. Poezia lui Tonegaru e în spiritul epocii (Geo Dumitrescu din Libertatea de a trage cu puşca), sub învelişurile ei boeme şi teribiliste se ascund reprezentări lirice surprinzătoare. Sigur că unei cărţi cu o asemenea structură i se pot aduce obiecţii din mai multe direcţii, încep prin a spune că ambiţia autorilor de a aplica, fără şovăire, criteriul estetic nu se realizează totdeauna. Destule cărţi mediocre, azi uitate, sunt prezentate cu amabilitate. Critica parţială, fără concluzii, pe care unul dintre autorii cărţii o recomandă, pare a îndreptăţi zborurile strategice pe deasupra zonelor lutoase ale literaturii. Dramaturgia beneficiază de un comentariu doct, generos, aviist, în chipul mai vechi al analizei tematice, cu absenţa însă, aproape totală, a judecăţii estetice. La poezie cîteva excese sau puncte de vedere restrictive deplasează accentul critic într-o direcţie sau alta. Despre un poet, Marcel Breslaşu, se spune: „Unele din aceste formulări aforistice au intrat în folclor“. Citatele contrazic însă flagrant generoasa afirmaţie. Despre altcineva se spune că a scris „poezii memorabile“ sau că versurile sugerează ,,un vitalism frenetic“. Cea din urmă observaţie se referă la Nina Cassian (autoare, altfel, stimabilă), dar s-ar potrivi, cred, lui Blaga. Unui venerabil poet (Emil Isac) i se defineşte astfel contribuţia literară în epoca noastră: „evocă privelişti ale vieţii contemporane (...), înălţînd imnuri celor ce fac să duduie motoarele şi să aprindă raze în odăi“ etc. Să semnalăm şi cîteva inexactităţi. Eugen Jebeleanu n-a debutat cu Inimi sub săbii, ci cu volumul Schituri in soare. Versul din Dante nu e „il mezzo del cămin de nostra vita“, ci „nel mezzo del cammin di nostra vita“. G. Demetru Pan a colaborat nu la Axarevistă de OV. I. CROHMĂLNICEANU „Gazeta literară“, prin mine, vă mulţumeşte pentru acest schimb colegial de păreri. Făcind suma opiniilor formulate rezultă că lucrarea alcătuită de D .Micu şi N. Manolescu răspunde unui important deziderat al literaturii noastre critice. Orice început cere temeritate şi autorii dovedesc să o aibă expunîndu-se nenumăratelor obiecţii pe care le stîrneşte fatal o asemenea carte. Să ne amintim ce a păţit Lovinescu atunci cînd a scos Istoria literaturii române contemporane şi toţi autorii vii cuprinşi în ea sau rămaşi pe dinafară se simţeau, firesc, îmboldiţi să o comenteze măcar cu un dram de subiectivitate. Mai prudenţi, D. Micu şi N. Manolescu au încercat cel puţin să dea criticilor prilejul de a fi complet obiectivi, nediscutindu-i deloc. Mă îndoiesc insă că o astfel de procedură se va dovedi diplomatică şi mă tem să nu aibă efecte exact contrarii. Oricîte rezerve ar trezi (şi s-au amintit aici destule fără a le epuiza) cartea e prima încercare de acest gen. Ea ne oferă o prezentare panoramică a literaturii noastre contemporane, concentrată, cu un minimum de informaţie absolut necesară, cu multe caracterizări line şi exacte, într-un stil alert şi adesea elegant, cu o ierarhizare a valorilor, făcută, nu o dată, curajos (e puţin lucru ?) şi în spiritul asumării răspunderii actului critic selectiv, chiar dacă el rămîne eventual discutabil. Obiecţiile se nasc tocmai de la nivelul la care lucrarea aspiră şi sînt o formă de recunoaştere a stimulului ei intelectual. Pe mine, de pildă, mă deranjează o vizibilă inconsecvenţă In urmărirea criteriilor adoptate. De acord cu autorii că orice formulă de expunere prezintă avantaja şi dezavantaje ! De acord că supleţea gîndirii e mai utilă in asemenea cazuri ca oriunde ! Dar alegerea unui anume mod de abordare a subiectului se justifică prin valorificarea lui la maximum. Cînd autorii ne spun că s-au hotărît să trateze separat nuvelistica, pentru că ilustrează o deplasare semnificativă a prozei noastre către problemele vieţii individului, ne-am aştepta ca, după o introducere inteligentă şi substanţială, scrierile examinate aici să fie studiate în special din acest punct de vedere. Cu alte cuvinte să-şi dobîndească relieful real în peisajul literar contribuţia specifică a unor autori ca D. R. Popescu, N. Velea, Fănuş Neagu, Vasile Rebreanu, Ştefan Bănulescu, Ion Băieşu ş.a. La capitolul respectiv apar porţiuni arbitrar secţionate din proza lui Marin Preda şi a lui Eugen Barbu ; găsim într-alt loc discutate romanele lui Eusebiu Camilar cu teme istorice — e adevărat, cu denumirea de roman pusă în ghilimele — (în ce măsură susţin ideea expusă nu poate descoperi nimeni !) Prezentarea nuveliştilor e axată pe problema situării lor într-o filiaţie literară, operaţie interesantă desigur, dar sub care dispare complet obiectul originar al acestei literaturi (dilemele etice ale contemporaneităţii, aspectele mai umbrite ale existenţei zilnice etc.). Scrierile cu temă actuală ale lui Fănuş Neagu sînt găsite „palide“ faţă de evocările sale semifabuloase naturiste şi expediate în cîteva rînduri. O bucată, ca în treacăt, de Nicolae Velea, intr-adevăr semnificativă pentru prolematica nouă a nuvelisticii noastre, nu solicită nici un comentariu. La rîndul ei literatura lui D. R. Popescu nu e examinată sub unghiul făgăduit, deşi ar fi furnizat astfel observaţii mai interesante decît cele expuse. Despre Ştefan Bănulescu, abia se aminteşte. Bucăţi ca Sufereau împreună şi altele de Ion Băieşu nu intră nici măcar in atenţia autorilor lucrării. Atunci ce justifică închinarea unui capitol special nuvelisticii ? Şi cu ce ne alegem ? Cu ciopîrţirea în bucăţi a cîtorva prozatori trataţi înainte ca romancieri ! Ideea iniţială era acceptabilă, dar inconsecvenţa in urmărirea ei a scos la iveală pină la urmă tocmai dezavantajele formulei. Observaţia se poate extinde. Au dreptate autorii să se refere in ultimă instanţă la criteriul estetic in judecarea valorii diferitelor cărţi, pentru că numai intenţiile oricît de lăudabile, nu pot înlocui operele durabile ale unei literaturi. Dar se pot face astfel de aprecieri întemeiate, fără şi o raportare la contextul istoric particular? Ce dă atunci nota proprie literaturii noastre noi? Mai e nevoie de spus că fără asemenea situări cînd vorbim de altă epocă i-ar fi greu oricui să arate efectiv originalitatea poeziei lui Goga sau Bacovia ? Lucrarea șovăie să facă aceasta cu consecvență în cazul operelor apărute după Eliberare. Perioada nu e foarte întinsă, dar a fost tumultoasă, dramatică. Irea puţin din istorica reală a literaturii noastre noi intră în prezentare şi atunci inegalităţile, căutările, izbutirile şi eşecurile, pe fondul unor aprinse ciocniri ideologice (care sunt numai pomenite abstract în capitolul introductiv) a îngustimilor dogmatice şi a iniţiativelor creatoare n au cum căpăta întregul relief. Procesul evolutiv, imaginat cam liniar, nu-şi dezvăluie îndeajuns particularităţile în mod păgubitor pentru conturarea specificului mişcării literare şi contribuţiilor individuale. Sprijinindu-se pe un fundal istoric mai concret, cred că judecările, pe lingă că ar fi cîştigat în nuanțare s-ar fi impus cu o evidentă superioară. S-ar fi evitat, sînt convins, şi seriile supărătoare prin incongrutatea lor. La pag. 206 după Herta Ligheti, Haralamb Zincă, Radu Lupan, Traian Filip şi Al. I. Ştefănescu, vine Ion Călugăru. La pag. 231, după N. Ţie, Ion Marin Sadoveanu, ş.a.m.d.) Dincolo de aceste lipsuri, lucrarea îndeamnă la reflecţii rodnice prin grupările pe care le operează şi consideraţiile generale pe care alăturarea şi compararea atîtor opere le prilejuieşte. Nu mă îndoiesc că aceasta va fi un îndemn pentru continuarea şi admeirea sintezei întreprinse de autori. Dacă ar fi numai atît şi încă volumul scris de D. Micu şi N. Manolescu merită stima noastră pentru că ne invită la o muncă nobilă şi grea, pe care avem datoria să o ducem mai departe. Masa rotundă a „Gazetei literare“ Volumul Literatura română de azi, de D. Micu şi N. Manolescu, constituie o primă încercare de prezentare generală a literaturii noastre actuale. Redacţia Gazetei literare consideră că o asemenea lucrare e chemată să stîrnească interesul unor largi categorii de cititori şi să stimuleze un schimb de păreri în jurul unor probleme importante ale literaturii. Redacţia a adresat cîtorva critici invitaţia de a-şi spune părerea despre acest volum. De la stingă, rîndul de sus : CORNEL REGMAN, VIRGIL ARDELEANU, G. DIMISIANU, AL. PIRU si EUGEN SIMION . in mijloc : N. MANOLESCU si DUMITRU MICU ; rîndul de jos : LUCIAN RAICU şi OV. S. CROHMALNICEANU. Văzuţi de NEAGU RADULESCU