Gazeta literară, iulie-decembrie 1966 (Anul 13, nr. 27-52)

1966-12-29 / nr. 52

DE DRAGOSTE DE ŢARA INVOCAŢIE Privelişti, lucruri, sunete şi nume dulci fulgere pe struna lui Orfeu, oglinzi deschise fraged către lume şi-n care viaţa ne-o mutăm mereu, contur menit mai simplu să ne-adune şi osu-n noi să-l sune mult mai greu, minunea rădăcinii s-o rezume, adînc al sufletelor şi al meu, aprindeţi-vă iar bogata undă, sorbiţi putere din acest pămînt şi timpului daţi spaţiu să existe, prin voi să se cunoască şi pătrundă, în ceru-atins treptat de gînd, cîntarea României Socialiste. CUMPĂNĂ Ninsoarea, patrie aeriană, cu munţi şi mări, şi iarbă cum adie, către pămînt apropiind în goană o neformate încă geografie. Ciudata noastră forţă subterană îi suge sarea stinsâ-n veşnicie, o pune-n mari cazane de aramă să fiarbă lutului la temelie. Ce repede, flamînd, o-nghite solul, întotdeauna-n sine mai fierbinte, cu gerul nopţii respirîndu-i golul. Simţindu-i trecerea mai dens se-aprinde, în mari uzine cumpânindu-i polul, noianul albelor îngrăşăminte. CARIATIDE V-aud, lingouri grele, de răcire metalu­ndus trosnindu-vâ uşor, plantaţi de-a lungul zilelor menhire, mari pietre de hotar spre viitor. Cariatide drepte-n împlinire, vă laud trunchiul neclatinator, măsură, echilibru, potrivire cu cea mai naltă aripă de zbor. Coloane-n ardere purificate, trecînd pîrjolul focului intens, căldura vă redă împrospătate, să fiţi al ţării noastre sprijin dens şi centru hotărît de greutate, în adîncime doldora de sens. RUG DE PIATRĂ Beton clădit pe pintenii de munte, în calea Argeșului înflorit, zvîrlind de-a lungul vadurilor punte, dintr-un cutremur de pămînt ivit. Adîncul prăvălirilor de unde, cu tot ce-n el adînc a oglindit, în trupul tǎu se-ncuie, se ascunde puterea să şi-o afle înmiit. Curîndu-şi pentru totdeauna vatră, geneză­ a dăruirii mai deplină, pe rugul tău nemişcător de piatră, încremenit în arcuire lină, înalt am pus şi apele să ardă, mai pure renăscute în lumină. MIEZ DENS AL LUMII înconjurat solemn de fum şi aburi, stâpîn pe spumegarea forţei sale, în vastitatea-naltei, albe hale, va podidi oţelul greu la jgheaburi. Cînd seara pune-n cîmp reflexe pale, cu viscolul vuind în zări pe cabluri, arhitectura marilor ansambluri râspunde-n viitoarele metale. Miez dens al lumii noastre în mişcare, profil din sine însuşi ridicat, la ţărmuri gălăţene-n închegare, La axa ta rotind neîncetat, ne treci, pămînt şi oameni, prin ninsoare spre sunetul oţelului curat. RĂDĂCINA MINEI De ger, deasupra, astrele sînt grele, cînd subtpămînt, rămas din vară încă, se mai păstrează soarele în stîncă, sclipeşte-n guri de puţuri şi tunele. Cărbunele mai negru arde lingă pilonii brazilor zidiţi în schele, dar vîntul a încremenit în ele, în timp ce bolta creşte mai adîncâ. Tăcutâ-n cîmpuri ţara se-nveşmînte cu sclipătul zăpezii şi-a­ luminii, în timp ce jos, atent, încet, la pîndâ, bătînd un ceas de spor al adîncimii, cu toate forţele în zid se-mplîntă şi creşte trudnic rădăcina minei. SETEA DE MONUMENTAL Desfâşură-ţi aripa large, ţară, deasupra-ngîndurărilor de nori, din rădăcini mereu spre înafară, ţi-e dat orice târîm visat sâ-l zbori. Un spaţiu nou adînc se înfioarâ pe mistuirea miilor de sori, lumină pe lumină tot mai clară, doar tu poţi relieful sâ-l măsori. Efort înalt, destine conjugate, sub scutul tău de suveranitate profilul unui veac sculptăm atent, cînd ora ta în suflet dulce bate şi-o sete de monumental­e-n toate, măsură vie marelui prezent. LAUDĂ SEMINŢELOR Din toate lucrurile cel mai bine seminţele cunosc pămîntul ţârii, migrînd amiaza arşiţei senine, mutînd pe cîmp neliniştile mării. Se-ntorc spre lut în mîini oricum le-ai ţine, clepsidra-a tainei simple şi-a răbdării, acoperind în cercuri tot mai line căderile în golul depărtării. Pe bile de seminţe îngropate alunecă încet pămîntul, cerul sub stelele mereu mai nemişcate, spre anotimpul ce-l visează emisferul, cînd ora se retrage-n greutate şi carnea arborilor este gerul. FANUŞ NEAGU) „ABEGEDAR“ (cu ilustraţiile autorului) AUREL RAU: „GINTEG DE SPUS CU STEAUA-N VERS LIBER“ PAGINA 4 • Inedit­UARIE VORONCA MIC MANUAL DE FERICIRE PERFECTĂ „Mic Manual de fericire perfectă” — în original „PETIT MANUEL DU PARFAIT BONHEUR” — este ultima carte, ră­masă în manuscris a lui Ilarie Voronca. Ea a fost concepută în anii cînd ilustrul poet activa în maquis, — poate şi schi­ţată în parte, a redactat-o în anul care a urmat eliberării Franţei. Netipărită pînă la tragica moarte a poetului (în apri­lie 1946, la numai 43 de ani), a fost şi este dorinţa Colombei Voronca, văduva lui, ca manuscrisul să fie cunoscut întîi în patria natală a celui care a lăsat în patrimoniul literaturii noastre 12 cărţi valoroase prin noutatea expresiei şi conţinu­tului lor umanist. In acest scop, cu prilejul vizitei în capitala ...Totul se luminează deodată în trecut şi în prezent. Privesc văile şi munţii în mijlocul cărora mă plimbam trist altădată pentru că nu ştiusem să le înţeleg şi să le iubesc. Pe fiecare fir de iarbă scînteia o bucurie ca o picătură de rouă. Cum m-aş fi putut crede nenorocit cînd păzeam oile pe crestele pîrjolite de soarele de septembrie? Visam oraşe zgomotoase, atunci cînd natura ca o servitoare umilă dar fru­moasă, îmi spăla genunchii c­e suflarea parfumată a înălțimilor ei. Da, revăd acel timp cînd eram argat la o fermă și dacă îmi apare azi limpede,­­ nu e pentru că sîntem totdeauna înclinați să înfrumusețăm trecutul —, ci pentru că mă resituez în frumusețea reală pe care am disprețuit-o odinioară. Cum e posibil să fi rămas surd la muzicile tale, orb la sclipirile tale, o­­ generoasă natură? întins pe iarbă, în timp ce cîinele credincios supraveghea de la locul lui oile, sufeream de singurătate, fără să-m­i dau seamă că arborii, colinele erau pre­zenţe prietenoase. O mulţime mă înconjura. Ici o furnică îşi purta sar­cina fără teamă că intră în umbra mea. Colo o prepeliţă făcea să ră­sune silabele strigătului ei ca zaruri în trîmbiţa gîtlejului. Intr-un fînaţ vecin, vaci mugeau încetişor. Clopotniţa satului îşi desfăcea chemări invitînd la o meditare paşnică. Au, nu era glasul tău, femeie iubită, care tremura în frunziş, cînd vîntul lua numele tău de pe buzele mele şi-l purta spre cer? Azurul unea ambele noastre priviri ca o inimă imensă, şi sîngele meu şi al tău erau cele două ramuri ale aceluiaşi compas. Natura, ca o mamă grijulie de patimile fiului ei, desfăcea legăturile mele, suprima limitele şi lăsa să mă revărs spre tine. Nu mai puteam fi supăraţi în unitatea naturii şi respiraţiile noastre se amestecau în brizele alpine. In pîrîiaşul care susura foarte aproape, puteam, aplecînd capul, să recunosc surîsul tău şi buclele tale, bucurie a păcii coborîte în sufletul a doi îndrăgostiţi uniţi în despăr­ţire. Bucuria unui nor de muselină inaintînd încet şi răspîndind pe Franţei, în primăvara trecută, am primit manuscrisul în ori­ginal. Ilarie Voronca, acest mare iubitor al omului, al plan­telor şi al animalelor, pe care le-a adus, cu mare forţă poeti­că în toate scrierile sale, era parcă destinat să scrie acest fermecător Manual care, folosind o expresie — şablon (— pe Voronca l-ar fi amuzat —), nu trebuie să lipsească din casa nimănui. Paginile pe care cititorii revistei le vor citi acum ar putea sta fără să roşească lingă versetele Cîntării cîntărilor. s. P. jăratecul zilei vălul uşor al brumelor sale. Seara, puţin cîte puţin, ieşea ca o răcoare din rădăcinile arborilor şi se unea cu umbra care cobora din cer. întoarcerea la stînă avea calmul unei zile împlinite cu demnitate. Cîinele își lipăia supa unde printre felioarele de piine planau primele stele. Se scoatea apă din fîntînă. Ultimile lumini mureau odată cu behăitul mieilor. Atunci, în inima mea spălată de tăcerile nocturne, reapărea corpul tău limpede. Sau sufletul meu era oglinda magică păstrînd la nesfîrșit contururile corpului tău. Știam să evoc atunci corpul tău și lumina ce se revărsa din mine la atingerea gîn­­dului tău era atît de puternică îneît tot orizontul se luminase subit, îmi dădeam seama că se făcuse ziuă, dar nu în aer ci în visul meu răsare soarele. Soarele corpului tău. Astfel, pielea înrourată a mem­brelor tale înflăcăra plăcut bolta cerească. Pîntecele tău avea licărul şi netezimea unei creste de gheaţă. Chipul tău era ora prînzului care mă orbea. Şi mai lesne rai­ era să cedez ameţelii decît să înfrunt pri­virea ta. Ah! Nici un acid nu e destul de puternic ca să altereze aurul şi întocmirea corpului tău. Tu eşti tăietura vibrantă a nopţii şi, în jurul tău, umbra face eforturi zadarnice să se închidă. Diamant sau astru incandescent a cărui strălucire poate fi micşorată dar nu nimi­cită. Dacă lumina ta s-ar stinge, lumea însăşi ar fi desfiinţată. Cum să nu caui corpul tău aşa cum se cîntă binecuvântarea solară? Oare nu sub respiraţia ta creşte griul pămintului. Părul tău e trena regală a oceanelor. Catifeaua privirilor tale atîrnă de ramurile brazilor. Şi în coapsele tale atît de calde, tremură rumeneala strugurilor. Această imensitate cîmpenească e acum departe. Dar chiar aici, între zidurile cetăţii, amintirea ta nu o am ca o picătură de otravă în piatra inelului. Otrava face o­ spărtură în viaţă, pe cînd tu, tu faci dimpotrivă — să aflueze viaţa spre mine. Dar cine ştie poate ca şi tine, otrava aduce o transfigurare. Şi tocmai această bucurie, de a putea, oriunde m-aş găsi, să te reconstitui din cele mai mici amănunte, vreau să vor­besc în aceste pagini. Cînd ma­gia iubirii mele te animă, nimic din ceea ce îţi aparţine nu lip­seşte. E vorba de rîsul tău ? Iată gropiţele care fac atît de vestit obrajii tăi şi bărbia. E vorba de zgomotul ce pasul tău făcea pe aleea unde altădată argeam, în­lănţuiţi ? Iată piciorul tău fin, gamba arcuită, genunchiul tău ca un gît alb de porumbel. Cum aş putea, mereu urmîndu-te cu min­tea, să regăsesc o dimineaţă atît de rezistentă şi de mlădioasă care se potriveşte formei tale ? Dacă aş fi fost sculptor, te-aş fi putut recreea în piatră sau în lemn. Pictor, aş fi putut păstra contu­rurile tale în cupru sau să întru­nesc culorile pe pinză. Dar piatră sau cupru sau pînză sau lemn ar putea fi consumat prin distru­gere. Substanţa în care eu te fău­resc nu e supusă nici unei de­­perdiţii, pentru că această sub­stanţă eşti tu însăţi. E într-ade­­văr carnea ta parfumată de po­­măt, pielea ta căldicică din bă­taia vinelor, părul tău cu licăriri schimbătoare, umerii, braţele tale, sinii, pîntecele tău — care sînt aici la îndemîna mîinilor mele şi în care mintea mea te recunoaşte şi te sărbătoreşte. Să nu fie de­cît amintirea de nealterat a sim­ţurilor sau te iveşti Intr-adevăr oriunde, ca un izvor prezent peste tot ? Tocmai această fericire vreau să povestesc­­ bucuria de a putea contempla mintal corpul tău triumfător şi real. In el frumu­seţea e atît de perfectă incit toate celelalte aspecte ale uni­versului se modelează după for­mele tale. Minutele, orele, zilele trec. Anii trec şi frumuseţea cor­pului tău rămîne aceeaşi. Care e cercul de fier care te înconjoară şi te ţine departe de lupii flă­­mînzi ai bătrîneţii şi­ ai morţii? Ori e strălucirea ta care e atît de puternică îneît umbrele decă­derii se declară învinse. De aceea bătrîneţea la apropierea ta primeşte toate darurile prospeţimii. Obose­lile, zbîrciturile, uscăciunile se prefac în vigoare, farmece, belşu­guri. Se întîmplă deci acest lucru de necrezut : timpul se prăbuşeşte la picioarele tale şi ascultă de capriciile tale. In loc să acţioneze timpul asupra ta şi să te ruineze, tu agiţi asupra timpului şi îl întinereşti. Tu sapi astfel în timp ca intr-un strat auri­fer , în fiecare clipă ţîşnesc din tine noi străluciri. Şi îmi (Continuare in pag. 6) „ŞI DACĂ RAMURI BAT IN GEAM..." (EMINESCU — „POEZII") (Fotografie primită la concursul nostru de la GEORGE STOICA — Craiova) 11 GAZETA LITERARA O NU TRAGETI IN CAII DE LEMN (Urmare din pagina 3) am ieşit, şi-am ajuns acasă teafăr. Nu, dragă Mi­­haela, degeaba insişti, nu pot să-ţi spun exact cum se prezintă situaţia, doar atîta lucru am învăţat şi eu că despre propria-ţi laşitate e mai nimerit să taci, poţi să-ţi mărturiseşti încercarea de a sugru­ma pe cineva, într-un moment de furie, dar nicio­dată n-o să te lase inima să dai cu tine de pămînt, să te calci în picioare, iată, sînt un laş, un ne­mernic ! „E ceva cu o fată, pot să jur, insistă Mihaela. „Cu o fată, admise el, dar nu tocmai ce-ţi închi­pui tu. M-am bătut cu un coleg de şcoală pentru o fată, el s-a dovedit mai tare, mi-a dat la plex şi-n tîmplă, m-a pus la pămînt, şi-apoi s-a dus la fată, şi mai departe nu pot să-ţi spun. „Era prietena ta ? „O colegă... „Vreau să zic, ţineai la ea, mult ? „In ultimele zile mă obişnuisem cu ea, îmi plăcea s-o văd păşind alături de mine, chiar îmi făceam iluzii că o să fie ceva, mai aparte, chiar mă gîn­­deam să mergem împreună în vacanţă, să fac rost de nişte bani... Dar nu, nu — mi-a trecut repede, era numai obişnuinţa la mijloc, două zile fuseserăm îm­preună, durerea mea este că n-am putut s-o apăr, era de datoria mea s-o apăr, ea plecase cu mine. „Eşti un nătărău simpatic. „Ce vrei să spui cu asta ? „Că exagerezi. „încearcă să-mi explici. „Te simţi tu vinovat pentru alţii. De unde ştii că nu erau înţeleşi ? Poate că ea-ţi făcea ţie ochi dulci şi se gîndea la el, şi se dorea în braţele lui, de unde ştii tu ce gîndeşte o fată cînd iese la iarbă verde ? Nu mi-ai spus nimic de fata asta, ii re­­proşă ea. „Nu prea aveam ce. O fată oarecare. Am invi­tat-o într-o seară în parc, mi-a spus că-i bolnavă maică-sa, pe moarte, pe urmă s-a dovedit ca nu-i aşa, cam asta-i tot. „Poveştile astea nu-s de tine. „Ştiu, replică el, prompt, îmbufnat, mi-au spus-o şi alţii. „Au avut dreptate. „Oase moi. „Poftim ? făcu Mihaela, cu un aer nedumerit. „Aşa-mi spunea taică-meu pînă aseară . Zgîitule, oase moi. Un slăbănog şi jumătate, bun doar să stea cocoşat în bancă şi să rezolve probleme de arit­metică, şi să ia cite un premiu, încă vreo doi, trei ani, pîn-o da oftica-n ei, da’aseară nu ştiu ce i-a venit lui tata şi i-a dat maică-mi nişte dispoziţii să mă-nţolească şi să mă scoată-n lume, băiat gigea ! „Vai, ce obraznic ! se sperie Mihaela. Taci ! „Iar să tac? Am tăcut destul! „Cînd nu trebuie să auzi ceva, astupă-ţi urechile­„Cînd vorbesc alţii mai mari tu să taci ! „Cînd îţi vine să înjuri, muşcă-ţi limba. „Dacă te înjură alţii... „Iartă-mă că te-ntreb, iar s-au certat ai tăi ? „Dimpotrivă, în casa noastră domneşte o armonie perfectă care mă sperie cumplit, numai zîmbete şi graţii şi mici cadouri şi rochii noi, şi costume noi, iar eu nu reuşesc să dezleg misterul. Eu nu reuşesc nimic altceva, decît să exagerez, să jignesc, să mă obrăznicesc, eu sînt un licean cu coşuri, urmărit de vise erotice, un amărît, un... Mihaela, m-am să­turat de vîrsta asta. „O s-o regreţi mai tîrziu. „Niciodată. Ce-aş avea de regretat ? „Pe cuvîntul meu că tu te-ai sculat de-a-ndoase­­lea, eşti un caraghios, ţi-a venit ţie să faci pe ca­raghiosul, şi uite că izbuteşti din plin şi uite că m-ai supărat cu maimuţăriile astea. Vrei să te duci în oraş ? Du-te. încercă inutil s-o îmbuneze. Ea îi strînse mina, ca unui oarecare, şi fugi spre casă fără să se uite înapoi. Despărțirea îl mîhni din cale afară, lui iaci prin gînd nu-i trecuse s-o jignească, nu și-ar fi îngăduit una ca asta, voise doar să-i explice nişte lucruri, o stare imposibilă în care se zbate de cîteva zile, poate că o făcuse nedibaci, bravînd, ca un puştan înfigăreţ şi obraznic, dar pentru asta era gata să-şi ceară scuze, în genunchi. Uitase de ziar, de concurs, de plecarea în oraş. De altfel, dacă Mihaela se supărase într-atît, incit îl lăsase de caraghios în mijlocul străzii, toate astea nu mai aveau nici o valoare, toate la un loc n-ar fi reușit să compenseze pierderea pe care o suferise, ziua lui se dusese, acum putea să se culce, cu sto­rurile trase, în așteptarea altei zile, poate mai fa­vorabile. Cum n-o suferea pe mătuşa Mihaelei, socotind-o femeie rea şi sîcîietoare şi pusă pe cîştig din orice, nu acceptase pînă acum nici una din in­vitaţiile Mihaelei de a-i face o vizită, ştia doar că prietena lui trăieşte intr-o fostă cameră de alimente, cu o fereastră cu­ palma şi cu ciment pe jos. Şo­văind, porni spre locuinţa ei, făcea doi paşi şi se oprea, năduşise de mîhnire şi de emoţie , ar fi cazul să-i cumpere un buchet de flori, ori o cutie cu bomboane, îi cere maică-si nişte bani, chiar o informează pentru ce are nevoie de bani — dar cine se duce în vizită, la opt dimineața, cu buchete de flori ?! Poarta era încuiată, poartă de lemn, joasă, vedeai peste ea tot ce se petrece în curte, curtea era pustie. O strigă de cîteva ori pe Mihaela. Cînd să plece, apăru mătușa: „Ce vrei, a lui Mihăescu ?“ întreabă ea, neprietenos. Veni şi-i deschise şi-l pofti înăuntru, dar făcu totul cu suspiciune. Mihaela, avertizată de mătuşă, se încuiase în cămăruţa ei. Cio­căni la uşă. „Ce mai vrei ? întreabă fata printre hohote de plîns, vino mai tîrziu, mă găseşti în curte“... O rugă să-l ierte şi se retrase, tulburat. Era convins că numai o întîmplare stupidă, i-l scosese în cale pe Măndiţă, n-avea de unde să ştie şi nici nu bănuia că acesta dădea tîrcoale străzii lui de aproape două ceasuri, fiindu-i jenă să-l caute acasă, ori să-l telefoneze. Slăbise Măndiţă şi se blegise şi avea ochii apoşi. Şi se tunsese cu zero, şi îi transpirau mîinile îngrozitor. Altfel, cînd dădură ochi, nu se arătă pocăit, nu îi ceru iertare, dar nici nu se obrăznici, spuse ceva despre vreme, era o vreme de ştrand, dacă nu l-ar durea stomacul s-ar duce la ştrand, să înoate puţin şi să se prăjească la soare. Nu citise ziarul, nu ştia nimic şi de altfel, nici nu-1 interesau pe el concursurile de matematică. Discuţia nu se lega, nici cu vorbe de pomană, nici cu reproşuri, amîndoi se priveau pe furiş şi fiecare se temea de izbucnirea celuilalt. Grig se uită la ceas (îi adusese bătrînul un ceas rusesc, ieftin, dar as­­pectuos) şi zise că trebuie să se grăbească, l-a chemat profesorul Pamfil, acasă. Dar pînă la primire mai avea aproape două ceasuri, plecase de-acasă ca să se plimbe şi să-şi limpezească mintea, să-şi înfrîngă emoţiile : vizita la profesor, la o somitate, îi dădea nervi la stomac, ce poate el să-i spună, cit de cit interesant, unui profesor academician,, doar să-i fure timpul preţios, asta poate, şi nimic mai mult. în prezenţa oamenilor de seamă se fîstîcea total, vor­bele şi privirile lor îl ameţeau, ca o băutură pu­ternică, nu mai ştia nici cum îl cheamă. Aflînd de vizită, Măndiţă nu păru prea îneîntat. N-ar putea să mai întîrzie puţin ? Măcar o jumătate de ceas. Apoi, se oferi să-l conducă două staţii de troleibuz care-ar fi vrut să scape de Măndiţă şi-ar fi reuşit să scape ureînd în primul troleibuz, ori luind un taxi, doar îi dăduse taică-său de cheltuială, dar îl oprea curiozitatea, şi teama, ei doi erau legaţi, o prostie îi lega strîns, n-ar mai fi reuşit să se des­curce unul fără celălalt. Nu mai avea nici o îndoială că se întîmplase ceva foarte neplăcut, pentru amîn­doi, altfel, nu s-ar lăsa Măndiţă legat. „Tu ai văzut, ceva, atunci ? se hotărî Măndiţă. „Nimic. „Ai auzit ceva ? „Eram leşinat, îmi dăduseşi la plex. „Lasă asta... ţi-a spus ea ceva, pe urmă ? „Ceva... „Poţi să depui mărturie împotriva mea ? „Eram sigur, presimţeam ! izbucni el. S-a dus la tribunal ? „Nu ea, maică-sa la miliţie, azi dimineaţă. „Şi te-au chemat ? „Nu ştiu, n-am mai dat pe acasă, dar te previn, pentru binele tău : n-a fost nimic, absolut nimic, eu am vrut ceva, dar tu nu m-ai lăsat, înţelegi ? strigă Măndiţă, tu nu m-ai lăsat, şi ne-am luat la bătaie, iar ea a fugit. Altfel, mă trimite la corecţie. Dacă mă prinde mă şi trimite, mă duc, tac şi-ndur, dar cînd o să mă-ntorc, îmi fac o dreptate clasa-ntîi ! „Pe mine te rog să nu m-amesteci ! „Ce, bă ? şuieră Măndiţă. „Dacă mă ameninţi, strig să vină miliţianul. „N-ai decît, să ne ducă pe-amîndoi, că şi pe tine te-a spus maică-sa la miliţie, şi-apoi să vedem ce-o ieşi, că şoferul depune mărturie în favoarea

Next