Gazeta literară, iulie-decembrie 1967 (Anul 14, nr. 27-52)

1967-07-06 / nr. 27

periplu Cluj revăzut "după un de­ceniu... Cluj, tărîm cîndva al necu­noscutului, în care păşeam in­tr-o seară de toamnă, cu sfia­lă, orbecăind (era război... era camuflaj...) în urma unui ţă­ran greoi, prin întuneric şi ploaie, Cluj în care, ne-mai-copil, am coborît deunăzi, din văz­duh, dimineaţa, adus de pa­sărea argintie, Cluj al adolescenţei devo­rate de nelinişti, de febre, de întrebări, de toate ambiţiile şi de toate spaimele, al primelor strigace, neîmpărtăşite sau trădate iubiri, al celor dinţii mari prietenii, împietrite mi­tologic în amintire. Cluj al dezamăgirilor, al aut­ore­primărilor, revoltelor, e­­vadărilor din pravili, dezgus­­turilor, ascezelor, al nesfâr­şitelor discuţii filosofice, in curtea internatului, cu Ion Aluaş, al lecturilor clandesti­ne (căci erau interzise după ora stingerii) în „silenţiu“ ,pină spre dimineaţă, al obose­lilor, neurasteniilor, zăvoriri­­lor in închisoarea lăuntrică, Cluj al speranţelor, al avîn­­turilor, al iluziilor spulberate şi renăscute din propriul scrum, al dramelor de con­ştiinţă, al lirismului juvenil, al revelaţiilor, limpezirilor şi reinvolburărilor... Cluj al jimblelor aurii, pe care mi le închipuisem fructe edenice, cind cei de acasă, din satul preistoric, exasperaţi de a nu-mi putea oferi hrană pe plac, mofturos cum eram mă pofteau să ospătez „temble din Cluj“... Cluj cu un Someş lin curgă­tor, pe care încercam odată să-l cint. Curge Someşul la vale. Curge — aşa de mii de ani... Someş, prieten, fără grăi, nod ascuns, în cuget, tai. Ani cu primăveri fierbinţi, clocot, zbor, ieşiri din munţi Some­şule le mai simţi? ★ Someşule, prieten bun, ale tale valuri tulburi zbuciumarea mea o spun. Cluj cu biserici vechi şi alte vestigii istorice, amintitoare de suferinţa iobagilor. Cluj al procesului Memo­randumului şi al atîtor altor lupte, Cluj cu un parc nu prea as­­pectuos, îndrăgit totuşi pen­tru castanii lui cu umbră ge­neroasă, cu cimitire în care, studenţi, ne duceam (îţi a­­minteşti, Ion Brad?) cu cole­gele, să învăţăm la dialecto­logie şi slavă veche, Cluj străjuit de dealul pe care se înălţa oarecînd Cetă­­ţuia, deal urcat într-o după amiază de toamnă, intr-o tă­cere cucernică, cu o fată ca­pricioasă şi fascinantă, a cărei făptură înţepa, cum zice un poet, ca o mură sălbatecă, deal de pe care vezi tot oraşul, cu Mănăşturul, cu elegantul cartier Grigorescu, cu Dîmbul rotund; vezi şi împrejurimile oraşului, pină la Hoia, pădurea în care mergeam odată pe an, primăvara în excursie cu şcoala... (acolo o colegă, cea dinţii căreia ii scriam, mi-a rupt scrisoarea de dragoste, în văzul tuturor, necitită... eram în clasa a doua...); vezi Fe­le­acul, efemerul hotar de odi­nioară, dincolo de care închi­puirea de copil vedea Podi­şul Transilvaniei, cetate de basm, vedea Oltul şi Mureşul, cei doi fraţi prefăcuţi în rîuri, vedea arcul Carpaţilor, vedea Bucureştii cu a lor „Dimbo­­viţă, apă dulce", vedea într-un cuvînt, Ţara — miraculoasă... Cluj, cavou al vîrstelor de jăratec, pe care le-aş fi sim­­ţit, probabil, înviind, de n-aş fi zburat in aceeaşi zi spre altă cetate transilvană ştiri veche, împrejmuită de codii mitici, din care aveam să văd ţîşnind, pe versuri de Goga şi Blaga, copilăria Prietenului, Cluj pe care îl duc în fiinţă pretutindeni unde mă trimite destinul, cum să-ţi mulţumesc pen­tru căldura cu care ţi-ai pri­mit fiul risipitor? M-ai întîm­­pinat la aeroportul Someşeni cu soare zglobiu, cu pajişti de un verde virginal, cu pomi ce-şi ascundeau sub frunze roadele mijinde, ca fetele mi­nusculii sini, cu fîntîni răco­roase, cu muget patriarhal de vite şi gîgiit de gişte, inefabil; mi-ai arătat apoi străzile în­delung cutreierate in anii de şcoală, vechile monumente şi edificiile noi, mi-ai deschis uşi şi inimi. Ai regretat că plec prea de­vreme. Am să revin. Am să revin, poate, spre a nu mai pleca Soarta îm­i va îngădui, poate, să-mi dorm somnul lung, fără visuri, în vreun colţ al gră­dinii cu cruci în care merg să înveţe, in preajma examene­lor, studenţi şi studente. Dumitru MICU GAZETA LITERARA O CIOCÎRLIA Spune-mi adevărat, de ctte ori ai auzit ciocrlia, nu singura viaţă pe care o ai ? Cioctrlia de dimineaţă, din aer neînceput, nu cioctrlia din cărţi, nu cea din nai . Cioctrlia din aerul mării.« Vile albe şi ciubere de leandru, frunze-ascujite in rouă, nu stropi de soare. Şi tu, cu capul in sus, la cintecul ei, sfărtmat in miriade de cioburi de soare, liber şi tremurînd în imensul extaz. REVINO Te mărunţeşti în arderi mici Revino la flacăra întreagă de pe plai, la vastul tău amurg, la zeii hotărîtori, din floarea de cais. VIS CU LACRIMI Stăteam lingă soba veche de tuci. Scoteam dintr-o pungă un pumn de praf alb şi-l azvîrleam în ceaun. Bătrîna mea, cu ochi mici, negri, strălucitori, ca mărgelele ei de ciu­c, striga la mine-ncruntată­­ .Ai pus sare, nătrigo, In pungă nu-i zahăr, e sare !* M-am trezit cu faţa boţită, bătrină Scînceam ! „Am greşit, maică mare. Aşa-î, era sare acolo, lacrimi de sare*. SPIŢERIA PĂRĂSITĂ Ctnd am să las cântarul şi pocalele mele verzi cu lipitori şi salamandre, în spiţeria cea veche or să se-aşeze păianjenii. Cine-o să-fi dea doctoria ? Clopoţelul sună la uşă pe înserate Păienjenişul vibrează. Cine amestecă pulberea ? NOAPTE Ah, în ceaşca pe care-o fineam sus, cu braţul tremurînd încordat, albă, lumina lunei picura. Şi am băut-o. încă nu am uitat de tot gustul băuturii dinţii, sînul prea plin, tinera noapte-n extaz. AM SPUS : TOTUL E NUMAI LUMINĂ Am spus : totul e numai lumină, val de lumină. Am spus : totul e numai beznă şi deznădejde. Am spus : totul e numai migraţia, mişcarea. Am spus ! totul e numai popasul şi liniştea. Şi aşa, mereu : despletirea, beţia, strigătul brut — măsura, migala, cristalul - le-am fluturat pe rînd, ca pe-un tui, cu cozile albe sau negre in vînt. A VENIT UN CLOVN A intrat un bătrân in arenă. Circul­­ gol. S-a uitat la trapeze, la băncile goale, la alămurile orchestrei. A lăsat capul în jos. S-a uitat la nisip. A-ngenuncheat. L-a strecurat printre degete. A privit cum grăunţele curg. Aici era locul lui, în arena cu miros de bălegar şi de dini, de pomadă, de sălbăticiune. Aici, cînta pentru el, privighetoarea. Cortul era o noapte de vară-nstelată. Aici copiii rideau şi mîncau covrigi. Rideau cînd el deschidea ochii mari pe un chip văruit, cînd era trist că nu înţelege de ce turnul de scaune, frumos înălţat, se prăbuşeşte, de ce mingea sare-napoi şi-i loveşte un cap, de ce el e el şi tu eşti tu, de ce ştie tot şi nu înţelege nimic, şi copiii se amuzau grozav. Dar asta fusese demult. Acum e bătrîn. Şi viaţa s-a scurs, pe neobservate, în timp ce el făcea figuraţie dincolo, în Teatrul cel Mare. PENTRU CEL BOLNAV Pentru cel bolnav de singurătate, pentru cel ce visează cearşafuri curate, pentru cei ce limba de taină n-o mai vorbeşte - a uitat iepureşte a uitat păsăreşte,­­ dă-mi pădure o cetină, dă-mi frunza de mintă, să i le pun pe pat, să tresară, să simtă. ­ PERLA DE CALCAR Mă alăturasem unui grup de alpinişti, dintr-o do­rinţă agresivă de a-mi părăsi oraşul, profesia şi toate habitudinile cotidiene. Axinte, cel care conducea grupul, nu era prea îneîn­­tat de prezenţa mea (dar parcă cine ar fi fost îneîn­­tat?), acceptîndu-mâ totuşi împotriva celorlalţi. Mergeam şi tăceam unul în spatele celuilalt, asigu­raţi în coarda groasă. Era ideal. Colţii muntelui ne ro­deau tălpile; pereţi împietriţi, împlîntaţi direct într-un cer fumuriu de film radiografic. Axinte mergea în faţa mea greoi, cu un calcul anume, şi eu după el ca o ca­pră în ochiul meu de sfoară. Am reușit să mă strecor printr-o fisură osoasă, din care nu mă mai pricepem să ies. Axinte m-a semnali­zat brusc și trebuia să improvizez dintr-odată orice punct de sprijin, pentru că eu evadasem din orașul meu, în schimb mă lăsasem de bună voie legată în frînghia alpiniştilor. Şi asta înseamnă alt traseu decit acela al străzilor. Deocamdată singurul punct de sprijin era cerul. Coarda lui Axinte s-a încordat brusc ca o venă, prin care de altfel comunicam şi m-a smuls din înghesuiala fricii mele, anexîndu-mă unui colţ vertical, anonim, absurd, la care nu mă așteptasem. Eram pe burtă cu capul în jos, încercînd să calculez distanța dintre mine și restul lumii cu avantajele ei. M-am trezit apoi din nou cu picioarele pe pămînt, între ceilalți, pe o în­cheietură verde, mătăsoasă, unde eram sigură că ne vom opri. — Continuăm! a zis Geo, cel care se afla primul în șirag. Mai tîrziu am aflat că nu aveam să ne oprim nicăieri. Traseul devenise dușmănos. Nu-1 vedeam decit pe Axinte. Soarele se frîngea în gresia albastră, se pulve­riza. Urcam din piton în piton. Axinte mă urmărea atent. Distanța dintre noi, adică frînghia care ne lega, fiind limitată, trebuia să mă armonizez cu el, cu fie­care piton în parte ca să-l pot urma. — Atenție, piatră! — Piatră! — Piatră! Semnalul se repeta sărind înaintea bolovanului te­pos ce topăia spre prăpăstii. Ne aflam lipiți de perete, cu tălpile pe o margine calcaroasă. Trebuia să alunecăm cu şiretenie peste un pinten coroiat, să-l îmbrăţişăm chiar, indiferent de profilul lui, de golul de sub el. Ceilalţi semnalizau. Ei trecuseră şi acum ne aşteptau. Axinte zvicni coarda şi ochiul ei se prinse în pitonul de sub pinten. Se în­toarse apoi spre mine. Eram încă foarte aproape unul de altul. Apoi, cu o suplețe de panteră, începu să se cațere pe coardă. Dispărea în sus ca o flamă și eu îl priveam aiurită, fără prea mult entuziasm. Aveam de făcut același lucru. Se întîmplă însă ca sub vîrful ghetei mele ceva să se rotească, un rulment cred, o perlă din calcarul muntelui și tot extazul meu s-a dus dracului. M-am dezmeticit tot pe acolo pe undeva, agă­țată într-un piton. Dumnezeu mi l-a înfipt în spate, sunt sigură de asta. Stăteam deci agățată ca o șuncă. Axinte se oprise și el. îi lipsea frînghia pe care i-o răpisem eu prin cădere. Alunecam uşurel printre firele sintetice ale maieului meu, de care depindeam într-o mare parte. Simţeam sub palme muşchii stîncii încor­daţi, fibroşi, găuriţi de variolă. Dar sub tălpi nu sim­ţeam nimic pentru că n-aveam. Geo semnaliza de un­deva din cer. Ei erau asiguraţi, puteam veni, ne aştep­tau. Un vînt alb îmi scotea ochii, mă buşea. Tocmai acum se pornise. Coarda lui Axinte începuse să cedeze, sau poate pitonul ceda. înţelegeam asta după cum os­cila el în aer­. I-ar fi trebuit încă puţin timp şi încă puţină coardă, să-şi ajungă pintenul, să-l îmbrăţişeze. Dar coarda dintre noi încremenise într-o extensie stră­lucitoare. Venise sfîrşitul lumii. Am tras cu dinţii lama briceagului şi-am retezat sfoara şi echilibrul care ne mai ţinea deasupra morţii, deopotrivă, într-o pretinsă ameninţare şi amăgire. Mă liniştisem pentru că nu mai depindeam de nimic şi acum nu mai aveam nici o grijă. Se semnaliza mai departe, ceea ce mă liniştea şi mai mult. Cerul avea pe el doi nori albi, agăţaţi în soare la uscat. Restul gîndurilor se refereau direct la mine. Poziţia mea din cui mă constrîngea spre un dis­preţ profund. Isprava pe care o făcusem oferindu-i lui Axinte porţia mea de viaţă, i se cuvenea; fusese singurul care mă acceptase c­u întregul grup. Eu, re­­nunţînd la oraşul meu, autobiografie etc. nu mai avem nimic Deci, practic, moartea mea nici nu conta, ceva ce era ideal. Tocmai de asta însă n-am murit. Cînd mori, trebuie să regreţi. Şi cînd trăieşti, poate tot tre­buie să regreţi. Altfel nu se poate, ar însemna să te opreşti. Am fost examinată amănunțit. Axinte mi-a pansat rana din spinare. Vali bombănea nemulțumit, expli­­cîndu­-i lui Geo că ceea ce fac ei nu-i treabă de fete Dar Geo mi-a dat salam cu pîine şi zahăr cubic. Mai erau şi doi gemeni cu fesuri roşii. Stăteau şi ei lingă mine şi mîncau salam cu pîine. Ne aflam pe platou, extraordinar de sus. Un nor nisipos, îmbibat cu paete, ni s-a aşezat în cap. Am băgat degetul în el ca să văd ce-o să fie. Dar Axinte mi-a pus mina la loc. Avea dreptate, eram o nepricepută. — Sunt o nepricepută, i-am spus. — Nu ești. Și dacă el spunea astfel, înseamnă că nu eram. Axinte stia mai multe decit mine, pentru că el, în oraș, era fizician atomist, iar aici cu totul altceva. Reuşise să fie. Pe cînd eu, eram exclusă de propria-mi biogra­fie, depusă undeva pe ţărm ca necorespunzătoare, fără conţinut Oraşul terminase cu mine, nu eu cu el, cum spusesem la început Axinte reuşise să fie. Poate că uneori ştiinţa devine înspăimîntătoare, şi de asta Axinte fuge pe platou. — Să nu te temi, l-am auzit spunîndu-mi. Muntele nu trebuie învins, este prea frumos. Iubeşte-1. Sti­­mează-l, înţelegi? A luat apoi în palmă o pietricică, mi-a arătat-o şi-a pus-o la loc. Norul ne acoperise cu totul şi eram pe altă lume. începusem să visez, dar Geo m-a întrerupt. Din nou plecăm. Coborîm prin Hornuri, eliberați de coardă. Axinte e primul și eu după el. Știa că mă doare rana din spate și din cînd în cînd mă privea în­grijorat cu ochi de rășină. — Ce să fac? l-am întrebat cuprinsă de spaima co­­borîrii și a întregii mele vieţi. — Să faci orice, dar să nu te bizui pe nimic. Jos, iţi voi explica mai multe, acum urmăreşte-mă doar. Va trebui odată să mă înlocuieşti, înţelesesem. De asta mergeam unul în spatele altuia. Axinte îmi oferea coroana unor valori de granit. Iar eu îl urmam prin zimţii Hornurilor cu aceeaşi armonie insinuantă, continuă, prelungă. Era tot ce dobîndisem în viaţa mea: încrederea unor pietre. Şi şchiopătam demnă prin întunericul Hornurilor, ce plesnea la în­cheieturi în fisuri albastre de cer. Tropotul unui bolo­van ne asurzeşte deodată. Ţîşnea din măduva munte­lui ca un blestem. Axinte m-a lipit de perete, smul­gîndu-mă şi inghenunchind brusc. — în clipa aceea l-a înghiţit pămîntul. Cred, tot o perlă de calcar s-a rotit sub călcîiul lui ca un glob ocular, spre alt sens Spre care sens? Nu aceste perle erau iubite de Axinte ocrotite de el, idolii lingă care îngenunchia? Care este deci sensul spre care s-au rotit ele? Tuna. Am tresărit surprinsă. Şi viaţa şi moartea te surprind deopotrivă. Fulgere tăiau cerul cu briciuri, ră­gind şi împlîntîndu-se în pieptul muntelui. Ploaia zor­­năia în monezi asurzitoare. Ne oprisem îngenunchiaţi pe marginea hăului, cu urechea lipită de negrul coagulat al morţii. Ascultam. Ce frică ne era la toţi, ne tremurau pupilele. Cînd s-a făcut linişte şi furtuna s-a topit într-un celofan verzui, numai atunci. Vali, cu capul băgat în nenorocita de spărtură, s-a apucat să zbiere. Geo s-a fixat în coardă începînd să coboare. Vali și un geamăn coborau și ei. Axinte trebuia gă­sit, de aceea nimic nu-i putea împiedica pe ei să-l caute pină in fundul pămîntului. Am fost trimisă la bază să anunț totul și să conti­­nute cei de aici ce mai era de continuat. Am coborît apoi mai jos, din ce în ce mai jos, spre oraş. Funduliţe de fluturi albaştri mă însoţeau încă Auzeam brazii cum vuiau prin mine în respiraţii de tablă Oraşul din care crezusem că am evadat bîzîia în dezordinea lui pavată. Aici se afla ceea ce Axinte mi-ar fi destain­it. De asta mă întorsesem, dar n-aveam de gînd să rămîn. Desen de NICA PETRE DUMINICA DANUDIANA Pe timpul obişnuitelor mele peregrinări înfloriră în clinul dealului cu faţa spre Dunăre, pe unde urcam, mîxandre, răsfi­­rînd miros puternic ca de eter in aerul fierbinte. Aburul smuls de căldură tremura printre mărăcinii scunzi şi făcea să palpite carapacea groasă a lu­tului de parcă dedesubt s-ar fi zbătut inima lui. Pred nă­­văstuită-i scoarța încinsă de vint și de soare, aici la sud. Mă aflam pe vechile mai­dane de joacă, călcam cu pan­tofii urmele copilăriei. Pe unde piciorul meu zburdase gol, se zbenguise străpuns de cite un ghimpe, se auzea iarba strivită de talpă. Pingăream intr-un fel frenezia anilor voluptoşi şi cli­pele se întorceau la mine des­puiate de parfumul lor secret. E un acid nevăzut care usucă frăgezimea copilăriei cu cit te depărtezi de ea şi acea ima­­tulare căreia ai vrea să-i re­dobândeşti integral valenţele se macină, fuge împleticită, pier­­zindu-şi consistenta. Superbele emoţii se evapora­seră şi mă simţeam ca un bi­don articulat poposind pe dea­lul încă neacoperit in blocuri, privind spre albia destul de umflată de ploi. Timpul călduros mă obligă să-mi zvirl haina intr-o ră­sură. Svicnind, crengile scoa­seră praf ca o canapea veche. N-ai unde să te întinzi, pen­tru ca să-ţi joace-n pupile sub pleoapele lipite, ca atunci, soarele roşu şi să-ţi frigă faţa, văpaia lui. Am rămas in capul oaselor privind peste tot. înapoi, oraşul căzuse pradă apatiei duminicale. Amorţite intre macarale şi schelele dantelate, şantierele par pustii. Lumea s-a îmbrăcat de săr­bătoare şi se adună ciopot în staţiile de autobuze, pe care le asaltează intr-un vacarm de nedescris ; şi pe aici, vehicu­lele publice, cu toate meca­nismele lor vii sau metalice, se străduiesc din răsputeri să indicjească pasagerii, stricin­­du-le dispoziţia, de parcă bucu­ria intilnirii cu răcoarea par­cului sau briza falezei, trebuie plătită virtos, prin acest canon. Intr-o asemenea ambarcaţie pe cauciucuri, tixită la refuz, am avut supriza ca un beţiv să-şi rezeme capul duhnind pu­ternic a doagă şi scrumbie, vi­şină la perna de acasă, în timp ce o farfuză congestionată, ţipa ca din gură de şarpe, peste mulţime, la neamul ei ajuns pe platforma din faţă. „Aşteaptă-mă, n-auzi, spune şoferului s-o ţină pe loc ca să cobor. Mă sufoc, nu pot trece, nu vezi, pardon" şi curgeau su­dorile de pe ea in risul gene­ral al călătorilor amuzaţi rău­tăcios de panica femeii, strin­­gindu-se anevoie unul in altul, să-i facă loc printre ei. Jos in stradă văzurăm nea­mul, o ţărancă stingace cu miini mari şi părul Uns. Cucoana arăta rău mototolită, agitind pumnii disperată spre cabina şoferului zeflemitor. La următoarea staţie mi-am abandonat povara moleşită fără remuşcări, avind siguranţa că-n ghemuiala de acolo nu se va prăvăli pe jos. însăşi Dunărea dormita intre maluri, cu faţa brăzdată doar de vasele de pasageri sau turişti. In faţa agenţiei, sirguincioşi, căpitanii trimiteau in văzduh salutul sirenelor, acoperind o clipă gălăgia de pe punţi, mu­zica îndrăcită a tranzistorilor ori a staţiilor de radio de la bord amplificate la maximum. In schimb cabotierele, şalupele căpităniei, remorcherele pico­teau­­la țărm cu cite un mari­nar de serviciu fie la Vincin in umbra unei tende, fie spri­jinit de balustradă, omorindu-şi plictiseala, fluierind. Priveam la ei, la un mo­ment dat iși îndreptară ochii spre vaduri, căci era ora co­­boririi nevestelor in port. Le vezi de departe cu poalele ro­chiei fluturind, un braţ 0°l poartă sufertaşul, celălalt pal­ma copilului. Dacă are mai mulţi pui, ii lasă să gonească pe pantele abrupte chiuind. Nevestele şi copii par altfel in vintul şi soarele cheiurilor, decit in curtea domestică, copiii mutindu-şi neastimpărul, femei­le graţiile descătuşate de obiş­nuinţe pe vaporul lui „tati” şi dintr-odată puştii trezesc din somn ecourile de sub punţi, că­­ţărîndu-se pe unde-i voie, in vreme ce mama coboară să-i dea bărbatului să mănînce bine, ca duminica, in cabină. Căţăraşi pe coverţi, colaci, pe lovitele din borduri, pe frin­­ghii, cei mici s-au apropiat de mirajul Dunării. Aproape-i scli­­pătul mărunt al apelor care-i obligă să-nchidă ochii şi să viseze apoi tăcuţi la anii de mai tirziu. Să nu ne mirăm de parado­xul moştenirii îndeletnicirilor marinăreşti. Fiii de marinari de­vin, cu toate împotrivirile şi blestemele mamelor, tot ma­rinari. Îşi spun cuvintul lor tai­nic legile nescrise ale meseriei tradiţionale. Seducţia călătorii­lor, e tiranică, nu poate fi stă­vilită, s-a injectat insidioasă, în­florind singele crud al copilă­riei. Privesc ritualurile portuare din dealul cu mixandre şi cio­buri de sticlă strălucind printre scaieţi. Va trece un ceas poate mai m­ult şi acest ritual ne­schimbat de decenii va izbuti să mă tulbure inlăturind zidul opac al indiferenţei mature de pină acum. ★ Dispersindu-mi atenția, dedu­­blindu-mi-o, ajung in clipele următoare, lingă pieptul zvâc­nind de efort al sportivilor de la „Ancora“. Uitam să vă spun că a pornit adineaori din umbra sălciilor un stol de caiace. S-au apucat de antrenamente pe o Dunăre periculoasă, ameţită de virtejuri. M-am trezit concomitent in sala clubului de pe chei, unde-l aflu, ca totdeauna, aplecat dea­supra cărţii lui de căpătii, pe Sile Cricopol, secund pe un re­morcher Navrom. Reciteşte cu fervoare nu ştiu a cita oară : jurnalul de călă­torie al lui La Perouse. Reia cu o nealterată pasiune, pagină cu pagină, calea peripeţiilor că­pitanului celebru şi nu se mai satură. Sile Cricopol mocneşte de fu­rie cind îi sondezi preferinţa şi-ţi răspunde cu oarecare a­­prindere : „Da, e printre cele mai izbutite jurnale din cite am citit. De ce nu ne parvin ase­menea cărţi in fiecare zi ! ? Toată viaţa m-aş îmbăta cu ele. Dar pină dai peste aşa ceva, continuă el sceptic, te ineacă maculatura atitor eşecuri bro­date pe canavaua genului, con­strucţii fade şi lipsite de viaţă. Stupide. Se îndeasă autorii dor­nici de succese rapide la fruptul unor asemenea subiecte, dar ele le joacă renghiul, fiindcă dumnealor n-au trăit nici o zi d­in lumea pe care noi o cu­noaştem din faşă. Vă întreb de ce ne trişează, de ce ne miri la urma urmei pe noi mari­narii Tonul secundului şi nevoia bruscă de a rămine singur îmi forţează retragerea precaută pe virful picioarelor, grijuliu ca nu cumva, trîntind ușa sălii cu ecouri, si-l fac să tresară. Sile Cricopol plonjase îndă­răt in timp cu trei veacuri, să ajungă legendarele fregate „Boussole” și „Astrolabe", să-l intilnească acolo sus, pe coverta principală pe faimosul naviga­tor Jean François Galaup de la Perouse — bărbatul acela teme­rar care încerca să domesticeas­că furia oceanelor, reintregin­­du-le geografia. Ori de cite ori trece­rile cu remorcherul minjind cerul cu fum prin dreptul șantierului naval, urcă la timoneri și i se scurg ochii după siluetele ele­gante ale cargourilor in con­strucţie, de care e convins că-şi va lega intr-o zi soarta. Visează neabătut o cursă in Marea Ca­raibilor printre insulele arhipe­lagului Ilawal, un popas la Manila, la Macao şi Bering, căutind să refacă drumul ido­lului său. lată-mi întors pentru o clipă la limita vederii. Vîslaşii clu­bului „Ancora" au atins malul in dreptul unui loc presărat cu piatră pisată. Luntraşii şi-au ridicat in spinare caiacele şi lopeţile şi acum calcă pe acolo ca pe cioburi de sticlă, ca in­tr-un supliciu. Resimt de aici parcă durerea după schimono­selile feţelor arse de vint. Nu-s prea fericite condiţiile pentru canotaj intre apele capricioase adinei de 50 de metri, mai ales cind curentul te duce spre locuri neprielnice, miloase, unde pen­dulează bălţi de motorină. ★ Nu trebuie ignorate, după părerea mea, localurile vechilor taverne, oblonite astăzi din nu ştiu ce pricini. O anume poezie legată de activitatea portuară, chiar şi de pitorescul ei, iar tre­bui redeşteptată. Aşa precum la ieşirea din codri s-au reclădit hanurile de odinioară, s-ar pu­tea face şi aici acelaşi lucru. O mobilă adecvată nu prea strident modernă ar reface pei­sajul străzii portului cam pus­tie la ora aceasta, lipsită de o anume atmosferă care-i era fi­rească. Mi-ar place ca tinerii Îndrăgostiţi să găsească un cli­mat prielnic ceasurilor libere în asemenea cafenele tăcute, tinde pe trotuar doi vechi căpi­tani iși omoară timpul jucînd , table, iar înăuntru un ventilator încearcă să învioreze aerul, alun­­gind cu cite o pală, cind își în­dreaptă elicea rotind-o intr-o parte și alta, părul fetelor. O nostimă bufetieră de o virstă cu perechea ar întregi decorul, dispusă oricind să dea relaţii asupra programului tre­cerii bărcilor cu motor peste fluviu, sugerindu-ţi discret fap­tul că, deşi este elevă la seral intr-a XI-a, nu se gîndeşte să-şi părăsească meseria după absol­vire, fiindcă o atrag malurile, forfota muncii, rotirea matinală a pescăruşilor care-şi oglindesc zborul in geamurile localului după ce i-a deschis obloanele. Aşteaptă seara cu istorii cutre­murătoare povestite aievea de bătrînii care le-au trăit. Sunt plini de idei scriitorii o­­raşului meu, fie că trec punţile, odată cu Orfeu, fie că scriu biopoeme, fie că se întreabă dacă timpul e fără cusur. Des­tăinuirea lor in pagini cred că e atit de originală, pentru că pe acolo există un peisaj ine­fabil căruia îi datorează totul : Dunărea și oamenii ei. Eugen TEODORU © PAGINA 3

Next