Gazeta Mureşului, 1934 (Anul 5, nr. 1-48)
1934-06-10 / nr. 23
Pagina 2. GAZETA MUREȘULUI 10 iunie 1934. il Explicăre al Evangheliei +»Dumineca doua după Rusalii „Iară ei îndată lăsând mrejile, s’au dus după dânsul“ (Mt. 4,20) Pescarii sunt oameni încercaţi în viaţă. Aerul aspru le umflă pieptul robust, dându-le puteri pentru a înfrânge furia valurilor, îşi aruncă mrejile în apă şi cu inima strânsă aşteaptă să o scoată, ca să-şi vadă norocul. Puţin încrezători, fiindcă ei se înşeală mai de multe ori. Câte drumuri pe mare, câte oboseli nu sunt de cele mai multe ori zadarnice ? De alte ori însă norocul le întrece aşteptările ... îşi iubesc meşteşugul. Mrejile — unelte cu cari îşi câştigă traiul, le sunt tot atât de scumpe, ca plugarului plugul. Aceşti fii ai mării, iubesc deasemenea întinderile azurii şi luciul de oglindă al mării. Odată doi pescari: Simon, ce se zicea Petru şi Andrei fratele lui, pe când aruncau mreja au auzit o vorbă : ■»Veniţi după mine şi vă voiu face pescari de oameni« Mt. 4, 49.) Nu le venea să-şi creadă urechilor. Oare au înţeles bine, ori a fost numai o iluzie ? Imposibil să se înşele, doar sta înaintea lor cel ce le rostise. Iată o vorbă, care a hotărît din acest moment soartea lor şi încă a câtorva! Aveau o meserie pe care o cunoşteau din copilărie, o îndrăgiseră cu cât o cunoşteau mai bine; îi ştiau greutăţile şi bucuriile şi acuma să o părăsească ? Marea, mama lor bună, care îi hrăneşte, luntrea, care de atâtea ori i-a purtat pe undele apei în amurg şi în zori de zi; mrejele, înpletite de mâna mai aspră a strămoşilor, să le lase acuma pentru totdeauna ? Poate cineva pretinde acest lucru ? Nu! — Dar acela, care-i cheamă ştie că acest lucru le este foarte scump, că sunt născuţi pescari, de aceea nici nu le cere această jertfă. El le zice, că ei vor rămâne tot pescari, nu trebue să-şi schimbe meseria, ci numai mijloacele şi scopul pescuitului. Veţi rămâne tot pescari, însă, »pescari de oameni«. Totuşi în viaţa lor s'a produs o mare schimbare ! Vor trebui să pescuiască oameni şi pentru aceasta trebue să schimbe o mulţime de lucruri cu cari se obicinuiseră. Locul copilăriei, atât de scump trebue să-l părăsească, ca să poată urma pe Marele Pescar; marea, trebue schimbată cu pământul, pe care se sbat şi se înghit oamenii; mreja şi undiţa, o vor schimba cu unealta cu carese pescuiesc oamenii, cu cuvântul ; iar corabia au s’o făurească în măsură în care s’or înmulţi oamenii pescuiţi; aceasta va fi Biserica, al cărei cap va fi tocmai acest Simon al lui Iona, ce se zice Petru. Stau la îndoială? — Au părinţi, copii, fraţi, prieteni, cunoscuţi.. .• Ezită ? Au lipsă să fie convinşi de rentabilitatea nouei lor meserii ? Isus foloseşte tot felul de argumente spre a-i convinge ? Nu! O străfulgerare de un moment, care cuprinde însă în sine toată vecinicia şi le-a fost deajuns. »Iară ei îndată lăsând mrejile, s’au dus după dânsul. Au auzit glasul lui Dumnezeu şi l-au urmat, îndată, lăsând toate«. Noi încă îl auzim, de când avem putinţa priceperii; nouă încă ne-a răsunat, ca oarecând ucenicilor de la ţărmul mării Tiberiadei în suflet glasul conştiinţei, trimisul lui Dumnezeu. Ei au auzit odată şi au plecat; noi de atâtea, ori şi stăm pe loc ! »Veniţi după mine». Dar putem oare şi noi pleca, ca şi acei pescari ? Atârnăm de atâtea lucruri din jurul nostru. Falnica civilizaţie materialistă, pare că ne-a materializat sufletul şi începem să filozofăm. Sunt chemat oare şi eu să fiu pescar de oameni ? Pot eu, aşa cum sunt, să străbat lumea pentru a pescui lui Hristos suflete ? — Şi îţi răspund : Eşti chemat să pescuieşti suflete, dar pentru aceaste nu trebue să pleci nici în China, ici în California, ci în viaţa ta pescuieşte numai pe cei din anturajul tău, pe cei mai dragi ai tăi, cari poate se sbat sărmanii în mocirlă, — şi astfel ai ascultat glasul Domnului. 1. Miclea. Forţa „Galetei Mureşului” Din trecutul sbuciumat al şcolii româneşti din Ardeal Factorul cel mai important în viaţa unei naţiuni şi a unui stat, în special al statului naţional, este şcoala. Aceasta este funcţia de propagare spirituală a generaţiilor vechi către cele noi. Este instituţia în care generaţiile tinere vin să se înfrupte din comorile spirituale ale generaţiilor adulte, spre a se putea integra acestora în chip sistematic şi metodic. Prin şcoală se păstrează şi se transmite mai departe tot ceia ce constitue specificul unei naţiuni, deci ceia ce-i formează originalitatea, caracteristica. Şcoala a fost, în trecut, altarul unde a ars necontenit flacăra naţionalismului. Prin ea au înfruntat neamurile vitregiile veacurilor. După felul cum a fost privită această instituţie de către factorii cu răspundere în conducerea popoarelor şi după atenţia ce i-au acordat, se poate constata progresul sau regresul omenirii. Popoarele cari au acordat mai multă atenţie şcolii au evoluat, mai repede pe cale civilizaţiei şi a culturii. Şi invers. Este foarte greu a urmări primele începuturi ale şcolii. Ele se confundă cu însăşi începutul istoriei omeneşti. Trebuinţa ce o simţiau, la propoarele sălbatice, părinţii de a-şi pregăti copiii pentru viaţa adultă, deprinzându-i să mânuiască armele şi întroducându-i în viaţa spirituală — care se manifesta sub formă magico religioasă — o putem numi şcoală. Aceasta este şcoala familială care, multe vreme, a fost unica instituţie educativă a oamenirii. Şcoala propriu zisă, aşa cum o cunoaştem noi astăzi (şcoala publică) a apărut foarte târziu abia când omenirea s'a organizat în „state-cetăţi" (romanii şi grecii vechi). Credem că este cât se poate de interesant, pentru cetăţeanul oricărei ţări, să cunoască începuturile modeste ale acestei instituţii. Credem că este chiar o datorie, pentru fiecare român, să cunoască începuturile şcolii româneşti, lupta ce a dus-o, greutăţile ce a avut de îndurat, pentru a-şi putea îndeplini opera sa de propagare a românismului. In rândurile ce urmează ne luăm angajamentul de a lămuri (pe cât ne va sta în putinţă) pe cititorii acestei foi, asupra trecutului şcolii româneşti din Ardeal — de la începutul ei până în preajma războiului mondial. Este foarte greu a stabili precis unde şi când a luat fiinţă prima şcoală românească. Toţi învăţaţii neamului sunt de acord că primele începuturi au fost în Transilvania (la sfârşitul secol. XV sau la începutul secol. XVI). In acel timp se pomeneşte de o şcoală românească pe lângă biserica Sf. Nicolae din Braşov şi mai ales de una de pe lângă Mitropolia din Alba-Iulia. Dacă primele începuturi sunt învăluite în negura de nepătruns a trecutului în schimb de pela anul 1700 (când s’au unit o parte din Românii ardeleni cu biserica Romei) putem urmări cu destulă precizie drumul pe care l a bătătorit precum şi fazele prin care a trecut şcoala românească, în decurs de două veacuri. Este lucru unanim recunoscut că unirea bisericii ortodoxe române cu Roma a împins cu un pas înainte cauza şcolară în Transilvania. Această unire a deschis, Românilor, porţile şcolilor superioare dela Roma şi din Viena, unde au aflat de origina strălucită a -------........... 3. In comitatele, unde poporul este foarte sărac, ca în al Solnocului, aşa să se înfiinţeze, ca elevii din mai multe sate sa umble la o şcoală . 4. Ca spesele trebuincioase să se acopere parte din colecte, parte din didactrul, ce au a plăti părinţii şcolarilor, şi unde acestea nu ajung acolo să se împlinească din fondul Ardelean ba şi ungurean al studiilor; 5. Spre supravegherea şcolilor s’a rezolvit un director de şcoală cu leafă de 400 fiori din fondul ardelean de studii şi totodată s’au sistematizat 25 dascăli a 50 fior.“ După cum vedem, şcolile româneşti din acea vreme erau in strânsă legătură cu biserica, erau confesionale. Totuşi ele erau silite a servi şi interesele germanismului. Se preda în ele şi limba germană. De la început dar suntem împiedicaţi de a ne manifesta liber pe teren şcolar. In acest timp se deşteaptă şovinismul maghiar — ca o reacţiune la tendinţa nemţilor de a întemeia un mare imperiu şi în judeţele, unde ei erau în majoritate, silesc pe români să introducă în şcoli limba maghiară. Până aci vedem că românismul, în ciuda tuturor obstacolelor ce i se pun in cale, îşi despică cu bărbăţie drum înainte. Nu putem merge mai departe până nu vom răspunde unei legitime întrebări: oare de unde s’au recrutat elementele cari au îndeplinit slujba dăscălească, pt. că nicăieri nu dăm de urmele vreunei preparandii ? Răspunsul nu ni-i poate de decât maica şi ocrotitoarea noastră, biserica. Preoţii şi „diecii“ cari trebuiau să ştie carte au fost apostolii neamului în acele îndepărtate vremi. Ei au fost primii învăţători în şcoalele primare româneşti (naţionaliceşti), Mihail Moldovanu. (Va urma) Serbare culturală în Şopteriu Luni, a doua zi de Rusalii a avut loc în Şopteriu o manifestaţie culturală cum rar ne-a fost dat să vedem în câmpia noastră. Despărţământul Râciu al «Astrei» a fost invitat de către harnicul preot Emil Stanislav şi de merituosul învăţător Victor Corjiu să ţină conferinţe pentru săteni. Delegaţii »Astrei« au fost: preşedintele desp. judeţean, Dr. I. Bozdog şi profesorul Victor Turcu din Târgu- Mureş. La orele două după masă s’au adunat în curtea şcolii primare o mulţime de peste 8.900 bărbaţi femei şi tineret, cari au aşteptat pe oaspeţi în haine de sărbătoare. Au participat la serbare şi delegaţi din comuna Urmeniş şi Delureni în frunte cu părintele I. Chifor. Prin o cucernică rugăciune rostita de păstorul sufletesc se deschide adunarea. Corul şcolii primare sub conducerea d-lui V. Corţiu cântă câteva arii patriotice iar din mulţimea de şcolari se desprind unul câte unul copilaşii în port naţional cari recitează drăguţ, îndrăzneţ şi răspicat poezioare ocazionale sub conducerea d-şoarei învăţătoare Carol. Părintele Stanislav salută pe reprezentanţii despărţământului Teaca al »Astrei«. Urmează apoi interesanta conferinţâ a dlui Victor Turcu despre »Efectele bune ale Unirii şi necesitatea unificării sufleteşti«. Dl Dr. Dorgo tâlcueşte înţelesul nouei legi a Conversiunii, iar dl I. Bozdog vorbeşte despre «Păstrarea portului şi obiceiurilor strămoşeşti«, ca răspuns tendinţelor revizioniste. După o alta serie de declamări urmează corul adulţilor pe patru voci sub conducerea părintelui E. Stanislav şi V. Corţiu, care executa admirabil arii populare şi cântări religioase, neamului nostru şi reintorşi acasă, au căutat să treziască conştiinţa românească adormită. Aceasta au putut-o face doar prin înfiinţare de şcoli româneşti. împărăteasa Austriei, Maria Tereza, la finele secolu XVIII-lea, a făcut o lege şcolară, prin care constată că există f. multe şcoli în Transilvania, între cari o mulţime româneşti. Pentru împiedecarea înmulţirii şi desvoltării acestora din urmă, opreşte cu desăvârşire aducerea de cărţi didactice, din Principatele Române, pt. şcolile româneşti din Transilvania. Ca dovadă că existau aceste şcoli vom aminti de tipografia înfiinţată la 1754 în Viena pt. tipărirea de cărţi româneşti, pe seama şcolilor româneşti. Tot de atunci avem seminarul din Blaj. La 1763 se înfiinţează şcoli grănicereşti în nordul şi sudul Transilvaniei. De aci putem deduce, fără a ne depărta cătuşi de puţin de linia dreaptă a adevărului istoric, că educaţia şi instrucţia şcolară în acel timp luaseră frumos avânt, aproape pe întreg teritoriul locuit de români. Faptul, necontestat, că între anii 1780—1800 s-au tipărit o mulţime de manuale de învăţământ (româneşti) în sute şi mii de exemplare — unele chiar în mai multe ediţii în tipografiile de la Blaj, Sibiu, Braşov, Buda şi Viena, învederează cu prisosinţă această afirmare. De altfel asupra lucrului acestuia ne lămureşte mai bine Mitropolitul Andrei Şaguna, când zice: „După ce biserica noastră din Ardeal căpătase arhiereu, numai decât începu episcopul a se îngriji de şcoli şi a se sfătui cu clerul şi cu poporul eparhial, şi aşa împăratul Iosif al II-lea, la rugarea episcopului, s’a îndurat a rândui: 1) Ca şcoalele cele vechi să se pună în stare mai bună şi încă alte noi să se înfiinţeze în satele mai mari. 2. Ca să se trateze cu distincţie acele comunităţi bisericeşti cari vor avea să-şi facă şcoală. La sfârşitul serbării întreaga asistenţă ia parte la hora sătească. Dintre oamenii mai vârstnici, cari au păstrat mai curat caracterul jocurilor româneşti se va forma o echipă pentru concursul de jocuri româneşti în cadrele serbătorilor »Astrei» la congresul din 8—9 Septembrie. Amintim cu plăcere despre această comună, care dovedeşte atâta alipire faţă de conducătorii ei cari au reuşit să formeze coruri şi cete de diletanţi cari ar putea servi de exempu tuturor satelor învecinate. Cinste și laudă și poporului și bravilor conducători. Călător. f Ion Maier. Duminică 27 Mai, a. c. a fost condus la locul de veşnică odihnă harnicul şi vrednicul dascăl Ion Maier din Bolintineni, răpus de o nemiloasă boală. Harnic, energic şi stăruitor, regretatul şi-a irosit cu dărnicie şi nepăsare slabele-i puteri pe altarul luminării norodului sătesc, lăsând după el o luminoasă dâră şi pilda unei vieţi curate, închinate exclusiv unui înălţător ideal. Ca şi eroul japonez din poveste, care pe scândurile corăbiei sfărâmate în mijlocul valurilor mării şi în puterea nopţii ţinea rănit de moarte, aprinse, faclele de alarmă, aşa a murit şi el, la postul de onoare, până la ultimul strop de putere şi viaţă. Colegilor cari l-au iubit, oamenilor cari l-au cunoscut şi preţuit, Ion Maier lasă amintirea unui rar idealism şi a unei conştiinciozităţi mai presus de orice închipuire. Să-i fie ţărâna uşoară şi somnul dulce! înv. I. Vescan.