Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1891 (Anul 54, nr. 1-24)
1891-01-24 / nr. 19
Pagina 2 GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 20—1891. cme deputată în dietă. „Noi de lo rău, (fioe d-lă Brote „vremă se rămânemă Români și aceasta trebue se le o spunemă cu fecită ocasiunea“ (trăescă.) Mai multă încă, statulă nu plătesce pentru susținerea loră, ci li se impună prin acestă proiectă noue sarcini: dările şi aşa ne apasă destulă de greu (aşa este!) Este deci sfânta nostră datorinţă să ne esprimămă cu toţii şi se protestămă în contra unei atari legi nedrepte (Protestămă!) şi declară şedinţa de deschisă. Invită apoi adunarea de a se constitui pentru adunarea presentă. De preşedinte se aclameză d-lă Dr. Aurelii Brote, or de notură Nicolae Neamţu precum şi trei membri verificatori ai protocolului adunărei presente în persoanele d-loră: Ioană Papiu, Parteniu Cosma şi Zacharia Boiu Urmază la ordineafilei presentarea unui proiect de resoluţiune. D-lă Pompiliu Pipoşă luândă cuvântulă accentueză, că comitetulă partidului naţională a apelată la sentimentulă patriotică, naţională ală alegătoriloră, rugându-i a se aduna în centru, pentru a se pronunţa în ohestiune, care este forte importantă pentru toate naţionalităţile doar pentru noi Românii este de-o importanţă cu multă mai mare, căci ea priveşte una din cele mai vitale interese ale noastre, anume regularea pe cale legislatorică a cestiunei asilelor și de copii. Contra acestei cestiuni nu ar fi nimică de observata, decă ea s’ar mişca pe basa unoră tendinţe culturale umanitare, dar suntemă datori să ne ridicăm şi vocea, atunci când convinşi suntemă de tendinţele ei ascunse de maghiarisare; ea e de natură a conturba pacea şi liniştea dintre popoarele acestei patrii (aşa este!). Făcuţi imposibili de a ne apăra interesele noastre în dieta ţării, acolo unde are boală, nu ne rămâne deocamdată altă espedienţă, decâtă a ne aduna în astfelă de adunări şi a cerca şi pe acestă cale a da espresiune gândirilor şi simţămintelor noastre. O sciţi cu toţii şi a accentuat-o şi d-lă preşedinte, că numitulă proiecta de lege are în vedere: înfiinţarea de asile şi grădini de copii, în cari au să între copii noştri, smulşi din braţele mamelor, şi daţi unor îngrijitore străine, străine de credinţă, străine de datinele şi obiceiurile noastre (aşa este). Incă nici ună stată cultă ală Europei nu a cercată ceea ce voesce să încerce stăpînitorii noştri. Cumcă străine voră fi acele îngrijitore, ne putemă convinge de acolo, căci e dispusă anume, că numai acele voră pute să fiă îngrijitore, cari vor ave cunoscinţa limbei maghiare. Acestă disposiţiă de sigură va aduce acolo, ca copii noştri să fiă daţi pe mâna jidoveicelor, şi apoi judecaţii cum vor creste acestea copii noştri în credinţa creştină. Asemenea proiect fiă nu putesc întimpine aprobarea noistră, căci elfi dispune categorice însuşirea limbei maghiare aproape din leagănă. Trebue să se scie însă, că noua încercare de maghiarisare şi ori şi ce încercare în direcţiunea aceasta zadarnică va rămâne, precum zadarnice au rămasă ele cu introducerea limbei maghiare în şcolele poporale (Aşa e! Bravo!) Nenumărate au fostă încercările stăpânirei maghiare contra naţionalităţii noastre, dar toate au rămasă zadarnice. E datorinţa nostă să protestămă, ca şi altădată în contra acestei nouă încercări (Protestămă !) Voim fi ca vocea nostră să se audă susit la monarchiilă, căruia îi zace multă la inimă înaintarea adevăratelor interese ale patriei. Noi protestămă ca să nu lăsăm şi a trece acestă ocasiune şi ca să nu ni se potă împuta, că noi am tăcută, când s’a făcut fi unulă din cele mai desperate atentate în contra naţionalităţii noastre. Acestă cuvântare a fostă întreruptă de dese aplause. In urmă vorbitorulă dădu cetire următorului proiectă de Resoluţiune: Considerândă, că proiectulă de lege despre asilele de copii, presentată dietei unguresci întră, în potriva tuturoră drepturilor naturale şi morale, cu mijloace silnice, în sanctuariulă familiei spre stricăciunea sufletescă şi trupescă a viitoarelor generaţiuni, face obiectă de esperimentă politică din popii noştri şi impune comune- floră nemaghiare nouă şi grele sarcini în interesul rău înţelesă ală unei minorităţi naţionale . Alegatorii români, din cercurile electorale : Sibiiu (cetate), Sâlişte, Cristianii, Cisnadia Răşinari şi Nocrihu, întruniţi în conferenţă electorală protesteza serbătoresce în contra vătămării comise prin numitul« proiectă de lege, faţă cu drepturile naţionale ale poporelor nemaghiare din patriă, declarândă acestă proiectă de lege de păgubitorii şi primejdiosă atât din punctă de vedere morală şi pedagogică, câtă şi în privinţa sanitară şi economică11. Acestă proiectă de resoluţiune a fost primită în unanimitate şi cu mare entusiasmă. In urmă ridicându-se dă asesoră consistoria la Zacharia Boiu mulţămesce în o vorbire forte bine sâmţită atâtă acelora, cari au binevoită a convoca acestă adunare câtă şi publicului, care n’a cruţată ostenelele de a urma convocărei acesteia. Cu toţii neamă depărtată cu dorul ei şi speranţa de a vede pusă şi iubita nostră naţiune în posiţiă, ca să nu Intore raportorului de la „Kreuzzeitung.“ Soimu, ca cu ocasiunea interpelării d-lui C. Cogălniceanu în camera română, d-lă ministru de esterne Lahovary a declarată, că raportorul lui „Kreuzzeitung“ n’a vorbită cu d. Maiorescu pe când era ministru, ci ună ană și jumătate înainte de acesta. In urma acesta raportorulă şi redactorulă dela „Kreuzzeitung“ d. L. Schwaenhagen a adresată „Românului“ o scrisoare cu data: Berlină 30 Ianuarie 1891, prin care rectifică aserţiunea d lui Lahovary. In acestă interesantă scrisoare elădire după o mică introducere: Eu am văfiută pe d-lă Maiorescu Sâmbătă în 6 Decemvre (st. nou) dimineţa în locuinţa sa, aşader într’ună timpii, când dânsulă era deja de o săptămână şi jumătate ministru. Iu acestăfi mi-a declarată d-lă Maiorescu, că elă ca ministru aprobă cu desăvârşire, ca Liga înfiinţată de studenţii din Bucuresci să adune bani, cu care să se înlesnescă instituirea grădinei de copii române naţionale în comunele locuite de Români în Ungaria. El ar ruga în acestă casă chiar pe regele Carol I, ca să doneze şi densulă o sumă oarecare pentru acestă scopă, cum şi împăratul Wilhelm a dată totdeuna pentru scălele germane din România. In privinţa posiţiunii sale faţă cu tripla alianţă, d. Maiorescu a declarată, cu patru cile înainte de a fi ministru, că România e înregimentată într’o formă oarecare în tripla alianţă de când I. Brătianu a visitată pe Principele Bismarck la Varzin. Ca ministru d. Maiorescu a vorbită din nou asupra acestui lucru şi spunea, că atâtă densulă, câtă, şi d. Cârpă ar fi contribuită mai alesă a asecura acestă alipire a României la tripla alianţă. Numai sub preşedinţa de ministru de şese luni a d-lui L. Catargiu ar fi fostă încâtva îndoială posiţiunea României cătră puterile centrale, acum însă e din nou sigură. D. Cârpă, care a asistată pe jumătate la întâia mea întrevorbire cu d. Maiorescu, mi-a declarată, că România în timpul de faţă nu e în stare a face ceva pentru Transilvania, deorece prin acesta populaţiunea ei faţă cu tripla alianţă ar devia. Din contră, Românii din Ungaria se stea pe pace încă trece ani întregi, pănă atunci răfuiala cu Rusia se va efectui, şi atunci apoi se va putea începe deslegarea cestiunei Transilvaniei. Dacă eu aşaderă aşi voi a face Româniloră de dincolo o plăcere, li-aşi transmite acestă sfată bine intenţionata ală d-lui Cârpă. — In posiţiunea loră faţă nu tripla alianţă, au fostă aşadară şi d. Maiorescu şi d. Cârpă cu desăvârşire de aceeaşi părere, cr câtă pentru stările din Transilvania, d. Cârpă nu se părea a nu avea nici o cunoscinţă pe când d. Maiorescu arăta mereu o inimă caldă pentru suferinţele consângenilor săi. In absenţa d-lui Cârpă, d. Maiorescu a declarat, mai departe, că dânsulă nu crede, că România e îndreptăţită a interveni în favoarea Românilor din Transilvania în formă oficială, că din potrivă crede, că e posibilă a face acestă lucru în chip şi confidenţială. Mi-a spusă, că deja acum doi ani Regele Carol I ar fi făcută atentă pe împăratulă Franciscă Iosifă asupra stărilor insuportabile din Transilvania, la care Impăratulă a răspunsă, ca Regele Carolă se vorbese și odată cu Kalnoky. Regele a și făcută acest lucru, dar Kalnoky a dosită și nu s’a mai arătată niciodată mai tarefiu în fața regelui. Totuși — așa opina d. Maiorescu — tată s’ar mai putea aduce în vorbă acestă cestiune. Toate acestea le-amă disputată atâtă de pe largă, pentru ca să recunoscă d. Lahovary, că între dânsulă şi între d-lă Maiorescu esistă în realitate o deosebire fundamentală în cestiunile externe şi decă mi s’ar spune chiar, că prin acesta raportare comită o indiscreţiune, eu credă, că prin acesta aducă naţiunii române un serviciu. In situaţiunea grea actuală, consideră ca condiţiune primă în acestă cestiune o lămurire complectă. Posiţiunea d lui Maiorescu îmi pare a fi cu desăvârşire cea corectă, şi sunt convinsă, că România ca recompensaţie pentru alipirea sa la tripla alianţă poate să pretindă şi printr’o acţiune dibace va şi dobândi îmbunătăţirea stărilor din Transilvania. Ea personală trebuia să explică aceste în publicitate, pentru ca în România să se potă judeca, decă am raportată corectă ori incorectă la „Kreuzzeitung“. Incâtă privesce raportulă publicată de mine în „Kreuzzeitung“ asupra întrevorbirei avute cu d-lă Sturza, treime să declară, că conclusiunea finală nu a fostă trasă formală de d. Sturza. Din contră, am crectută, că potă să o tragă din declarațiunile formale ale d-lui Sturza. Deorece însă d-sa a respinsă atâtă de energică acea conclusiune, credă că trebue să complecteză pe partea cealaltă încă cu o idee raportulă mea. Spre cea mai mare a mea mirare am aflată adecă, că d-lă Sturza consideră cestiunea ardeleană numai ca o cestiune secundară, a cărei deslegare e foarte ușoră. Trebue numai ca cele 3 milioane de Români din Ungaria să emigreze de acolo în Moldova şi Valachia. România e şi aşa nepopulată, şi ar putea, organisătorii spre alinarea sorţii noastre celei triste. Dreptă eceea, când se depărteză din mijlocul nostru îlă însoţesce simpatia şi recunoscinţa nostră, pe care adunarea generală şi-a esprimat’o prin salve de „vivată“. „Din contră pe „aceia“, cari necugetândă la viitoră, s’au distinsă prin vecsaţiuni biurocratice, îndemnaţi de foculă capului hăbăucă, nu şi-au întrebuinţată oficială spre binele poporului, nici ală ordinei şi a justiţiei, i-au însoţită dispreţuia generală.“ * De ună singură lucru îmi pare foarte rău în acâstă polemiă nedâmnă de unii apă istorici, zece d-nulă Bariţiu. —ără acela este, când on. d-nă Şuluţiu susţine, că Ianculă în timpulă din urmă stetea ■la spatele Varga Cătălinei. O ce complimentă profană făcută memoriei neuitatului nostru confrate! Catarina Varga venise în 1841 la Buciumani, cu 6 ani înainte de a fi fostă dusă în prinsare. In ce calitate putea să stea ună studentă la spatele unei femei? Şi când ea avea pe advocaţii ei de la Ajudfi şi Viena pe care îi îngrăşa, ce altă interesă mai putea să aştepte ea dela ademenirea unui studentă cătră sine, decâtă ca speculantă.“ (Voi. II pagina 661.) Respinge. Acâstă frasă, în stila şi logică confusă, mai are şi altă scădere. Nu este adevărată. Timpulă din urmă n’a fostă anulă 1841 ci anulă 1846, 1847, or atunci Ianculă nu era studentă, ci candidată de advocată şi ună ană în urmă, Prefectă ală legiuniloră române. Elă absolvase drepturile în anulă 1845. „Nu e deci mirare, că poporulă din munţii apuseni a primita ună nntremântă prin agitaţiunile acelei femei, cu deosesebire, că Ianculă pe timpulă acela era „juristă absolvatu“, la densul privea „Moţii“ încă de pe acelă timpă, ca la tină profeţii“, eficeamă eu, cu soirea d-nului Bariţiu, în partea a III pag. 65 a „Memorială“ meu. In Volumulă al II-lea pag. 163 fiice d-nulă Bariţiu, că Ianculă în primăvera anului 1848 adecă tocmai ună ană după arestarea „jupânesei“ Catalina, fuse într’o societate: „seu emanciparea ţeranilor“, „fără răscumpărare, seu morte. Tată-său „n’a aprobată „planurile“ fiului său, ca „să imiteze pe Horia“, să nu paţă cum „păţise acela“. Ce însemneză toate aceste, de nu cumva, că Ianculă pe acelă timpă avea de cugetă eliberarea ţăraniloră? In numărulă festivă ală „Gazetei Trans.“ se fiice, că: „Ianculă nu simpatisa cu Şaguna.“ Ţera întrâgă scie, că causa principală a fostă Varga Catalina. Profanare? Nu! Profanare a fostă când d-lă Bariţiu l’a numită pe elă şi pe noi pe toţi cărturarii din munţii apuseni: „omeni apatici, lipsiţi de curagiu şi zelă pentru binele poporului; oameni cari aşteptau „salvare“ dela o femeă“. Apoi eu am constatată ună adevără, care numai onoare îi pote face lui Iancu, dacă eră a stată în anulă 1848 gata d’a trage sabia, pentru eliberarea poporului. D-lă Odobescu vorbindă, în opulă său „Moţii şi Curcanii“ despre Şincai, Maioră şi Klaină, efice: „Adevărata este, „că epoca, în care s’a sculată Horia în „capulă ţeranilor” din Ardeală, corăspunde întocmai cu aceia, în care se „luptau, pentru revindicarea originei nóstre latine erudiţii din Blasiu. Dar nu „vădă nici ună semnă, ca prin instigaţiunea acestora, să fiă urzită măcară, „rescola ţăranilor“.“ Tocmai eu suntă acela, care prin „Memoriile,“ mele am restabilită adevărulă în privinţa amicului meu Ianculă. Acesta o constatară în timpulă din urmă mai mulţi scriitori maghiari şi nemţi, anume şi „Pesti Napló“. Noi amă simpatisată din momentulă când ne văcjurămă întâiaşdată. Era pare-mi-se, la anulă 1832, tatălă meu într’ofi frumosă de véra, m’a luată cu sine şi ma dusă la Vidra. — Vino să te ducă cu mine, pănă ce eu îmi gată lucrulă meu cu judele în sală, tu te vei juca cu băiatulă dânsului. Are ună băieţelă, Avrămuţă îlă chiamă, foarte isteţă.“ Bucuria mea. Când am intrată în curte, „Avrămuţă“, stetea în mijlocul curţii, în cămeşă lungă, încinsă peste mijlocă cu ună şerpărelă netedă cusută frumosă, or în casă avea o pălăriă negru cu ciucuri roşii. Tatălă meu a luată pe judele Iancu cu sine şi a mersă în sală. Eu şi Avrămuţă făcurămă la momenta cunoscinţă; am dată o rotă, peste văii şi peste dâlme, ne era, parcă lumea prea îngustă. Dar eu eram totuşi mai sprintenă, nu mă putea ajunge. — „Stai pe locă, măi Şuluţiu,“ strigă d’odată Avrămuţă. Mama dânsului, care tocmai frământa pânea, fugi afară, cu mânile plin© mai fimă siliţi a ne apăra interesele noastre naţionale bată în feliulă și modulă cum amă fostă și suntemă constrînși a le apăra. Raportorul.