Gazeta Transilvaniei, iunie 1902 (Anul 65, nr. 120-142)

1902-06-11 / nr. 127

Pagina 2. Bassele în Ungaria. Sub titlul acesta a publicat P. Ba­logh în editura ministeriului unguresc de culte şi instrucţiune publică, o carte inte­resantă despre popoarele din Ungaria. Pressa maghiară s-a ocupat şi se ocupă mult cu cartea aceasta. „Budapesti Hirlap“ apreciând valoarea cărţii, scrie între altele următorele: vind­e, şi anume servicii militare equestre, în puterea unei vechî consvetudinî, şi acestă organisaţie militară se conservă aci pănă la jumătatea secolului al XVIII- lea5), or în anul 1876 guvernul unguresc şterse şi ultima rămăşiţă din acest sistem militar, numele şi funcţiunea de „căpitan al ţerei Făgăraşului“. Aceleaşi vestigii ale unei vechî or­­ganisaţiunî politice­ militare le aflăm şi la Românii din Croaţia şi Slavonia. Aşediaţî între rîurile Drava şi Sava, Românii de aicî formau o comunitate mi­litară, constituiţi sub voivodî şi căpitani, şi obligaţi să apere frontierele Austriei şi contra incursiunilor turcescîti). In tocmai după cum era caracterul, tot astfel erau şi elementele societăţii ro­mâne. In fruntea Provincielor române, atât dincoce, cât şi dincolo de Carpaţî, se afla câte un Voivod Ban sau Căpitan (militum duces, esercitus doctores) învestiţi tot­odată şi cu funcţiuni administrative şi cu unele atribuţiunî ale puterii judecător­­escî. El societatea, sau poporul, se afla divisat în trei clase, în boieri sau militari de prima ordine, chinesi sau căpitani de districte, şi în ţărani liberi, obligaţi la apărarea castrelor, a frontierelor şi la răs­­boi, în timp de necesitate. Voivodatele române, atât dincoce, cât şi dincolo de Carpaţi, se aflau la­­început divisate în mai multe chinesiate sau dis­tricte. Funcţiunile chinesului erau diferite El era judecătorul şi capul administraţiu­­nii districtului, însă în prima linie chine­­sul era prefectul militar al oamenilor săi, şi documentele istorice de peste Carpaţi amintesc adese­orî cu laudă despre vite- Ijiile în resboiu ale chineşilor români. Demnitatea chinesului era ereditară1) Ea trecea din părinte în fii şi din fii în nepoţi, ca un drept particular al familiei chinesescî, şi aceasta transmisiune ne este esplicabilă. Instituţiunea chinesiatelor se basa mai mult pe valoarea militară a familiei chinezesc­. Drepturile chinesilor români fiind ereditare, chinesiatele începuse încă din timpuri forte depărtate a se divisa între membrii familiei; astfel, că în secolul al XIV-lea şi al XV-lea numărul chinesilor de peste Carpaţi era atât de mare, în­cât ei formau în aceste timpuri o clasă importantă a societăţii române, o clasă, care astăzi a dispărut cu totul. Cu toate acestea însă, o parte din chinestatele românesti mai aveau şi în se­colul al XlII-lea o estensiune teritorială destul de însemnată. (Va urma). “) Densuşianu, Documente privitoare la isto­ria Românilor. Vol. I. 2. 241. 1377. s) Densuşianu, Monumente pentru istoria ţerei Făgăraşului, 36—37. 1664. — Ibid 49—50. 1694. 6) A se vedea capitolul „Românii în epoca militară“ la Densuşianu, Revoluţiunea lui Horia în Ungaria şi Transilvania, p. 28—57. GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 127.—1902.­ ­ Pe Desid. Banffy și pe Coloman Tisza, care în interesul domniei de partid liberale au vrut să jertfească constituția maghiară, nu i-au timbrat de trădător! de patrie; nu l’au timbrat nie! pe Vazsony-Weiszfeld Vilhelm, care în mod infam a batjocurit figurile gloriose ale maghiarismului, nici pe garda rabinilor, care nu dau măcar in­trare limb­ei maghiare în sinagogele lor. Dar un magnat catolic, deci participă la o adunare religiosă în Viena, e trădă­tor de patrie, un preot catolic, care nu face decât să citeze declarațiunile scri­itorilor vechi despre o figură istorică a nostră, nu din cele mai mari, e trădător de patrie; preoţii catolici, care nu ascultă de anumiţi şovinişti în cestiuni rituale şi liturgice, adecă în afaceri biseri­cesce interne, sunt trădător­ de patrie; Maghiarul, care nu onoreză ca himn naţional un cântec popular şi istoric, e trădător de patrie, şi toţî aceşti „trădători de patrie“ sunt condamnaţi înainte de a fi ascultaţi. Dacă vrea să se justifice, sunt omorîţî cu sgomotul, ce se face contra lor. Tot aşa au făcut şi cilibidachiştii parisieni ai revoluţiunei francese. Cel ce n’a vrut să cânte „la b­au, a ajuns sub ghilotină; cine n’a vrut să se închine „deiţei minţei“, ghilotină i-a fost sortea. „Să numim copilul cu numele lui. De când esistă cestiune de naţionalitate în Ungaria? Cine aţîţă la ură pe Maghiari în contra nemaghiarilor? Aceia şi numai aceia, despre care deja Stefan Széchényi a dis înainte c’o jumătate de secol: „Acum noi îi recipiăm pe ei, dar va veni timpul, când ei ne vor recipia pe noi*. loan Eszter­­házy a fost recipiat deja, și pe cel­ ce Veszi Josef nu-l recunoasce de Maghiar, acela sîmplamente nu e Maghiar. Lucrul stă adî aşa: Pichler grijesce de Ungaria, Olay de preoţii catolic!, or Veszi grijesce de Ma­ghiari. Aşa-i, că Maghiarul e fericit?“ „Alkot.“ încheie dicând, că ţera se află în preajma deslegării unor probleme grave îm­­preunate cu crisă economică şi socială, când nici Maghiarii, nici Nemaghiarii n’au nevoe de a vîna după „trădători de patrie". Ci­­n­bidachismul şovinist, care e mai periculos decât cestiunea naţionalităţilor, numai prin punerea patriei sub scutul crucei poate fi con­trabalansat, fiind­că numai crucea învaţă pe om principiile, care îl fericesc şi sunt fun­damentul înflorirei naţionalităţilor şi ţări­lor, ea singură se învaţă principiul dragos­tei, pe care Cilibidachii pripăşiţi aicî din străinătate, nu-1 cunosc. „Autorul (cărţii) îşi resumeza re­­sultatele la carî a ajuns din punct de vedere politic ast­fel: In lupta pentru asistenţă în ultimii 50 de ani, Maghia­rii au pierdut terenul în 456 locali­tăţi, şi au cucerit victorios numai în 261 localităţi. Faţă de acesta câştigul curat al Românilor este de 298 localităţi, a Slo­vacilor de 7, a Germanilor 52 localităţi. O pierdere mai mare decât Maghiarii, carî de 45 anî sunt depositarii puterii de stat, n’au avut decât Rutenii, carî au pierdut terenul în 213 localităţi, în favorul Slova­cilor. In lupta acesta păgubaşii, după Ru­teni, sunt Maghiarii, pe când în fruntea victorioşilor stau Românii cu aproape 300 comune“. „Bud. Hirlap“ e forte nedumerit asu­pra întrebării, cum se pate, că după sta­tistică Maghiarii se înmulţesc mai tare, decât cele­lalte naţionalităţi, pe când re­­sultatul cercetărilor lui Balogh dtivedesce, că după Ruteni pierderile cele mai mari li-au avut Maghiarii? Faţă de constatările acestea, care se contradic, „Bud. Hirlap“ e de părere, că curentul de expansiune a rasselor „străine“ numai prin puterea statului poate fi oprit, şi Ungaria numai atunci va fi o adevărată Ungarie, deci şi în privinţa et­nografică întreg teritoriul va fi al Maghia­rului. Ungurii ar avea în ei forţa suficientă pentru resolvarea acestei probleme, fiind­că „dintre tote rassele patriei, ei au cea mai mare putere de espansiune“. O fi! Căci totul tîntesce spre resol­varea acestei probleme din partea „ferici­­torilor“ Ungariei. De alta se urmăresce prin seria nesfîrşită de ordonanţe minis­teriale de m­aghiarisare, deci nu reveni­rea la politica dintre anii 1830—1849, când şovinismul unguresc impusese deja atunci popoarelor nemaghiare, ca toţî să înveţe unguresce în timp de dece anî. Maghiarii de aciî şi-au uitat învăţăturile şi sfaturile, ce li­ le dau înţelepţii lor, că cu sila nu poţi maghiarisa popore, carî locuiesc com­pacte şi în număr de milioane multe în ţările acestea. Şi-au uitat chiar şi de cu­vintele, ce le-a dis odată fanaticul Kossuth cătră un colonel de honvedî din Maramu­reş, care mersese să-l visiteze la Turin: „Nu se poate imagina o utopie mai mare decât maghiar­isar­ea“, căci „limba şi reli­­giunea acestor popoare se pot considera cu drept cuvânt, ca un antic şi sfânt te­­saur, ce nu e permis nimănuia a-l con­fisca“ („Nagyvárad“ de la 14 Maiu 1893.) Concedem bucuros d-lui Balogh şi soţi, că Românii — cu toate nepăstuirile, ce i-au ajuns şi-i ajung — nu lasă pe cât pot terenul de sub picioarele lor, ba ici colo chiar se întăresc, şi sporesc în număr şi avere. Aceasta însă numai hărni­ciei, virtuţilor moştenite şi sirguinţei lor este a se atribui. Un popor cu astfel de aptitudini, cum e al nostru, nu huiduit, persecutat şi scurtat în privinţa culturală şi socială, ci ajutat ar trebui să fie toc­mai din partea statului, căci mai rar po­por, care să-şi fi vărsat cu atâta îmbelşu­­gare sângele şi să fi jertfit cu mai multă dragoste din averea sa pentru apărarea şi susţinerea patriei comune. Politica delnaţionalitate maghiară şi societatea maghiară. De bar. Banffy Dezső. — Fine. — Nu mai sufere îndoială, că poporul sărac, ce caută slujbă pe la case, fiind avisat la acestă slujbă, n’ar pune pedecî, şi acesta cu atât mai puţin, cu cât po­porul din ţinuturile acestea, care emigreaza în America, învaţă englezesce fără nici o antipatie şi de aceea, cum n’ar vrea şi n’ar putea se înveţe în patria sa unguresce? Răul însă zace acolo, că Americanul cel şovinist se înţelege, că nu vorbesce cu el, decât englezesce, pe când noi, în lipsa „ideei naţionale“ învăţăm diferite limbi ale diferitelor ţinuturi, prin care lucru noi nu cooperăm de loc la crearea statului naţional maghiar unitar, sau cel puţin punem pedece în calea desăvîrşirii mai accelerate a acestei creări. Clusiul este unul din cele mai un­guresc­ oraşe ale Ungariei, împrejurimile lui sunt pe jumătate ungurescî. Şi totuşi te doare inima, când la târgurile de săptă­mână audi acolo vorbindu-se aproape nu­mai românesce. Ore nu se predă şi în scoalele de acolo limba ungureasca în mod obligatorie? Să nu aibă societatea ungu­­rească, însufleţită de idea naţională, destulă forţă, spre a generaliza întrebuinţarea limbei maghiare în contactul cu poporul ? Noi credem, că da. Şi de ce totuşi nu observăm nici un progres în privinţa aceasta?... Fiind­că aderenţii entusiaşti ai ideei naţionale maghiare şi femeile lor patriotice, la şedinţele dela „Emke" anunţă cu trase umflate ţinta, oi cu ocasiunea procurării celor trebuincioase pentru traiul tiilnic, în piaţă, din comoditate sau obici­­nuinţă vorbesc limba valahă. Şi totuşi n’ar trebui, decât puţintică voinţă con­­scientă şi puţintică solidaritate cons­­cientă din partea cumpărătorilor şi pu­blicul maghiar şi-ar pute procura trebuin­ţele zilnice ale traiului, vorbind unguresce şi contribuind astfel cu mijloace, la apa­renţă neînsemnate, la realizarea scopului celui mare, care este: crearea statului naţional maghiar unitar. In acest mod s’ar pute din di în di şi din loc în loc înmulţi cantitatea celor ce sciu unguresce şi s’ar pute asigura pe viitor calitatea celor ce sciu şi celor ce simt unguresce. In comerciul din Sibiiu, Braşov, Si-­­ ghişoara, Bistriţă, precum şi în celelalte oraşe săsescî am avut ocasiunea a ob­serva, că cei mai mulţi comercianţi saşi sciu unguresce. Şi totuşi am făcut esperienţa că inteligenţa maghiară, care frecventeză­­magaziile lor,—ca să se falescă cu cunoscinţa limbei nemţescî — se tocmesce cu ei pe nemţesce, deşi când ese din prăvălie îl suduie pe Neamţ unguresce. Ore comerciantul sas, care va fi având spiritul comercial, ar refusa pe muşteriul ungur, deci ar vorbi unguresce ? Ideea naţionala trebue să pătrundă pe fie­care adevărat fiu al patriei, şi „ideei naţionale“ puternice nu i­ se pot pune limite. Exemple analoge am putea cita ne­numărate, ţinuturile din Ungaria de sud locuite de Şerbi şi Români, sau „coloniile“ germane şi croate de dincolo de Dunăre reclamă de asemenea — deci vrem să creăm statul naţional maghiar unitar, — ca Maghiarii ce locuesc în mod „sporadic“ printre ei, pătrunși de idea națională, să vorbeascá unguresce cu dânșii. (Dar deci „dânșii“ nu vor voi să vorbeascâ ungurescî cu „sporadicii“ maghiari, ce remediu re­comandă baronul pentru asemenea ca­șuri?... Baioneta?... In adevăr nici creti­nismului lui Banffy nu e chip, să-i pună cineva limite. — Trad.) Insă nu este suficient, ca intelectualii, cercurile bine situate şi conducetoare se fie pătrunse de „ideea naţională". Societatea maghiară trebue se înfluinţeze în direcţie naţională şi straturile de jos ale poporului maghiar. Numai atunci sub influenţa acestei conscienţe va fi posibil, ca Ma­ghiarii care locuesc amestecaţi printre na­ţionalităţi, să ajungă la convingerea, că nu e permis să între în contact cu naţio­nalităţile, decât unguresce; ei trebue să o simtă acesta şi să o înveţe deja în şcolă, că sunt datori cu aceasta maghiarismului, sunt datori resolvirei problemei statului naţional maghiar unitar, sunt datori şi propriei lor mândrii. Acesta trebue să-i sugereze încă din şcolă. Trebue, tre­bue să se cresca un popor, care posedă conscienţă de sine, conscienţă naţională, şi care pănă în ultimul seu fiu este şo­­vinist. Numai cu o asemenea armată se poate valora „ideea naţională“, cu o armată ai cărei conducători şi ofiţeri şi chiar şi cel din urmă infanterist este pătruns de conscienţă ţintei şi este condusă în toate mişcările de „ideea naţională." Dar pentru­ ca se fie posibil aşa­ ceva, în prima linie nu numai diriguitorii şi con­ducătorii, ci şi învăţătorii şi educătorii poporului trebue se fie şovinişti. Prin o asemenea colaborare generală, maghiară­­naţională-socială, întinsă pănă la cele mai inferiore straturi, poate să se resolve pro­­problema, care trebue inevitabil resol­­vită, dacă vrem să asigurăm viitorul statului maghiar, căci Ungaria nu va putea esista ca stat, deci nu va sei se devină stat naţional maghiar unitar. In forţa societăţii naţionale maghiare unitare trebue să se găsescă mijloacele, cari pe acest teren oferă avantage ace­luia, care scie unguresce şi este Maghiar. Căci pe cât timp în constituţia statelor de dinainte de 1848, nobilimea ungară al­cătuia naţiunea şi era un avantagiu de a aparţine nobilimei ungare, tot aşa astăzi pe temeiul egalităţii de drept (Ce blasfe­mie !) forţa socială naţională maghiară şi avantajele sociale şi materiale oferite prin ea, trebue se promoveze apartinenţa la naţiunea maghiară, respective tendinţa de a­ se înrola în ea. Un şovinism puternic, un şovinism conscient, o activitate şovinistă sunt mijloa­cele cele mai eficace pentru aceasta. Şi aceasta în general şi în special în statele poliglote nu se poate cere cu resultat si­gur, decât dela societate. Acel mare băr­bat de stat de curând repausat, avea întru cât­va dreptate, când zicea: „Ungaria n’a avut încă un ministru cu adevărat șovinist, nici nu poate să-l aibă“. (Nici Banffy?... Trad.). Căci în împrejurările noastre nu poate cine­va face tot ceea­ ce crede de bun. Acela, care a fost deja la putere, sau care n’are prospecte de a ajunge la putere, poate să se esprime mai liber sau să sta­­bilească țese, a căror realisare practică n’a întreprins’o în trecut, sau pentru a căror realisare va lipsi ocasiunea. De altminteri şi politicianul în retragere şi oposiţia chiar.

Next