Gazeta Transilvaniei, iunie 1902 (Anul 65, nr. 120-142)
1902-06-11 / nr. 127
Pagina 2. Bassele în Ungaria. Sub titlul acesta a publicat P. Balogh în editura ministeriului unguresc de culte şi instrucţiune publică, o carte interesantă despre popoarele din Ungaria. Pressa maghiară s-a ocupat şi se ocupă mult cu cartea aceasta. „Budapesti Hirlap“ apreciând valoarea cărţii, scrie între altele următorele: vinde, şi anume servicii militare equestre, în puterea unei vechî consvetudinî, şi acestă organisaţie militară se conservă aci pănă la jumătatea secolului al XVIII- lea5), or în anul 1876 guvernul unguresc şterse şi ultima rămăşiţă din acest sistem militar, numele şi funcţiunea de „căpitan al ţerei Făgăraşului“. Aceleaşi vestigii ale unei vechî organisaţiunî politice militare le aflăm şi la Românii din Croaţia şi Slavonia. Aşediaţî între rîurile Drava şi Sava, Românii de aicî formau o comunitate militară, constituiţi sub voivodî şi căpitani, şi obligaţi să apere frontierele Austriei şi contra incursiunilor turcescîti). In tocmai după cum era caracterul, tot astfel erau şi elementele societăţii române. In fruntea Provincielor române, atât dincoce, cât şi dincolo de Carpaţî, se afla câte un Voivod Ban sau Căpitan (militum duces, esercitus doctores) învestiţi totodată şi cu funcţiuni administrative şi cu unele atribuţiunî ale puterii judecătorescî. El societatea, sau poporul, se afla divisat în trei clase, în boieri sau militari de prima ordine, chinesi sau căpitani de districte, şi în ţărani liberi, obligaţi la apărarea castrelor, a frontierelor şi la răsboi, în timp de necesitate. Voivodatele române, atât dincoce, cât şi dincolo de Carpaţi, se aflau laînceput divisate în mai multe chinesiate sau districte. Funcţiunile chinesului erau diferite El era judecătorul şi capul administraţiunii districtului, însă în prima linie chinesul era prefectul militar al oamenilor săi, şi documentele istorice de peste Carpaţi amintesc adeseorî cu laudă despre vite- Ijiile în resboiu ale chineşilor români. Demnitatea chinesului era ereditară1) Ea trecea din părinte în fii şi din fii în nepoţi, ca un drept particular al familiei chinesescî, şi aceasta transmisiune ne este esplicabilă. Instituţiunea chinesiatelor se basa mai mult pe valoarea militară a familiei chinezesc. Drepturile chinesilor români fiind ereditare, chinesiatele începuse încă din timpuri forte depărtate a se divisa între membrii familiei; astfel, că în secolul al XIV-lea şi al XV-lea numărul chinesilor de peste Carpaţi era atât de mare, încât ei formau în aceste timpuri o clasă importantă a societăţii române, o clasă, care astăzi a dispărut cu totul. Cu toate acestea însă, o parte din chinestatele românesti mai aveau şi în secolul al XlII-lea o estensiune teritorială destul de însemnată. (Va urma). “) Densuşianu, Documente privitoare la istoria Românilor. Vol. I. 2. 241. 1377. s) Densuşianu, Monumente pentru istoria ţerei Făgăraşului, 36—37. 1664. — Ibid 49—50. 1694. 6) A se vedea capitolul „Românii în epoca militară“ la Densuşianu, Revoluţiunea lui Horia în Ungaria şi Transilvania, p. 28—57. GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 127.—1902. Pe Desid. Banffy și pe Coloman Tisza, care în interesul domniei de partid liberale au vrut să jertfească constituția maghiară, nu i-au timbrat de trădător! de patrie; nu l’au timbrat nie! pe Vazsony-Weiszfeld Vilhelm, care în mod infam a batjocurit figurile gloriose ale maghiarismului, nici pe garda rabinilor, care nu dau măcar intrare limbei maghiare în sinagogele lor. Dar un magnat catolic, deci participă la o adunare religiosă în Viena, e trădător de patrie, un preot catolic, care nu face decât să citeze declarațiunile scriitorilor vechi despre o figură istorică a nostră, nu din cele mai mari, e trădător de patrie; preoţii catolici, care nu ascultă de anumiţi şovinişti în cestiuni rituale şi liturgice, adecă în afaceri bisericesce interne, sunt trădător de patrie; Maghiarul, care nu onoreză ca himn naţional un cântec popular şi istoric, e trădător de patrie, şi toţî aceşti „trădători de patrie“ sunt condamnaţi înainte de a fi ascultaţi. Dacă vrea să se justifice, sunt omorîţî cu sgomotul, ce se face contra lor. Tot aşa au făcut şi cilibidachiştii parisieni ai revoluţiunei francese. Cel ce n’a vrut să cânte „la bau, a ajuns sub ghilotină; cine n’a vrut să se închine „deiţei minţei“, ghilotină i-a fost sortea. „Să numim copilul cu numele lui. De când esistă cestiune de naţionalitate în Ungaria? Cine aţîţă la ură pe Maghiari în contra nemaghiarilor? Aceia şi numai aceia, despre care deja Stefan Széchényi a dis înainte c’o jumătate de secol: „Acum noi îi recipiăm pe ei, dar va veni timpul, când ei ne vor recipia pe noi*. loan Eszterházy a fost recipiat deja, și pe cel ce Veszi Josef nu-l recunoasce de Maghiar, acela sîmplamente nu e Maghiar. Lucrul stă adî aşa: Pichler grijesce de Ungaria, Olay de preoţii catolic!, or Veszi grijesce de Maghiari. Aşa-i, că Maghiarul e fericit?“ „Alkot.“ încheie dicând, că ţera se află în preajma deslegării unor probleme grave împreunate cu crisă economică şi socială, când nici Maghiarii, nici Nemaghiarii n’au nevoe de a vîna după „trădători de patrie". Cinbidachismul şovinist, care e mai periculos decât cestiunea naţionalităţilor, numai prin punerea patriei sub scutul crucei poate fi contrabalansat, fiindcă numai crucea învaţă pe om principiile, care îl fericesc şi sunt fundamentul înflorirei naţionalităţilor şi ţărilor, ea singură se învaţă principiul dragostei, pe care Cilibidachii pripăşiţi aicî din străinătate, nu-1 cunosc. „Autorul (cărţii) îşi resumeza resultatele la carî a ajuns din punct de vedere politic astfel: In lupta pentru asistenţă în ultimii 50 de ani, Maghiarii au pierdut terenul în 456 localităţi, şi au cucerit victorios numai în 261 localităţi. Faţă de acesta câştigul curat al Românilor este de 298 localităţi, a Slovacilor de 7, a Germanilor 52 localităţi. O pierdere mai mare decât Maghiarii, carî de 45 anî sunt depositarii puterii de stat, n’au avut decât Rutenii, carî au pierdut terenul în 213 localităţi, în favorul Slovacilor. In lupta acesta păgubaşii, după Ruteni, sunt Maghiarii, pe când în fruntea victorioşilor stau Românii cu aproape 300 comune“. „Bud. Hirlap“ e forte nedumerit asupra întrebării, cum se pate, că după statistică Maghiarii se înmulţesc mai tare, decât celelalte naţionalităţi, pe când resultatul cercetărilor lui Balogh dtivedesce, că după Ruteni pierderile cele mai mari li-au avut Maghiarii? Faţă de constatările acestea, care se contradic, „Bud. Hirlap“ e de părere, că curentul de expansiune a rasselor „străine“ numai prin puterea statului poate fi oprit, şi Ungaria numai atunci va fi o adevărată Ungarie, deci şi în privinţa etnografică întreg teritoriul va fi al Maghiarului. Ungurii ar avea în ei forţa suficientă pentru resolvarea acestei probleme, fiindcă „dintre tote rassele patriei, ei au cea mai mare putere de espansiune“. O fi! Căci totul tîntesce spre resolvarea acestei probleme din partea „fericitorilor“ Ungariei. De alta se urmăresce prin seria nesfîrşită de ordonanţe ministeriale de maghiarisare, deci nu revenirea la politica dintre anii 1830—1849, când şovinismul unguresc impusese deja atunci popoarelor nemaghiare, ca toţî să înveţe unguresce în timp de dece anî. Maghiarii de aciî şi-au uitat învăţăturile şi sfaturile, ce li le dau înţelepţii lor, că cu sila nu poţi maghiarisa popore, carî locuiesc compacte şi în număr de milioane multe în ţările acestea. Şi-au uitat chiar şi de cuvintele, ce le-a dis odată fanaticul Kossuth cătră un colonel de honvedî din Maramureş, care mersese să-l visiteze la Turin: „Nu se poate imagina o utopie mai mare decât maghiarisarea“, căci „limba şi religiunea acestor popoare se pot considera cu drept cuvânt, ca un antic şi sfânt tesaur, ce nu e permis nimănuia a-l confisca“ („Nagyvárad“ de la 14 Maiu 1893.) Concedem bucuros d-lui Balogh şi soţi, că Românii — cu toate nepăstuirile, ce i-au ajuns şi-i ajung — nu lasă pe cât pot terenul de sub picioarele lor, ba ici colo chiar se întăresc, şi sporesc în număr şi avere. Aceasta însă numai hărniciei, virtuţilor moştenite şi sirguinţei lor este a se atribui. Un popor cu astfel de aptitudini, cum e al nostru, nu huiduit, persecutat şi scurtat în privinţa culturală şi socială, ci ajutat ar trebui să fie tocmai din partea statului, căci mai rar popor, care să-şi fi vărsat cu atâta îmbelşugare sângele şi să fi jertfit cu mai multă dragoste din averea sa pentru apărarea şi susţinerea patriei comune. Politica delnaţionalitate maghiară şi societatea maghiară. De bar. Banffy Dezső. — Fine. — Nu mai sufere îndoială, că poporul sărac, ce caută slujbă pe la case, fiind avisat la acestă slujbă, n’ar pune pedecî, şi acesta cu atât mai puţin, cu cât poporul din ţinuturile acestea, care emigreaza în America, învaţă englezesce fără nici o antipatie şi de aceea, cum n’ar vrea şi n’ar putea se înveţe în patria sa unguresce? Răul însă zace acolo, că Americanul cel şovinist se înţelege, că nu vorbesce cu el, decât englezesce, pe când noi, în lipsa „ideei naţionale“ învăţăm diferite limbi ale diferitelor ţinuturi, prin care lucru noi nu cooperăm de loc la crearea statului naţional maghiar unitar, sau cel puţin punem pedece în calea desăvîrşirii mai accelerate a acestei creări. Clusiul este unul din cele mai unguresc oraşe ale Ungariei, împrejurimile lui sunt pe jumătate ungurescî. Şi totuşi te doare inima, când la târgurile de săptămână audi acolo vorbindu-se aproape numai românesce. Ore nu se predă şi în scoalele de acolo limba ungureasca în mod obligatorie? Să nu aibă societatea ungurească, însufleţită de idea naţională, destulă forţă, spre a generaliza întrebuinţarea limbei maghiare în contactul cu poporul ? Noi credem, că da. Şi de ce totuşi nu observăm nici un progres în privinţa aceasta?... Fiindcă aderenţii entusiaşti ai ideei naţionale maghiare şi femeile lor patriotice, la şedinţele dela „Emke" anunţă cu trase umflate ţinta, oi cu ocasiunea procurării celor trebuincioase pentru traiul tiilnic, în piaţă, din comoditate sau obicinuinţă vorbesc limba valahă. Şi totuşi n’ar trebui, decât puţintică voinţă conscientă şi puţintică solidaritate conscientă din partea cumpărătorilor şi publicul maghiar şi-ar pute procura trebuinţele zilnice ale traiului, vorbind unguresce şi contribuind astfel cu mijloace, la aparenţă neînsemnate, la realizarea scopului celui mare, care este: crearea statului naţional maghiar unitar. In acest mod s’ar pute din di în di şi din loc în loc înmulţi cantitatea celor ce sciu unguresce şi s’ar pute asigura pe viitor calitatea celor ce sciu şi celor ce simt unguresce. In comerciul din Sibiiu, Braşov, Si- ghişoara, Bistriţă, precum şi în celelalte oraşe săsescî am avut ocasiunea a observa, că cei mai mulţi comercianţi saşi sciu unguresce. Şi totuşi am făcut esperienţa că inteligenţa maghiară, care frecventezămagaziile lor,—ca să se falescă cu cunoscinţa limbei nemţescî — se tocmesce cu ei pe nemţesce, deşi când ese din prăvălie îl suduie pe Neamţ unguresce. Ore comerciantul sas, care va fi având spiritul comercial, ar refusa pe muşteriul ungur, deci ar vorbi unguresce ? Ideea naţionala trebue să pătrundă pe fiecare adevărat fiu al patriei, şi „ideei naţionale“ puternice nu i se pot pune limite. Exemple analoge am putea cita nenumărate, ţinuturile din Ungaria de sud locuite de Şerbi şi Români, sau „coloniile“ germane şi croate de dincolo de Dunăre reclamă de asemenea — deci vrem să creăm statul naţional maghiar unitar, — ca Maghiarii ce locuesc în mod „sporadic“ printre ei, pătrunși de idea națională, să vorbeascá unguresce cu dânșii. (Dar deci „dânșii“ nu vor voi să vorbeascâ ungurescî cu „sporadicii“ maghiari, ce remediu recomandă baronul pentru asemenea cașuri?... Baioneta?... In adevăr nici cretinismului lui Banffy nu e chip, să-i pună cineva limite. — Trad.) Insă nu este suficient, ca intelectualii, cercurile bine situate şi conducetoare se fie pătrunse de „ideea naţională". Societatea maghiară trebue se înfluinţeze în direcţie naţională şi straturile de jos ale poporului maghiar. Numai atunci sub influenţa acestei conscienţe va fi posibil, ca Maghiarii care locuesc amestecaţi printre naţionalităţi, să ajungă la convingerea, că nu e permis să între în contact cu naţionalităţile, decât unguresce; ei trebue să o simtă acesta şi să o înveţe deja în şcolă, că sunt datori cu aceasta maghiarismului, sunt datori resolvirei problemei statului naţional maghiar unitar, sunt datori şi propriei lor mândrii. Acesta trebue să-i sugereze încă din şcolă. Trebue, trebue să se cresca un popor, care posedă conscienţă de sine, conscienţă naţională, şi care pănă în ultimul seu fiu este şovinist. Numai cu o asemenea armată se poate valora „ideea naţională“, cu o armată ai cărei conducători şi ofiţeri şi chiar şi cel din urmă infanterist este pătruns de conscienţă ţintei şi este condusă în toate mişcările de „ideea naţională." Dar pentru ca se fie posibil aşa ceva, în prima linie nu numai diriguitorii şi conducătorii, ci şi învăţătorii şi educătorii poporului trebue se fie şovinişti. Prin o asemenea colaborare generală, maghiarănaţională-socială, întinsă pănă la cele mai inferiore straturi, poate să se resolve proproblema, care trebue inevitabil resolvită, dacă vrem să asigurăm viitorul statului maghiar, căci Ungaria nu va putea esista ca stat, deci nu va sei se devină stat naţional maghiar unitar. In forţa societăţii naţionale maghiare unitare trebue să se găsescă mijloacele, cari pe acest teren oferă avantage aceluia, care scie unguresce şi este Maghiar. Căci pe cât timp în constituţia statelor de dinainte de 1848, nobilimea ungară alcătuia naţiunea şi era un avantagiu de a aparţine nobilimei ungare, tot aşa astăzi pe temeiul egalităţii de drept (Ce blasfemie !) forţa socială naţională maghiară şi avantajele sociale şi materiale oferite prin ea, trebue se promoveze apartinenţa la naţiunea maghiară, respective tendinţa de a se înrola în ea. Un şovinism puternic, un şovinism conscient, o activitate şovinistă sunt mijloacele cele mai eficace pentru aceasta. Şi aceasta în general şi în special în statele poliglote nu se poate cere cu resultat sigur, decât dela societate. Acel mare bărbat de stat de curând repausat, avea întru câtva dreptate, când zicea: „Ungaria n’a avut încă un ministru cu adevărat șovinist, nici nu poate să-l aibă“. (Nici Banffy?... Trad.). Căci în împrejurările noastre nu poate cineva face tot ceea ce crede de bun. Acela, care a fost deja la putere, sau care n’are prospecte de a ajunge la putere, poate să se esprime mai liber sau să stabilească țese, a căror realisare practică n’a întreprins’o în trecut, sau pentru a căror realisare va lipsi ocasiunea. De altminteri şi politicianul în retragere şi oposiţia chiar.