Gazeta Transilvaniei, mai 1903 (Anul 66, nr. 95-118)

1903-05-01 / nr. 95

Pagina 2. — Sunteţi Croaţi, ei nu tâlhari. Tot ce doriţi vi­ se va împlini. Ţăranii habar n’aveau de vorbele lui şi strigau: Banul se află aici! Dă-ni-l! Au intrat apoi prin tote odăile şi timp de două ore au spart şi au sdrobit tot ce le sta înainte. Au pretins apoi să­­ li­ se dea stindardul maghiar. După­ ce li­ s’a spus, că nu sunt ast­fel de stindarde în castel, ţăranii s’au urcat în turnul caste­lului de unde au luat vr’o 20 de stindarde deosebite. După aceea au provocat pe Podroczy să facă jurământ în biserică, că nu va mai vota pentru guvern, nu va mai ţine ascuns pe Banut şi că nu va pretinde nici o despăgubire pentru paguba ce i­ s’a făcut. Apoi au dat foc stegarilor şi au silit pe Podroczy să mergă cu ei la Calnic şi să le ajute a jefui şi omorî pe prima­rul Kadicsek. S’a iscat însă o mare fur­tună, de care Podroczy profitând, s’a în­tors acasă. * Memorandul oposiţiei croate. Oposiţia croată a adresat Banului Khuen-Hedervary un memorand, în care accentueză înainte de toate, că sub condu­cerea lui stările publice din Croaţia au luat un caracter din ce în ce mai trist şi mai serios: închisorile sunt pline de ares­taţi politici, ziarele sunt confiscate, poli­ţia şi gendarmeria vre să remedieze re­lele prin espulsărî şi vărsări de sânge. Ultimele turburărî n’au fost provo­cate de agitaţiunile oposiţiei croate, sau de Camarilla din Viena, căcî ele sunt o firescă urmare a sistemului politic al Ba­nului. Acest sistem s’a manifestat în trei direcţiuni, anume: 1) Banul s’a încercat a schimba ele­mentul fundamental al raporturilor dintre Croaţia-Slavonia şi Ungaria; 2) Limba maghiară se întrebuinţază tot mai des pe teritorul Croaţiei în oficiile publice, prin ceea­ ce se calcă disposiţiunile §-lui 57 din pactul financiar ungaro-croat, care numai limba croată o recunosce de limbă ofi­cială. 3) Pe lângă stindardul croat se aplică oficial şi stindardul maghiar, pe când § 61 din pact prescrie clar, că în Croaţia-Slavonia numai tricolorul croat poate fi arborat în mod legal. Memorandul ia în nume de rău Ba­nului, că sub administrarea lui de 20 ani drepturile naţionale croate nu că au fost lărgite, ci din potrivă au fost restrînse, ba în multe caşuri suspendate. Opinia pu­blică croată punându-se în mişcare pentru a protesta contra abusurilor, organele ad­ministrative supuse Banului au interzis în mod ilegal adunările, chiar şi în caşuri când nu erau competente. In ast­fel de împrejurări e firesc, ca neliniştea să se manifesteze în tulburărî, or ,Banul drept remediarea situaţiunei, apără cu poliţia stindardul maghiar, inscripţiile maghiare şi prigonesce crud poporaţiunea cu ajutorul poliţiei şi gendarmeriei. Remaghiarisarea „Ungurilor valahisaţî“ de la Bârcea-mare. Din comitatul Hândurei, Maiu a. c. Din incidentul procesului criminal, intentat părintelui Iosif Stupineanu pe mo­­motiv, că ar fi agitat contra Maghiarilor, mi-am adus aminte de tămbălăul patriotic, ce a avut loc în Bârcea-mică, când cu sfinţirea bisericei reformate de acolo. Cele ce le voiu scrie mai la vale, mi­ le-a îm­părtăşit un domn maghiar, de o distinsă posiţie, care însuşi a luat parte la sfinţi­rea bisericei, şi mi­ le-a împărtăşit cu multă indignare. Pentru mai buna pricepere a lucrului trebue să vă spun, că în comuna Bârcea mare, de când e lumea, ţărani maghiari nu au locuit şi nici astăzi Maghiari băş­tinaşi acolo nu locuesc. Bârcea­ mare e o comună mică, situată pe partea dreapta a Cernei, ce isvoresce din munţii Huniadoa­­rei, cale de trei pătrare de ore de la Deva. Ţăranii din acea comună, sunt ro­mâni uniţi. Au o biserică de pietre şi pănă mai anii trecuţi au avut un preot forte vrednic, pe fie iertatul Petru Pop. In Bârcea-mare, Barcsay­escu­ au fost „domnii“ de pământ şi o parte din desce­­denţî şi acuma locuesc în comună, în edi­ficiile rămase şi cari de present se găsesc într’o stare ca multe „curţi domnesci“ de prin Ardeal. Aici a şedut pe timpul când s’au în­tâmplat cele ce vi­ le voia istorisi şi „mă­ria sa“ fişpanul comitatului Hunedorei, Barcsay Kálmán, marele apostol al ma­­ghiarisării din aceste părţi. Se stie, că nemeşiţii şi proprietăraşii scăpătaţi, de co­mun se portă brutal, neuman şi păgubitor cu ţăranii din comunele pe unde se cred încă tot domni feudali, de unde forte na­tural, ţăranii se feresc de ei şi nu le merg la lucru, nici nu se aplică la ei ca servi­tori; deci „măriile lor“ sunt necesitaţi a-şî aduce lucrători şi servitori din alte părţi — cei mai fuduli îşi aduc Săcui — cu cari însă forte arare­ orî se pot ferici. Aşa a fost şi la Bârcea mare. „Mă­riile lor“ în frunte cu fişpanul Barcsay Kálmán, au iscodit planuri uriaşe. Ca să arete, cât sunt ei de mari patrioţi, Bar­csay Kálmán cu ai săi au mişcat téte pie­­trile, ca în comuna învecinată Bârcea-mică, să se facă şcoilă de stat. Pentru a-şî ajunge scopul, Barcsay­­escu­ au dăruit pentru edificiul de şcolă nisce hurube de magazine vechi, din care apoi s’a făcut vestita şcollă de stat cu me­nirea să maghiariseze împrejurimea ro­­mânescă. Şi ca efectul să fie şi mai sigur, apoi să aibă şi ei şi servitorii lor unde să se roge lui Dumnedeu, s’a zidit şi o biseri­cuţă reformată, chiar în faţa şcolei de stat. Ziarele maghiare de pe atunci s’au ocupat mult cu şcoala şi biserica din Bâr­cea, şi mari speranţe de maghiarisare s’au legat de ridicarea acelor zidiri. După­ ce s’au ridicat şcola şi biseri­cuţa, patrioţii cei mari ai comitatului au făcut să se convoce adunarea generală a so­cietăţii de maghiarizare „Emike“ din Clusi şi la Deva, ca cu acea ocasiune publicul maghiar să potă lua parte şi la sfinţirea bisericei din Bârcea. Mi-aduc aminte, câtă lume maghiară se adunase atunci la Deva şi cu câtă pietate şi compătimire politică­ maghiară scrieau diarele maghiare despre „sermanii Maghiari românisaţî de la Bârcea“. Se vorbia, cu mult entusiasm, cum alta din tot publicul maghiar va merge la Bârcea, la sfinţirea bisericei reformate, să vadă cu ochii pe nefericiţii acei de Maghiari, cari s’au românisat atât de cumplit. Ziarele maghiare au fost pline de rapoarte elo­­gioase despre succesul splendid al adunării generale a societăţii „Emke“ şi de presa sfinţire a bisericei reformate din Bârcea, viitoarea Meccă a Maghiarilor valahisaţî. A doua-treia zi după serbările pa­triotice din Deva şi Bârcea, m’ara întâlnit cu sus numitul „domn“, un gentleman şi veteran forte simpatic, unicul despre care se zicea, că are mai mult drept a se provoca la antecesorii săi princiari... care a trăit mult timp între Români şi a fost şi deputat în dieta din Budapesta. Cum ra’a vădut, a venit la mine şi luându-laă de braţ îmi istorisi următdrele: — Frate şi prietine! (vorbia bine românesce). Soli, că alaltăerî s’a întâmplat la Bârcea un scandal ne mai pomenit! —Cum aşa? N’am audit nimic. —Kál­mán barátom, nî-a tras pe sfdră şi nî-a făcut una, încât şi adî îmi ard obrajii de ru­şine. Precum vei fi audit, tot publicul de la adunarea gen, a societăţii „Emke“ a eşit la Bârcea, ca să asiste la sfinţirea bisericei reformate. S’a adunat multă lume, căcî erau mulţi curioşi să vadă pe Maghiarii cei „romanişaţî“, despre cari se scrisese atât­ de mult prin diare. Aranjatorul de frunte şi aşa (jicând domnul casei, fra­tele Barcsay Kálmán, era în mare perplec­­sitate, căci publicul mereu venia, ba a fost sosit şi episcopul reformat — şi cre­dincioşii, noii reformaţi, pe cari erau cu­rioşi să-i vadă cei sosiţi, nu erau ca ’n palmă şi se apropia vremea să se încapă sfinţirea. Văzând, că nu mai e scăpare, fratele Kálmán se repezi prin sat, şi pe care cum îl întâlnia, îi poruncea să vină grab­nic la biserica cea nouă la sfinţire, să stea şi ei pe acolo, că apoi vor fi omeniţi ca niste domni. Cu multă trudă a verbitat (adunat cu toba) apoi o ceta de ţărani din Bârcea mare şi mică de pe la casele lor şi de pe uliţî, ba şi de pe câmp, prin omenii săi... Publicul cel mare, — se ’nţelege, — nu scia nimic şi nici nu înţelegea, cum noii credincioşi se adună aşa cu greu, ba pe unii din ospeţî îi podideau lacrimile de compătimire, vădând cât de străini să simţiau noii remaghiarisaţî. Se începe ceremonia sfinţirei.Kálmán îi înşiră pe cei adunaţi chiar înainte, în faţa episcopului. Episcopul ţine predica şi se adreseza cu multă pietate cătră noii credincioşi, — momentul e înălţător. Sub toatá durata predicei şi mai cu semă când să se împartă natura, noii credincioşi aveau o ţinută de tot curiosă şi neesplicabilă, căci abia numai unii se apropiau de masă — cari de fapt erau trecuţi la legea reformată, — pe când ceilalţi păreau aşa de spăriaţî, se coteau şi se uitau unii la alţii, aşa de curioşi, încât publicul şi chiar episcopul stăteau uimiţi, căcî nu puteau înţelege ce să însemneze téte aceste. Eu la moment am vădut, că ce e, dar n’ara putut să contribuiți ca scandalul să fie şi mai mare, fără ca se mă fac şi pe mine de ruşine. In acestă situaţie penibilă, — con­tinuă domnul din cestiune — de-odată se aude în biserică un sgomot mare din afară. Adecă ce să vedi? Femeile bărba­ţilor recrutaţi de Kálmán, au aflat, că bărbaţii lor sunt în biserică, şi că acolo îi vor cumineca ca pe reformaţi... Haid’ cu tétele ’naintea bisericei reformate şi fiind­că nu puteau să între, au început să strige, cât le lua gura: „Mei Ioane! Măi Niculae! Măi To­­dere ! Ce cauţi tu acolo ? Eşî afară ! N’audi măi? La casă să nu mai vii, pănă nu te vei spovedi şi cumineca la popa nost’ “ — şi aşa mai departe... Iţi poţi închipui situaţia! Episcopul aflând de mişculanţele lui Barcsay Kál­mán, s’a indignat întru atâta, încât n’a mai voit să stea nici la masă, ci a lăsat să prindă caii la trăsură şi s’a dus forte mâhnit la staţia de la Simeria şi cu trenul de după améi şi a plecat înapoi la duşul. Aşa mî-a povestit mie cele petre­cute fie iertatul: „Puiu de prinţ de la Vinţ.“ * Eră în ce comună s’a întâmplat eve­nimentul cel groaznic, că un popă valah a pus arăşî în prospect valahisarea bieţilor Maghiari şi încă pe timpul fişpăniei des­cendentului princiar Barcsay Kálmán. Cassiu. Doamna Gabin şopti tînărului: „Du-te ia-o şi o du afară !“ „Cum? Acest om străin să îndrăs­­nesc, a se apropia de soţia mea şi a o lua în braţe?“ Trebue, că a îndrăsnit, căci audii pe Margareta ţipând. Atunci mă cuprinse o mânie sălba­tică, voiam să mă ridic şi să mă arunc asupra miserabilului. Dar membrele mele rămaseră paralisate, nici atâta putere nu aveam să-mi ridic pleoapele, ca să văd, ce se petrece împrejurul meu. Lupta continua, nevasta mea se ţinea de mobilă şi suspina: „O, pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă te rog, lasă-mă, nu vreau, nu vreau“. Trebue că Simonean a apucat-o cu totă puterea, căci Margareta striga cu glas jalnic, ca o copilă năpăstuită. O duse... suspinele ei se audiau acum din depărtare... nu o mai audiam... şi eu îmi zugrăviala în imaginaţie, cum o ducea tînărul robust în braţe, cum ea istovită fără puteri, zăcea la pieptul lui lat şi plângea atârnată de gâtul lui şi că acum ea trebue să se lase a o duce, unde vrea el. „Asta fu o grea muncă“, murmura bătrâna, „şi acum repede, pănă e timp“. Şi se îndreptă spre uşe. Iar pe mine mă cuprinse o gelosie fără margini. Simţiam că îndepărtarea nevestei mele este o răpire abominabilă. Deşi pe Margareta nu o vedusem din fliua trecută, dar o audiam cel puţin şi aveam conscienţa presenţei ei. Acuma s’a sfârşit totul, acuma mi-au smuls’o, mî-au răpit’o, un străin s’a pus între mine şi ea, mî-a luat’o, înainte de a mă fi băgat în pă­mânt! Şi acuma ea era singură cu dânsul în odaia laterală, el o rhângăia, pete va fi îndrăsnit chiar a o săruta! Ușa se deschise din nou. Se audiau nişte pași grei. „Repede, repede“, îndemna­­ doamna Gabin, „repede, înainte de a veni tânăra femeie“. Bătrâna vorbia cătră omenii ce in­trară, or aceștia răspundeau scurt și ne­articulat. „Eu nu sunt rudă“, esplica bătrâna mai departe, „eu nu sunt decât vecină. Eu n’am nici un profit de aici şi mă in­teresez de aceşti omeni numai din milă. De­sigur nu e ceva lucru plăcut. Am pri­­veghiat totă noaptea şi pe la orele patru se făcuse frig al dracului. — Să sciţi, că sunt o prostă. Sunt prea bună“. Pe când bătrâna flecărea neîncetat, necunoscuţii aşedară coşciugul în mijlocul odăii. Acuma înţelegem, că s’a sfîrşit totul. Eram osândit şi încă tot nu mă treziam! Cugetele mele îşi perdură claritatea; aveam sensaţia, par­că un fum negru ar pluti d’asupra mea şi m’ar învăli total. O oboseala mare mă cuprinse şi simţiam un fel de uşurare, că nu trebuia să mai aş­tept, să mai sperez nimica. (Va urma.) GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 95.—1906. Ce se petrece în Balcani. Se comunică din Constantinopoli că în Macedonia au fost arestaţi 864 învăţă­tori şi 28 profesori de gimnasiu, între cari 82 Sârbi. Cei­lalţî sunt toţi Bulgari. Ziarul „ Vecerna Posta“ din Sofia cere, ca poporul bulgar să silască în­­mod direct guvernul, ca să declare resboia Turciei.­­ Din Ueskueb se telegrafază, că de câte­va zile merg la Mitroviţa câte trei­­patru trenuri militare. A plecat acolo şi o baterie.­­ Din Monastir se anunţă, că în cursul perchisiţiunilor făcute la casele bulgăresci de cătră nizamî, Bulgarii s’au revoltat întrebuinţând arme. Patru Bul­gari şi un soldat au fost ucişi. Oraşul are un aspect jalnic. Nimeni nu îndrăs­­nesce să iasă din casă. „­rAgence Naţionale“ află din Atena, că autorităţile grecescî au primit de la comitetele macedonene mai multe scrisori în cari sunt anunţate, că se vor comite atentate şi în Grecia. Guvernul grecesc a luat mari precauţiunî la hotară. In câte­va puncte din Thesalia s’a secuestrat dinamită. = Faimosul șef de bandă bulgar Piperkata a atacat și a jefuit posta tur­­ceasca, ce circula între Kitehevo și Mo­nastir (Britolia). = • „L’Indepedmice Beige“ scrie, că primul ministru bulgar e un înfocat rus­­so­fil și nu se va arăta dispus la un răs­­boiu cu Turcia, decât atunci când va primi cuvântul de ordine de la Petersburg. Opi­nia publică din Bulgaria însă ţine pe faţă cu revoluţionarii din Macedonia. La Sofia se consideră de neînlăturat un răsboiu

Next