Gazeta Transilvaniei, aprilie 1907 (Anul 70, nr. 74-95)

1907-04-01 / nr. 74

Pagina 2, nare de protestare sârbească în Panciova. In aceiaşi zi s’a ţinut o adunare şi în co­muna Ada şi sunt convocate pănă acum încă alte 16 adunări. Din minciunile pressei maghiare. Toate foile maghiare începând cu »Budapesti Hír­lap« şi până la archişovinista »Erdélyi Hírlap« din Cluj au înregistat cu o vădită bucurie o pretinsă aderenţă trimisă mini­strului Apponyi de cătră învăţătorii ro­mâni din tractul Vârşeţului. Acum vin în­suşi învăţătorii din­ acest tract şi desmint cu propria lor iscălitură, această minciună, lată declaraţiunea învăţătorilor din acest tract. »Fiind suspiţionaţi că mai mulţi în­văţători din tractul Vârşeţ am fi subscris o aderenţă faţă de proiectul ministrului de culte, d-l Apponyi, privitor la întregirea salatelor învăţătorilor comunali şi confe­sionali, acum prin subscrierea noastră de­clarăm sărbătoreşte, că acelea sunt simple calomnii la adresa noastră şi din contră ne identificăm cu resoluţia anchetei învă­ţătorilor români gr. or. şi a episcopatului nostru­. (Urmează 15 iscălituri.) Comitetul naţionalist român ,patrio­tici din Seghedin. Ziarele maghiare, ce ne sosesc, publică o crâmpeie de »manifest« al »inteligenţei române patriotice din Se­ghedin«, în care poporul român se invită a ţinea adunări de protestare în contra »in­­ştiinţelor nepatriotice« ale deputaţilor na­ţionalişti, cari prin atitudinea lor în dietă »subminează fericirea învăţătorilor români«, »tulbură înţelegerea frăţească între po­poare«, »samăna ură în contra Maghiari­lor« şi alte inepţii de felul celor amintite. Foile maghiare mai spun, că din noul comitet patriotic fac parte judecătorii de origine români şi alţi funcţionari publici şi parti­culari din Seghedin. Nume însă nu se spun: întregul manifest al »patrioţilor« ro­mâni din Seghedin ne face impresia, că nu e altceva decât una din numeroasele în­cercări desperate, puse la cale de guvernul coaliţionist, pentru a »dovedi« lumei, că acţiunea de protestare, ce s’a pornit între Românii din Ungaria în contra proiectului Apponyi, nu e aprobată de toţi Românii. Ne-ar plăcea să ştim cine sunt anonimii »patrioţi români« din Seghedin, pe cari îi prezentă foile ungureşti ca pe autorii ma­nifestului din chestiune. Din dieta ungară. Şedinţa de la 12 Aprilie. De­put. Melzer (sas) arată cât de mult au jertfit Saşii în trecut şi cât jertfesc ei în prezent pentru desvoltarea culturei lor naţionale. Saşii sunt convinşi, că prin îna­intarea lor culturale se satisface şi intere­sului statului, în a căruia desvoltare şi în­tărire şi ei văd asigurarea existenţei lor naţionale. Saşii sunt aderenţi ai ideei de stat maghiar şi nu doresc decât ca în şcoale, până când încep studiile academice, să poată învăţa în limba lor maternă şi să-şi poată exercita autonomia pe lângă supraveghierea statului. Saşii tot­deauna s’au bucurat, când li s’a dat ocaziune să ’nveţe, limba maghiară. Vorbitorul poate să afirme liniştit că în şcoalele Saşilor instrucţiunea limbei ma­ghiare a avut mari rezultate. Melzer zice că proiectul de lege şco­lar conţine puncte grav aminoase, cari au mai fost înăsprite de către comisiunea die­­tală pentru instrucţiune. Cercul de drept autonom al confesiunilor este foarte re­strâns prin dispoziţiile, cari se referă la delictele disciplinare. Şi acea dispoziţie e grav aminoasă după care copii sunt siliţi de a învăţa mai multe obiecte în limba maghiară. Este foarte păgubitor din punct de vedere cultural, dacă copilul nu-şi pri­meşte instrucţiunea în limba sa maternă. Melzer declară la încheierea vorbirei sale că nu primeşte proiectul. Contele Apponyi, ministru instrucţii­­publice, declară, că ar fi aşteptat, că Mel­zer şi Saşii vor primi proiectul în general; obiecţiunile lor le puteau face şi la desbate­­rea specială. Nu e aplecat a jertfi nici cât de puţin din principiile generale ale pro­iectului. Apponyi declară apoi, că nu el e cauza, că învăţătorii de la şcoalele de stat sunt plătiţi mai bine decât cei de la şcoa­lele confesionale; el (ministrul) aşa a găsit situaţiunea şi, regretă, că este aşa. îna­inte deosebirea a fost mult mai mare, noul proiect scade diferenţa cu două treimi. Sta­rea financiară nu permite mai mult. Car­netul a primit cârma într’o grea situaţie, fiecare clasă face cele mai mari preten­­ţiuni faţă de stat şi budgetul s’a ridicat cu 20 de milioane; de aici nu s’a putut întrebuinţa decât numai 6 milioane pentru învăţători. Ministrul polemisează apoi cu Molnár şi zice, că statul e în drept a cere dela confesiuni, să plătească învăţătorilor sala­rul, ce-i poate pretinde omul cult, cu atât mai vârtos, că statul se arată gata de a contribui la întregirea salariilor. Sperează că învăţătorii vor fi mulţumiţi cu salarile stabilite în proiectul de lege. Se înţelege de sine, că ajutorul de stat impune oare­­cari îndatoriri. Dispoziţiile proiectului în privinţa instrucţiunei limbei maghiare şi predarea unor obiecte în limba maghiară sunt neapărat necesare. Zice mai departe ministrul, că învă­ţarea limbei maghiare în şcoale este nece­­sară, deoarece nu e permis ca în ţară ele­mente străine (9!) să se izoleze în mod ermetic şi desvoltarea democratică ar pre­tinde, să ne înţelegem unii pe alţii. Spune apoi că legile mai vechi dela 1792 şi 1805 ar prescrie instrucţiunea în limba maghiară în toate şcoalele ţării. In ce priveşte drep­tul de aprobare al ministrului nu s’a în­tâmplat încă nici­odată, ca un ministru să nu fi aprobat pe un învăţător confesional, dar măsura disciplinară e de lipsă pentru ca statul să poată pedepsi ori­ce procedere îndreptată în contra lui. La obiecţiunile făcute de deputaţii naţionalişti, că guvernul a avut problema să facă reforma electorală, nu proiecte de lege școlare, Apponyi răspunde, că guver­nul va rezolva și chestiunea dreptului elec­toral. Pentru aceasta se recere însă timp ca să se facă pregătirile de lipsă. Până atunci pot fi rezolvate și alte chestiuni importante. Guvernul vrea să creeze ceva, dar nu numai să rezolve acte. Celor cari au cerut ca toate şcoalele po­porale să fie ale statului, le răspunde con­tele Apponyi, că mai întâiu nu sunt bani, al doilea s’ar provoca printr’asta o luptă cu confesiunile. Au fost mult citaţi de că­­­­tră deputaţii naţionalişti Eötvös şi Deák, creatorii legilor dela 1868. Dar trebue să se coreagă ce s’a spus despre ei. Unitatea statului ungar e o moştenire, ce ne-au lă­­sat’o nu numai Eötvös şi Deak, ci încă sfântul Ştefan şi guvernul vrea să apere cu ori ce preţ aceasta unitate. (Dr. Polit a întrerupt pe Apponyi mai de multe ori în­tre strigătele independiştilor.­ După vorbirea lui Apponyi a urmat o pauză. Apoi a luat cuvântul deputatul naţionalist român Dr. Aurel Novacu. Comunicatul clubului naţionalist şi afa­cerea Vaida, fim informat temeinic despre stările din Ţara Moţilor, cum m’am informat mai târ­ziu din discursul ţinut de Dr. Şt. C. Pop în şedinţa din 6 Decemvrie 1906 a dietei ungare. Mă uitam deci cu un aer de bănuială la omul, care spunea atari minunăţii. Şi fiind­că mai ştiam acum şi aceia, că legea nu dă unei persoane private voie să scrie jalba altuia, i-am spus moțului că eu bu­curos îl conduc la un advocat vrednic de toată încrederea, care să-l ia în apărare. Fără să­­zică o vorbă mă fixa omul multă vreme cu privirea aspră de Dac, apoi după ce mântui vorbele, cu cari vo­iam să-l înduplec să să pună sub pavăza unui avocat bun, izbucni de-odată c’o voce crescândă: »Vai domnişorule, d’apoi că mâncatu’s eu de advocaţi; că-s toţi pe-o formă, nu-ţi vreau ei binele, numai să-ţi încurce pricina, ca să-ţi ia banii... Am gân­dit, că d-ta mi-i mai scrie o plânsoare la Maiestate, dar se vede că şi pe d-ta te-or apucat domnii între ei şi-acum vreai să mă dai pe mâna lor. De-acum o fi ce-o vrea Dumnezeu. Sănătate bună!... încercarea de a-i insufla încredere mi­ se zădărnici prin îndârjirea desnădăjduitului. Pleacă moţul far’ de a mă mai în­vrednici de vre­un cuvânt. O cumplită aversiune faţă de domni, faţă de avocaţi trebue să fi stăpânit inima bietului om, ca să se determine să plece cale de multe poşte acasă, fără treaba is­prăvită, numai pentru­ că îi sfătuisem »să se dea pe mâna unui a­vocat... * * * Astă vară mă plimbam într’o sală cu lună plină prin oraşul, unde se petrecuse scena de mai sus. Mă gândeam c’o fericire aproape naivă la călătoria ce-o s’o fac ca mâne în ţara liberă românească. Când să întru în ab­ia veche în »Aleia Poeţilor«, mă pomenesc faţă’n faţă cu mo­ţul meu. Era însoţit de astădată şi de ne­­vastă-sa, o femeie robustă şi tăcută. La z­i lumina lunii observaiu, că în restimpul de la ultima întâlnire moţul îmbătrânise cu mult mai mult decât ar fi adus cu sine firea neforţată. Am aflat din vorba-i rece, c’a ajuns din răzeş chiabur ce fusese —• să secere’n parte ca să-şi câştige o bucătură de pâne. Pe acel fiu al neamului românesc, care şi-a făcut datoria de a trece prin ga­ma bogată a clipelor de rebelă idignare, ce ţi­ le ofere cetirea istoriei naţionale şi a atâtor jalbe, memorialuri şi memorande. — pe acel tânăr satrapiile funcţionarilor nu-l mai scot din sărite. ...Te obicinueşti să aştepţi — din­coace de munţi — sanarea lor colectivă dela validitatea punctului 3 din programul de la 1881... Insă în sala aceia plină de desmier­­dările naturii, scăldate’n argintul lunii şi de iluziile ce mi-te făceam despre întâia mea călătorie în România liberă, inima mi­ s’a revoltat auzind oftările elegiace ce eşiau din ruina unui cuib de vultur. Dar din inima tulburată de viscolul revoltei a por­nit graiul într’aripat de inspiraţie. I-am spus creştinului şi consoartei lui, care as­culta uimită, că au trecut vremurile când drepturile omului sau nu erau cunoscute sau erau cutropite de stăpânitorii volnici. Lumea s’a mai luminat. Astăzi şi omul de rând are anumite drepturi — între cari dreptul sfânt al vetrei neștirbite stă’n frunte, — pentru a căror apărare s’au fă­cut legile ţârii. »Poate, i-am zis mai departe, d-ta n’ai găsit modiul potrivit de apărare. In călă­toria pe care am s’o fac în România o să mă întâlnesc de bună seamă cu vre­un advocat fruntaş de-ai noştri şi-i voi spune toată întâmplarea. D-ta să vii apoi peste 3 săptămâni împlinite, ca să-ţi spun ce-i de făcut. Cu privirea’n pământ asculta moţul fără să deie vre-un semn de aprobare. De­odată îşi ridică rezolut fruntea şi zise: »Ştii ce domnişorule? Iţi dau dumitale ce-i cere, dacă vei vrea să vii cu mine la Ma­iestate; om întră la »audinţă«, iar d-ta să-i spui tot ce ţi-oi zice eu«. N’am încercat să-l conving despre aventuriozitatea acestui plan, ci i-am zis din nou să mai aibă răbdare pănă voi des­­bate treaba cu vre­un advocat, da de vom putea afla calea cea mai potrivită. Apoi ne-am despărţit, strângându-ne mâna prie­teneşte. După reîntoarcerea din România în zadar l-am aşteptat pe moţul Petru Sturza din Buninginea Abrudului! — Cine ştie, va fi desnădăjduit de a-şi mai recâştiga moşia, ori se va fi lă­sat dus la Viena de atavismul încrederii faţă de Maiestate. Gratz, Februarie 1907. Aurel Dobrescu. GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 74.—1907. Clubul naţionalist publică următorul co­municat: Clubul deputaţilor naţionalişti în şe­dinţa de astă-seară, discutând afacerile cu­rente a designat pe oratorii zilelor urmă­toare pentru desbaterea generală a proiec­tului lui Apponyi. A constatat că ziarele din capitală şi cercurile coaliţioniste au interpretat greşit ţinuta deputaţilor naţionalişti în afacerea deputatului Dr. Alexandru Vaida. Desaprobarea partidului s-a referit nu­mai la faptul că d-l A. Vaida a cetit în parlament două poezii de conţinut ofensă­­tor pentru poporul român şi poporul ma­ghiar. Deci e mai presus de orice îndoială că d-l Vaida n’a cetit cu intenţii ofensa­toare poeziile în chestiune şi că nu s’a identificat cu conţinutul lor. Deputaţii naţionalişti, în vederea ac­ţiunilor politice viitoare, au ţinut să dea prin atitudinea lor vădită expresiune con­­sideraţiunii ce-o nutresc, că nu este admi­sibilă şi este neavenită chiar şi numai re­producerea unor expresiuni, cari sunt aco­modate a trezi astfel de sentimente, cari ar împiedeca cu desăvârşire conlucrarea acestor două popoare, avizate la ajutorul reciproc, — şi pentru a nu lăsa nici urmă bănuielii şi posibilitatea învinuirii că depu­taţii naţionalişti sunt gata a lăsa naţiunea sau poporul maghiar fără satisfacţia tot­deauna reclamată şi pentru popoarele noastre. Consideraţiile aceste au fost pe de­plin împărtăşite şi de d­l Vaida. Deputaţii naţionalişti au mers până la acea margine a loialităţii, peste care nu se poate trece. A atribui însă altă însemnătate ţinutei ob­servate de deputaţii naţionalişti, ar fi cu totul greşit. Ca ilustrare a celor ce le-am afirmat în numărul nostru de ori despre purtarea extrem de pătimaşe a majorităţii din ca­meră în cazul Vaida, cităm aici părerile câtorva din ziarele ungureşti de nuanţă opoziţională. »Az Ujsag«, organul lui Tisza, vrând s’arate cum înţeleg cei din coaliţie chipul de a se da satisfacţie, scrie: »Scena a fost meschină. In loc de demnitate, un sgomot ca în târgul vechi­turilor. Judecată amestecată cu înjurături. Vedeam strânsă vulpea în mijlocul haitei de copoi lătrători... Demnitatea lipsea. Lip­sea conştiinţa şi mândria. Oare n’aţi simţit, prea stimaţi părinţi ai patriei, că la un act aşa de mare, când se pedepseşte cel ce insultă demnitatea naţiei, nu e loc pentru înjurătura josnică, vorbăria ca la grajd, ameninţarea cu scui­­parea şi palmele? Ce întreruperi umpleau văzduhul? Mucos, obraznic, sdrenţos, mişel, vită, bou, om de nimica ! Oare sunt aceste cuvinte în dicţionarul demnităţii naţiunei insultate? Multe ştie parlamentul acesta, dar demnitatea n’o cunoaşte.« ■»Pester Lloyd« dela 11­­. c. scrie între altele : Deputatul Vaida a cerut scuze dela cameră şi s’a supus fără de a zice un cu­vânt admoniării protocolare, la care l’a judecat camera aproape unanim. Mai mult nu s’a putut aştepta, nici nu s’a putut cere. De aceea prea mult s’au lăsat răpiţi (cei din majoritate) dacă cu toate aceste deputatul a fost încărcat cu invective şi s’a cerut în şedinţă publică şi privată să-şi depună mandatul. Totuşi nu merge de a improviza cazuri de incompatibilitate, despre cari legea nu­­ştie nimic şi de a lovi în dreptul unui cerc electoral, fie diplomatic cum a făcut Apponyi, fie cu totul nediplo­matic cum a făcut grupul lărmuitor al celor neîmpăcaţi. Nu cu astfel de exemple se poate păzi integritatea parlamentaris­mului ungar. „Népszava, organul socialist scrie între altele: »Ceea­ ce au săvârşit azi în dietă de­putaţii patrioţi împotriva naţionaliştilor, blând zis, este ticăloşie. Orgia de terorism josnic, brutal şi murdar ce a săvârşit acolo o majoritate covârşitoare faţă de o mână de oameni minoritate neînsemnată, n’ar merita alt cualificativ nici chiar atunci când indignarea ar fi fost îndreptăţită, nici atunci când deputatul român într’adevăr ar fi săvârşit păcat mare, nici atunci când versurile obiecţionate ar fi de o miie de ori mai grave decât sunt«. Temeri de revoltă în Basarabia, ştiri sosite din Kişineu anunţă că situaţia în Basarabia devine din ce în ce mai gravă. Populaţia rurală e în mare agitaţie, cerând de la proprietari îmbunătăţirea condiţiuni­­lor de muncă. La această agitaţie mai con­­tribue şi păturile muncitoare cari sunt în mare ferbere. In fiecare zi se distribuesc prin toate colţurile Basarabiei mii de ma­nifeste aţâţătoare de către membrii aşa­­zisei »Ligi patriotice«. Sute de telegrame se expediază zilnic din Basarabia la Pe­tersburg, cerându-se măsuri urgente. Po­pulaţia oraşelor este foarte alarmată şi e convinsă că în curând se vor petrece acolo evenimente sângeroase. Din România. Ordin de zi cătră armată. Regele Carol a dat următorul ordin de zi, prin care mulţumeşte armatei, care s’a arătat la înălţimea chemărei sale în momentele când primejdia ameninţa ţara: Ostaşi! Evenimente grave s’au deslănţuit asu­pra noastră, sguduind instituţiile statului pănă în temeliile sale şi punând în primej­die munca a jumătate de veac. In aceste grele împrejurări armata a fost chemată să restabilească liniştea tul­burată. Fără şovăire şi-a îndeplinit datoria şi în toate unghiurile ţării ostaşii au ră­spuns grabnic la apel. In cinci zile oştirea a ajuns la numărul de 140.000 oameni. Mobilizarea repede şi dislocarea tru­pelor cu ordine şi fără întârziere sunt o puternică chezăşie, că armata va fi întot­deauna în stare a face faţă ori­cărei pri­mejdii ce ar ameninţa statul. Ţara datoreşte oştirii şi atitudinei ei hotărâte, că o mare nenorocire a fost în­lăturată şi ordinea în scurtă vreme re­stabilită. Aţi avut o datorie dureroasă de îm­plinit, dar unde este omor, foc şi jaf, tre­­buesc ocrotite cu ori­ce preţ averea cetă­ţenilor şi buna rânduială. Vă mulţămesc cu inima caldă şi pri­vesc cu dragoste şi nemărginită încredere spre scumpa mea armată, care s’a arătat la înălţimea chemării sale ori şi când o

Next