Gazeta Transilvaniei, aprilie 1907 (Anul 70, nr. 74-95)
1907-04-01 / nr. 74
Pagina 2, nare de protestare sârbească în Panciova. In aceiaşi zi s’a ţinut o adunare şi în comuna Ada şi sunt convocate pănă acum încă alte 16 adunări. Din minciunile pressei maghiare. Toate foile maghiare începând cu »Budapesti Hírlap« şi până la archişovinista »Erdélyi Hírlap« din Cluj au înregistat cu o vădită bucurie o pretinsă aderenţă trimisă ministrului Apponyi de cătră învăţătorii români din tractul Vârşeţului. Acum vin însuşi învăţătorii din acest tract şi desmint cu propria lor iscălitură, această minciună, lată declaraţiunea învăţătorilor din acest tract. »Fiind suspiţionaţi că mai mulţi învăţători din tractul Vârşeţ am fi subscris o aderenţă faţă de proiectul ministrului de culte, d-l Apponyi, privitor la întregirea salatelor învăţătorilor comunali şi confesionali, acum prin subscrierea noastră declarăm sărbătoreşte, că acelea sunt simple calomnii la adresa noastră şi din contră ne identificăm cu resoluţia anchetei învăţătorilor români gr. or. şi a episcopatului nostru. (Urmează 15 iscălituri.) Comitetul naţionalist român ,patriotici din Seghedin. Ziarele maghiare, ce ne sosesc, publică o crâmpeie de »manifest« al »inteligenţei române patriotice din Seghedin«, în care poporul român se invită a ţinea adunări de protestare în contra »inştiinţelor nepatriotice« ale deputaţilor naţionalişti, cari prin atitudinea lor în dietă »subminează fericirea învăţătorilor români«, »tulbură înţelegerea frăţească între popoare«, »samăna ură în contra Maghiarilor« şi alte inepţii de felul celor amintite. Foile maghiare mai spun, că din noul comitet patriotic fac parte judecătorii de origine români şi alţi funcţionari publici şi particulari din Seghedin. Nume însă nu se spun: întregul manifest al »patrioţilor« români din Seghedin ne face impresia, că nu e altceva decât una din numeroasele încercări desperate, puse la cale de guvernul coaliţionist, pentru a »dovedi« lumei, că acţiunea de protestare, ce s’a pornit între Românii din Ungaria în contra proiectului Apponyi, nu e aprobată de toţi Românii. Ne-ar plăcea să ştim cine sunt anonimii »patrioţi români« din Seghedin, pe cari îi prezentă foile ungureşti ca pe autorii manifestului din chestiune. Din dieta ungară. Şedinţa de la 12 Aprilie. Deput. Melzer (sas) arată cât de mult au jertfit Saşii în trecut şi cât jertfesc ei în prezent pentru desvoltarea culturei lor naţionale. Saşii sunt convinşi, că prin înaintarea lor culturale se satisface şi interesului statului, în a căruia desvoltare şi întărire şi ei văd asigurarea existenţei lor naţionale. Saşii sunt aderenţi ai ideei de stat maghiar şi nu doresc decât ca în şcoale, până când încep studiile academice, să poată învăţa în limba lor maternă şi să-şi poată exercita autonomia pe lângă supraveghierea statului. Saşii totdeauna s’au bucurat, când li s’a dat ocaziune să ’nveţe, limba maghiară. Vorbitorul poate să afirme liniştit că în şcoalele Saşilor instrucţiunea limbei maghiare a avut mari rezultate. Melzer zice că proiectul de lege şcolar conţine puncte grav aminoase, cari au mai fost înăsprite de către comisiunea dietală pentru instrucţiune. Cercul de drept autonom al confesiunilor este foarte restrâns prin dispoziţiile, cari se referă la delictele disciplinare. Şi acea dispoziţie e grav aminoasă după care copii sunt siliţi de a învăţa mai multe obiecte în limba maghiară. Este foarte păgubitor din punct de vedere cultural, dacă copilul nu-şi primeşte instrucţiunea în limba sa maternă. Melzer declară la încheierea vorbirei sale că nu primeşte proiectul. Contele Apponyi, ministru instrucţiipublice, declară, că ar fi aşteptat, că Melzer şi Saşii vor primi proiectul în general; obiecţiunile lor le puteau face şi la desbaterea specială. Nu e aplecat a jertfi nici cât de puţin din principiile generale ale proiectului. Apponyi declară apoi, că nu el e cauza, că învăţătorii de la şcoalele de stat sunt plătiţi mai bine decât cei de la şcoalele confesionale; el (ministrul) aşa a găsit situaţiunea şi, regretă, că este aşa. înainte deosebirea a fost mult mai mare, noul proiect scade diferenţa cu două treimi. Starea financiară nu permite mai mult. Carnetul a primit cârma într’o grea situaţie, fiecare clasă face cele mai mari pretenţiuni faţă de stat şi budgetul s’a ridicat cu 20 de milioane; de aici nu s’a putut întrebuinţa decât numai 6 milioane pentru învăţători. Ministrul polemisează apoi cu Molnár şi zice, că statul e în drept a cere dela confesiuni, să plătească învăţătorilor salarul, ce-i poate pretinde omul cult, cu atât mai vârtos, că statul se arată gata de a contribui la întregirea salariilor. Sperează că învăţătorii vor fi mulţumiţi cu salarile stabilite în proiectul de lege. Se înţelege de sine, că ajutorul de stat impune oarecari îndatoriri. Dispoziţiile proiectului în privinţa instrucţiunei limbei maghiare şi predarea unor obiecte în limba maghiară sunt neapărat necesare. Zice mai departe ministrul, că învăţarea limbei maghiare în şcoale este necesară, deoarece nu e permis ca în ţară elemente străine (9!) să se izoleze în mod ermetic şi desvoltarea democratică ar pretinde, să ne înţelegem unii pe alţii. Spune apoi că legile mai vechi dela 1792 şi 1805 ar prescrie instrucţiunea în limba maghiară în toate şcoalele ţării. In ce priveşte dreptul de aprobare al ministrului nu s’a întâmplat încă niciodată, ca un ministru să nu fi aprobat pe un învăţător confesional, dar măsura disciplinară e de lipsă pentru ca statul să poată pedepsi orice procedere îndreptată în contra lui. La obiecţiunile făcute de deputaţii naţionalişti, că guvernul a avut problema să facă reforma electorală, nu proiecte de lege școlare, Apponyi răspunde, că guvernul va rezolva și chestiunea dreptului electoral. Pentru aceasta se recere însă timp ca să se facă pregătirile de lipsă. Până atunci pot fi rezolvate și alte chestiuni importante. Guvernul vrea să creeze ceva, dar nu numai să rezolve acte. Celor cari au cerut ca toate şcoalele poporale să fie ale statului, le răspunde contele Apponyi, că mai întâiu nu sunt bani, al doilea s’ar provoca printr’asta o luptă cu confesiunile. Au fost mult citaţi de cătră deputaţii naţionalişti Eötvös şi Deák, creatorii legilor dela 1868. Dar trebue să se coreagă ce s’a spus despre ei. Unitatea statului ungar e o moştenire, ce ne-au lăsat’o nu numai Eötvös şi Deak, ci încă sfântul Ştefan şi guvernul vrea să apere cu ori ce preţ aceasta unitate. (Dr. Polit a întrerupt pe Apponyi mai de multe ori între strigătele independiştilor. După vorbirea lui Apponyi a urmat o pauză. Apoi a luat cuvântul deputatul naţionalist român Dr. Aurel Novacu. Comunicatul clubului naţionalist şi afacerea Vaida, fim informat temeinic despre stările din Ţara Moţilor, cum m’am informat mai târziu din discursul ţinut de Dr. Şt. C. Pop în şedinţa din 6 Decemvrie 1906 a dietei ungare. Mă uitam deci cu un aer de bănuială la omul, care spunea atari minunăţii. Şi fiindcă mai ştiam acum şi aceia, că legea nu dă unei persoane private voie să scrie jalba altuia, i-am spus moțului că eu bucuros îl conduc la un advocat vrednic de toată încrederea, care să-l ia în apărare. Fără săzică o vorbă mă fixa omul multă vreme cu privirea aspră de Dac, apoi după ce mântui vorbele, cu cari voiam să-l înduplec să să pună sub pavăza unui avocat bun, izbucni de-odată c’o voce crescândă: »Vai domnişorule, d’apoi că mâncatu’s eu de advocaţi; că-s toţi pe-o formă, nu-ţi vreau ei binele, numai să-ţi încurce pricina, ca să-ţi ia banii... Am gândit, că d-ta mi-i mai scrie o plânsoare la Maiestate, dar se vede că şi pe d-ta te-or apucat domnii între ei şi-acum vreai să mă dai pe mâna lor. De-acum o fi ce-o vrea Dumnezeu. Sănătate bună!... încercarea de a-i insufla încredere mi se zădărnici prin îndârjirea desnădăjduitului. Pleacă moţul far’ de a mă mai învrednici de vreun cuvânt. O cumplită aversiune faţă de domni, faţă de avocaţi trebue să fi stăpânit inima bietului om, ca să se determine să plece cale de multe poşte acasă, fără treaba isprăvită, numai pentru că îi sfătuisem »să se dea pe mâna unui avocat... * * * Astă vară mă plimbam într’o sală cu lună plină prin oraşul, unde se petrecuse scena de mai sus. Mă gândeam c’o fericire aproape naivă la călătoria ce-o s’o fac ca mâne în ţara liberă românească. Când să întru în abia veche în »Aleia Poeţilor«, mă pomenesc faţă’n faţă cu moţul meu. Era însoţit de astădată şi de nevastă-sa, o femeie robustă şi tăcută. La zi lumina lunii observaiu, că în restimpul de la ultima întâlnire moţul îmbătrânise cu mult mai mult decât ar fi adus cu sine firea neforţată. Am aflat din vorba-i rece, c’a ajuns din răzeş chiabur ce fusese —• să secere’n parte ca să-şi câştige o bucătură de pâne. Pe acel fiu al neamului românesc, care şi-a făcut datoria de a trece prin gama bogată a clipelor de rebelă idignare, ce ţi le ofere cetirea istoriei naţionale şi a atâtor jalbe, memorialuri şi memorande. — pe acel tânăr satrapiile funcţionarilor nu-l mai scot din sărite. ...Te obicinueşti să aştepţi — dincoace de munţi — sanarea lor colectivă dela validitatea punctului 3 din programul de la 1881... Insă în sala aceia plină de desmierdările naturii, scăldate’n argintul lunii şi de iluziile ce mi-te făceam despre întâia mea călătorie în România liberă, inima mi s’a revoltat auzind oftările elegiace ce eşiau din ruina unui cuib de vultur. Dar din inima tulburată de viscolul revoltei a pornit graiul într’aripat de inspiraţie. I-am spus creştinului şi consoartei lui, care asculta uimită, că au trecut vremurile când drepturile omului sau nu erau cunoscute sau erau cutropite de stăpânitorii volnici. Lumea s’a mai luminat. Astăzi şi omul de rând are anumite drepturi — între cari dreptul sfânt al vetrei neștirbite stă’n frunte, — pentru a căror apărare s’au făcut legile ţârii. »Poate, i-am zis mai departe, d-ta n’ai găsit modiul potrivit de apărare. In călătoria pe care am s’o fac în România o să mă întâlnesc de bună seamă cu vreun advocat fruntaş de-ai noştri şi-i voi spune toată întâmplarea. D-ta să vii apoi peste 3 săptămâni împlinite, ca să-ţi spun ce-i de făcut. Cu privirea’n pământ asculta moţul fără să deie vre-un semn de aprobare. Deodată îşi ridică rezolut fruntea şi zise: »Ştii ce domnişorule? Iţi dau dumitale ce-i cere, dacă vei vrea să vii cu mine la Maiestate; om întră la »audinţă«, iar d-ta să-i spui tot ce ţi-oi zice eu«. N’am încercat să-l conving despre aventuriozitatea acestui plan, ci i-am zis din nou să mai aibă răbdare pănă voi desbate treaba cu vreun advocat, da de vom putea afla calea cea mai potrivită. Apoi ne-am despărţit, strângându-ne mâna prieteneşte. După reîntoarcerea din România în zadar l-am aşteptat pe moţul Petru Sturza din Buninginea Abrudului! — Cine ştie, va fi desnădăjduit de a-şi mai recâştiga moşia, ori se va fi lăsat dus la Viena de atavismul încrederii faţă de Maiestate. Gratz, Februarie 1907. Aurel Dobrescu. GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 74.—1907. Clubul naţionalist publică următorul comunicat: Clubul deputaţilor naţionalişti în şedinţa de astă-seară, discutând afacerile curente a designat pe oratorii zilelor următoare pentru desbaterea generală a proiectului lui Apponyi. A constatat că ziarele din capitală şi cercurile coaliţioniste au interpretat greşit ţinuta deputaţilor naţionalişti în afacerea deputatului Dr. Alexandru Vaida. Desaprobarea partidului s-a referit numai la faptul că d-l A. Vaida a cetit în parlament două poezii de conţinut ofensător pentru poporul român şi poporul maghiar. Deci e mai presus de orice îndoială că d-l Vaida n’a cetit cu intenţii ofensatoare poeziile în chestiune şi că nu s’a identificat cu conţinutul lor. Deputaţii naţionalişti, în vederea acţiunilor politice viitoare, au ţinut să dea prin atitudinea lor vădită expresiune consideraţiunii ce-o nutresc, că nu este admisibilă şi este neavenită chiar şi numai reproducerea unor expresiuni, cari sunt acomodate a trezi astfel de sentimente, cari ar împiedeca cu desăvârşire conlucrarea acestor două popoare, avizate la ajutorul reciproc, — şi pentru a nu lăsa nici urmă bănuielii şi posibilitatea învinuirii că deputaţii naţionalişti sunt gata a lăsa naţiunea sau poporul maghiar fără satisfacţia totdeauna reclamată şi pentru popoarele noastre. Consideraţiile aceste au fost pe deplin împărtăşite şi de dl Vaida. Deputaţii naţionalişti au mers până la acea margine a loialităţii, peste care nu se poate trece. A atribui însă altă însemnătate ţinutei observate de deputaţii naţionalişti, ar fi cu totul greşit. Ca ilustrare a celor ce le-am afirmat în numărul nostru de ori despre purtarea extrem de pătimaşe a majorităţii din cameră în cazul Vaida, cităm aici părerile câtorva din ziarele ungureşti de nuanţă opoziţională. »Az Ujsag«, organul lui Tisza, vrând s’arate cum înţeleg cei din coaliţie chipul de a se da satisfacţie, scrie: »Scena a fost meschină. In loc de demnitate, un sgomot ca în târgul vechiturilor. Judecată amestecată cu înjurături. Vedeam strânsă vulpea în mijlocul haitei de copoi lătrători... Demnitatea lipsea. Lipsea conştiinţa şi mândria. Oare n’aţi simţit, prea stimaţi părinţi ai patriei, că la un act aşa de mare, când se pedepseşte cel ce insultă demnitatea naţiei, nu e loc pentru înjurătura josnică, vorbăria ca la grajd, ameninţarea cu scuiparea şi palmele? Ce întreruperi umpleau văzduhul? Mucos, obraznic, sdrenţos, mişel, vită, bou, om de nimica ! Oare sunt aceste cuvinte în dicţionarul demnităţii naţiunei insultate? Multe ştie parlamentul acesta, dar demnitatea n’o cunoaşte.« ■»Pester Lloyd« dela 11. c. scrie între altele : Deputatul Vaida a cerut scuze dela cameră şi s’a supus fără de a zice un cuvânt admoniării protocolare, la care l’a judecat camera aproape unanim. Mai mult nu s’a putut aştepta, nici nu s’a putut cere. De aceea prea mult s’au lăsat răpiţi (cei din majoritate) dacă cu toate aceste deputatul a fost încărcat cu invective şi s’a cerut în şedinţă publică şi privată să-şi depună mandatul. Totuşi nu merge de a improviza cazuri de incompatibilitate, despre cari legea nuştie nimic şi de a lovi în dreptul unui cerc electoral, fie diplomatic cum a făcut Apponyi, fie cu totul nediplomatic cum a făcut grupul lărmuitor al celor neîmpăcaţi. Nu cu astfel de exemple se poate păzi integritatea parlamentarismului ungar. „Népszava, organul socialist scrie între altele: »Ceea ce au săvârşit azi în dietă deputaţii patrioţi împotriva naţionaliştilor, blând zis, este ticăloşie. Orgia de terorism josnic, brutal şi murdar ce a săvârşit acolo o majoritate covârşitoare faţă de o mână de oameni minoritate neînsemnată, n’ar merita alt cualificativ nici chiar atunci când indignarea ar fi fost îndreptăţită, nici atunci când deputatul român într’adevăr ar fi săvârşit păcat mare, nici atunci când versurile obiecţionate ar fi de o miie de ori mai grave decât sunt«. Temeri de revoltă în Basarabia, ştiri sosite din Kişineu anunţă că situaţia în Basarabia devine din ce în ce mai gravă. Populaţia rurală e în mare agitaţie, cerând de la proprietari îmbunătăţirea condiţiunilor de muncă. La această agitaţie mai contribue şi păturile muncitoare cari sunt în mare ferbere. In fiecare zi se distribuesc prin toate colţurile Basarabiei mii de manifeste aţâţătoare de către membrii aşazisei »Ligi patriotice«. Sute de telegrame se expediază zilnic din Basarabia la Petersburg, cerându-se măsuri urgente. Populaţia oraşelor este foarte alarmată şi e convinsă că în curând se vor petrece acolo evenimente sângeroase. Din România. Ordin de zi cătră armată. Regele Carol a dat următorul ordin de zi, prin care mulţumeşte armatei, care s’a arătat la înălţimea chemărei sale în momentele când primejdia ameninţa ţara: Ostaşi! Evenimente grave s’au deslănţuit asupra noastră, sguduind instituţiile statului pănă în temeliile sale şi punând în primejdie munca a jumătate de veac. In aceste grele împrejurări armata a fost chemată să restabilească liniştea tulburată. Fără şovăire şi-a îndeplinit datoria şi în toate unghiurile ţării ostaşii au răspuns grabnic la apel. In cinci zile oştirea a ajuns la numărul de 140.000 oameni. Mobilizarea repede şi dislocarea trupelor cu ordine şi fără întârziere sunt o puternică chezăşie, că armata va fi întotdeauna în stare a face faţă oricărei primejdii ce ar ameninţa statul. Ţara datoreşte oştirii şi atitudinei ei hotărâte, că o mare nenorocire a fost înlăturată şi ordinea în scurtă vreme restabilită. Aţi avut o datorie dureroasă de împlinit, dar unde este omor, foc şi jaf, trebuesc ocrotite cu orice preţ averea cetăţenilor şi buna rânduială. Vă mulţămesc cu inima caldă şi privesc cu dragoste şi nemărginită încredere spre scumpa mea armată, care s’a arătat la înălţimea chemării sale ori şi când o