Gazeta Transilvaniei, septembrie 1907 (Anul 70, nr. 193-215)

1907-09-01 / nr. 193

Pagina 2, GAZETA TR­ANSILV­ANIEI Nr. 193.—1907. nilor şi a ţărilor. Citez înaintea mea spi­ritele popoarelor, cari au dispărut deja de pe scena acestei lumi, ca să-mi dea răs­puns la întrebarea : că de unde provine binele şi osânda lor? pe ce fundament şi în ce mod au să se ridice statele şi naţiu­nile, ca acele să devină într’adevăr mari şi puternice? Şi cursul veacurilor, pagi­nile istoriei, spiritele popoarelor, cari nu mai sunt, într’un glas îmi răspund, că is­­vorul răcoritor, fundamentul solid al bine­lui, al puterii şi al trăiniciei popoarelor este cultura împreunată cu religiositatea şi cu moravurile creştineşti. Da, cultura cu bază morală este acea­ tainică putere, care direge destinele popoarelor, le de­şteaptă din moarte la viaţă, din barbarism la civilizaţie, şi din imperiul forţei fisice le ridică la niveul superiorităţii intelectuali. In mâna unui popor, a cărui viaţă nu o împodobeşte, a cărui inimă nu o nobili­­tează, a cărui pofte nu le îndreaptă cul­tura morală, libertatea nu este alta decât un pumnal, cu care se răneşte pe sine în­suşi. — pe bu­zele unui astfel de popor limba nu-i alta decât un ban de mic preţ, care peste hotarele restrânse ale ţării lui nu mai are valoare, nici circulaţie, — în posesiunea unui asemenea popor nu este alta averea decât un instrument infect pentru îndestulirea patimilor sale deslăn­­ţuite. Şi patria, acest pământ sfânt în po­sesiunea unui popor fără cultură şi morală, nu este altă decât un mormânt îngrozitor care ţine ascuns în sânul său pe un mort­­viu, ca pe acela între chinurile cele mai cumplite ale agoniei să-l dea pradă peririi vecinice, fără ca să se afle măcar o sin­gură fiinţa, care să deplângă, să jelească perirea lui. Acest adevăr, care nu se poate ră­sturna, a pătruns în urmă şi în interiorul naţiunii noastre iubite. Un veac, abia un veac este, de când biata noastră naţiune română, pe care cruda şi amara ei soarte o ţinea ferecată în intunerec şi în umbra morţii, la aurora unei dimineţi fericite, în­­dreptându-şi privirile spre Roma, glorioasa ei mumă, prin puterea fermecătoare a cu­vintelor rostite din partea Apostolilor săi trimişi de Dumnezeu, deşteptatu-s’a la o nouă viaţă, şi înspăimântându-se de ră­mânerea ei îndărătul altor ginţi, apucat a singurul mijloc de mântuire , a păşit adecă pe calea culturei şi a civilizaţiunii, ca ast­fel să-şi elupte poziţie între neamurile culte şi parte să aibă în a nemuririi mă­rire. Abia un veac de când cu fală privim la naţiunea noastră, cum jertfeşte şi dânsa alăturea cu celelalte naţiuni ale lumii ci­vilizate la altarul ştiinţelor. Şi iată că în măsura, în care se răspândeau în sânul ei binefacerile culturei şi se ridicau pe pă­mântul ei palestrele ştiinţelor, în aceeaşi măsură i se nobilitau din ce în ce mai mult sentimentele, şi precum germenele îngropat în pământ sub influenţa binefă­cătoare a luminai şi a căldurei, astfel au eşit la iveală şi din sînul ei, ca nişte vlă­stare nuoi, însuşirile frumoase moştenite de la strămoşi, pe fruntea ei într’o nouă strălucire se reoglindează originea ei la­tină, şi locul udat de sângele fiilor săi îl ocupă o generaţiune nouă eşită de sub mâna binecuvântată a distinşilor bărbaţi Clain, Maior, Vulcan, Cipariu şi alţii, înar­mată cu mai nobile arme, gata spre mai nobile lupte şi spre mai nobile triumfuri. Bărbatul distins, de cărui rămăşiţe pă­mânteşti ne-au adunat pe noi aici, J. A., a fost fiul, a fost fata acestei naţiuni ro­mâneşti. A murit Vulcan!... Cine dintre Ro­mâni nu cunoaşte profunditatea ştiinţei lui, judecata lui adâncă, nobreaţa inimei sale, puritatea şi sublimitatea cugetelor lui ? cari toate dovedesc ce putere vitală zace ascunsă într’o naţiune la aparinţă amorţită prin viscolele veacurilor, dacă a­­ceea îşi îndreaptă paşii la izvoarele puru­rea vii ale culturei cu scop ca din undele cristaline ale aceloraşi izvoară să-şi deş­tepte sufletul, să se recorească, înfrum­­seţeze, şi nebiniteze. »Lucrurile mari, pretind oameni mari« zice S. Augustin. Un astfel de bărbat am venerat noi în persoana adormitului, pe care cruda moarte în anul al 66-lea al vieţii l-a răpit din mijlocul nostru, şi care cu virtuţile sale lumină a răspândit în tot decursul carierei sale glorioase în servi­ciul bisericii, a patriei şi a neamului său. Cultura lui înaltă,­­cunoştinţele lui multilaterale, tactul lui fin, munca lui ne­obosită, caracterul lui firm­­ au asigurat o posiţie înaltă între fii naţiunii sale. Strănepot al marelui Episcop Vulcan, care pentru de a resfira ,întunecimea co­pleşitoare, în care zăcea p­oporul torcâp a aprins făclia ştiinţei la poalele Bihorului* prin înfiinţarea gimnaziului din Beiuş, de unde s’a respândit apoi lumina în toate unghiurile locuite de români, a urmat şi adormitul exemplul strălucit al strămoşu­lui său de binecuvântată aducere aminte, şi în întreaga sa viaţă ii vedem muncind din toate ale sale puteri pentru deştepta­rea şi înaintarea fiilor scumpei sale na­ţiuni. Eruditul scriitor român aproape o jumătate de veac a mers printre fruntaşii întregei noastre mişcări intelectuali. Es­tinsa este câmpia, în care Iosif Vulcan timp atât de îndelungat a tras brazde de lumină. Ca poet, estetic, etnolog şi dra­maturg a străbătut o mulţime de probleme din viaţa poporului român într’o limbă aleşuită de pe buzele aceluiaşi popor. Iar valoroasa revistă beletristică şi literară în­­meiată de dânsul »Familia« în cursul tim­pului de 40 de ani a sustat asem­­enea unei plante, care şi-a estins rădăcinile peste în­treaga grădină a poporului românesc. »Fa­­mi­la« a fost arena de convenire a celor mai ilustre condeie. »Familia« a fost şcoala unei mulţimi mari de preoţi, funcţio­nari, învăţători şi cărturari din popor, iar redactorul ei adevăratul dascăl literar al poporului român. Ei abandonând ori­ce funcţiune publică, ce i-ar fi consumat pu­terile şi l’ar fi indispus pentru munca li­terară, s’a dedicat cu trup cu suflet acti­vităţii jurnalistice, ceea­ ce va se zică, s’a jertfit din tinereţile sale pentru luminarea, pentru întărirea conştienţii naţionale fii fraţii săi. — Rari oameni cu atâta rada e ! Munca lui neobosită, meritele sale neperitoare remunerate le vedem prin aceea, că cel mai înalt arec pag al literelor — Academia română — l’a înrolat în sânul său de membru, unde acea înaltă distinc­­ţiune l’a ajuns, că fu ales de president în secţiunea literară. Fost-a dânsul preşedin­tele fondului de teatru naţional român, membrul de onoare al asociaţiunii pentru cultura poporului român, membrul socie­tăţii literare »Kisfaludy«. Astfel prin împlinirea cu scumpătate a datorinţelor sale de creştin, cetăţian şi român adevărat s’a împletit în jurul ca­pului lui cununa neperitoare de merite, în care ca piatra cea mai preţioasă strălu­ceşte recunoştinţa nefăţărită a mult iubitei sale naţiuni. II. Văzând însă cât de puţin ne rămâne nouă din gloria, din preamărirea aceasta, dacă îmi închipuesc, că numele, ştiinţă, demnitatea, toate sunt numai o jalnica pomenire a aceluia, pe care nu-l mai avem, dacă cuget în urmă, că la manifestarea aceasta a stimei şi a recunoştinţei de obşte tocmai acela lipseşte, care este obiectul cel mai vrednic al stimei şi ve­­neraţiunii noastre, în lacrămi se scaldă ochii mei şi lacrămi curg pe feţele voastre întristate. »Căzut-a cununa capului nostru«. Ca soarele, respândind lumină şi-a trăit viaţa, ca soarele apus-a strălucind. In zădar îl doreşte văduva iubitoare, adâncită în marea durerilor sale, în zădar îl chiamă rudeniile lui întristate, în zădar îl chiamă naţiunea întreagă cuprinsă de adâncă durere. Toate sunt în zădar ! Plânsul şi vaietele noastre a tuturora nu-1 mai pot reţinea, lacrămile ce curg pe coşciu­gul lui nu-1 mai pot reîntoarce! Iată o moarte biruinţa ta! In mijlocul durerii nespuse ce o sim­ţim o rază de mângâiere ne întinde totuşi ştirea, că spiritul lui şi productele muncii lui vor să rămână şi mai departe în noi, şi că memoria lui binecuvântată o vom păstra cu scumpătate în inimile noastre. Şi acum J. A., când împreună cu ale voastre rugăciuni se înalţă cătră tronul induratului D-zeu cu binecuvântarea Ar­­chiereului rugăciunea servitorilor altarului pentru vecinica odihnă a sufletului celui adormit, şi când cu feţele cernite de doliu petrecem rămăşiţele pământeşti ale lui la locul de repaus până la a doua venire, par’că citesc de pe buzele lui reci cel din urmă adio îndreptat cătră fii poporului său mult iubit: „Fraţilor mei Văcăresci Las vouă moştenire Creşterea limbei româneşti Şi a patriei cinstite“. In veci pomenirea Lui! — Balta e adâncă şi înşelătoare — adauge el. Un fecior din Petrid, îl chema Dănilă, a voit să se scalde în ea, dar apa l’a tras la fund şi n’a mai ieşit cu viaţă, acolo îi s’au stins zilele, săracul. Cam pe la mijlocul Cheii locul să lărgeşte puţin şi în păreţii stâncilor, faţă în faţă, ni să arată două peşteri, cu gu­rile ziduite. Este Cetatea lui Balica. Am­bele peşteri sunt la o înălţime de 10—12 m. de la părău. Cea din stânga e mai mare şi are mai multe încăperi. In cea din dreapta să află un lac. Ele micindu-şi cavitatea să perd în adâncimea tainică a muntelui. După ce eşim la lumina zilei, ad­mirăm de nou locul romantic, martor la luptele crude din trecut. Moş Mitru ne povesteşte despre Balica, care a ziduit peşterile. Balica a fost un voinic de ro­mân, care a luat arma în mâna şi cu soţii săi viteji s’a luptat împotriva păgânilor. El s’a apărat multă vreme în Cheie, ca un năzdrăvan, până­ ce l’au răpus păgânii cu mişelie, că în luptă dreaptă n’au răsbit cu el.*) Aşa ne spune bătrânul şi noi nu-i contrazicem, îi lăsăm să crează, că Balica contra păgânilor s’a luptat. II lăsăm să crează aşa, căci credinţa lui este credinţa poporului nostru. Despre ori­ce voinic, eşti din sânul lui, Românul zice, că s’a oştit contra liftelor, contra păgânilor. Şi dreptate are, căci toţi aceia, cari ne-au năpădit plaiurile şi ne-au secat viaţa, pă­gâni au fost, unii păgâni de lege, alţii de fire păgâni. După­ ce moş Mitru îşi termină po­vestea, mergem înainte. In cale nu să ivesc alte peşteri. — Peştera ceea, colo — zice moş Mitru, arătând cu mâna — e »peştera fe­ciorilor«, cealaltă, ce abia să zăreşte să chiamă »peştera ascunsă« ; calea la ea e foarte anevoioasă. Iată colo e peştera Mo­­doloaii, numită dela o babă, care s’a conăcit în ea. Şi aşa, pas de pas moş Mitru ne arată toate rarităţile Cheii. (Va urma.) *) Nichita Balica a fost Român din Petri­­cinic şi căpitan de gloate racoţiane în rescoala lui Francisc Rákóczi II. El s’a susţinut multă vreme în Cheie contra armatei împărăteşti. Cronica din afara. Evenimentele din Odesa.­ Agenţia West­­nik­ află că noul prefect al Odesei a dat un ordin poliţiei declarând că prima sa datorie este de a readuce liniştea în oraş. Este o necesitate absolută, ca dezordinele pe străzi să înceteze , trebue ca poliţia să rămână totdeauna stăpâna străzei şi să nu permită nimănui să-şi aroage funcţiuni poliţieneşti. Congresul internaţional pentru pace a ho­tărât să adreseze conferenţei din Haga o scrisoare exprimând-ui satisfacţiunea pentru resultatele obţinute până acum, dar rele­vând în acelaşi timp că scopul final al con­ferinţei nu trebuie să fie reglementarea războiului, ci un tratat general cu privire la tribunalul de arbitraj obligător şi du­rabil. Congresul internaţional pentru pace a adoptat apoi o rezoluţiune spunând că o naţiune se onorează ea însăşi, dacă nu recurge la războiul, ci la un tribunal de onoare pentru a salvgarda onoarea sa. Situaţia în Maroc. Mai multe ziare fran­ceze au publicat telegrame din Casablanca afirmând că generalul Drude ar fi primit instrucţiuni de a sta în defensivă. O notă a agenţiei Havas spune în această privinţă: suntem autorizaţi a declara că acele tele­grame sunt neexacte ; guvernul a dat din potrivă generalului Drude instrucţiuni spre a lua ofensiva fără a-i indica totuşi ope­raţiuni determinate. Ministrul Clemenceau, intervievat, a confirmat desminţirea dată ziselor depeşi şi a declarat că generalul Drude a primit instrucţiuni pentru a lua ofensiva. Ziarul »Daily Telegraph« află din Tan­ger, că banca de stat marocan a avansat sultanului Abdul Azis un milion de franci platibil jumătate la Fez, şi cealaltă jumă­tate la sosirea Sultanului la Rabat. Ziarul »Norddeutsche Allgemeine Zei­tung« află, că principele Bü­low a dat or­din să se avanseze 250.000 mărci pentru negustorii germani din Casablanca, cari au avut de suferit în urma bombardărei orașului. Noua Dumă. O circulară a ministrului de interne al Rusiei dă guvernatorilor in­­strucţii pentru a proceda la votarea pen­tru noua Dumă. Votul este secret şi asi­gură că ori­ce agitaţiune în biurourile e­­lectorale este interzisă. Excesele contra Chinezilor şi Japonezi­lor. Ziarul »Times« află din Wankuver, că în cuartierele locuite de Chinezi și Japo­nezi s’a declarat starea de asediu. Adunarea dela Cergăul mare. Darea de seamă a deputatului Dr. Iul­iu Man­iu. Cergăul mare, 30 Aug. st. v. 1907. Miercuri, în ziua de 29 August st. v. și-a făcut deputatul Maniu darea de seamă în comuna Cergăul mare. Din acest inci­dent s’a ţinut aici cea dintâi adunare po­porală. Stăpânirea s’a îngrijit, să asigure li­bertatea cuvântului trimiţând la faţa locu­lui 11 gendarmi şi pe solgăbirăul Tokos dela Blaj. La 11 care soseşte deputatul însoţit de d-nii Ştefan Roşian şi Dr. Alexandru Niculescu, profesori de sf. Teologie, Dr. T. Erdélyi, c. adv., Dr. loan Bălan, notar con­sist., Aurel C. Domşa, red. »Unirii«, Nicu­­lae Marcu v.­rector seminarial şi clericii Hie Magda, loan Bărbat, Niculae Costea şi Petru Gruia. In partea de hotar numită»Cetăţuie« au ieşit întru întimpinarea iubitului oaspe 20 de călăreţi din Cergăul mare, cari l’au bineventat prin rostul lui Ilie Muntean. Acesta ţinând în mâni steagul lui­­Maniuc plin de însufleţire rosteşte următoarele cu­vinte, pe cari am aflat cu cale a le în­semna: »Iată acesta este steagul pe care părinţii noştri plini de mândrie l’au dus acum un an şi jumătate la Vinţ şi l’au adus cu biruinţă acasă. Acest steag îl în­chinăm acum înaintea Măriei Tale zicân­­du-ţi din toată inima: Bine ai venit«­ In partea de hotar numită »Grindeiu« au ieşit întru întimpinarea deputatului cei­lalţi feciori din Cergăul mare cu cetera şi s’au alăturat la convoiu, între cântece şi chiote de veselie. În capul satului îl întâmpină femeile şi fetele satului. Aici două fete aruncă flori în trăsura deputatului, iar d­­oara Olimpia Popa predă deputatului un buchet de flori, însoţindu-1 cu un prea frumos cuvânt de bineventare. Astfel şi-a făcut d-l deputat intrarea în mijlocul satului, unde aştepta mulţimea cea mare a poporului. La podul din mij­locul satului îl bineventează clericul absol­vent Septimiu S. Popa, în numele popo­rului. Adunarea s-a ţinut în jurul unei tri­bune, ridicate lângă casa parpchială, în mijlocul satului. Intre nesfârşite aclamări ale poporului mai întâi urcă tribuna »de­putatul Cergăului mare«, Dr. Iuliu Maniu. Cu graiul său dulce, dă seamă despre tot ce a lucrat vreme de un an şi jumă­tate. Arată batjocurile şi huiduielile, la cari a fost expus pentru­ că a grăit adevă­rul, pentru că a cerut de la stăpânii zilelor da azi să-şi împlinească făgăduielile ce le-au făcut alegătorilor. »Ne-au huiduit, ne au batjocurit, ba ne-au mai zis şi aceea că noi nu reprezintăm voinţa poporului, care ne-a aless, întreabă pe popor să ră­spundă: e adevărată învinuirea aceasta? Atinge în câteva puncte programul luptei din viitor şi îndeamnă poporul la iubire de patrie şi neam. Cuvântarea deputatului a electrizat inimile tuturor, şi a fost însoţită de cele mai însufleţite şi cele mai sincere aplauze. Vorbeşte apoi Clar. D. Dr. Ioan Bă­lan, care arată într’o vorbire excelentă necesitatea întroducerei sufragiului univer­sal. Al treilea orator e M. V. Ştefan Ilo­­şian, care aruncă o priviră asupra situa­ţiei politice. Arată că pace în ţara aceasta nu poate fi, până când matadorii de azi nu se vor întoarce la principiile liberale ale acelora, pe cari ei ii slăvesc, (adecă Lud. Kossuth şi Deák). Această cuvântare fru­moasă, spusă de unul din cei mai buni oratori, a însufleţit mult poporul. După aceste urcă tribuna parohul lo­cului Ioan Popa, şi prin câteva cuvinte bine simţite prezintă un proiect de rezo­luţie prin care : 1) Se votează încredere deputatului Dr. Iuliu Maniu şi întregului partid al deputaţilor naţionalişti. Le mul­­ţămeşte pentru ostenelele aduse şi se de­clară solidari cu deputaţii naţionalişti în toate cele ce au făcut până acum în ca­meră şi afară de cameră. 2) Se cere intro­ducerea adevăratului vot universal, rugân­­du-se deputaţii să lupte din toate puterile, ca acest proiect să se desbată încă în toamnă. Proiectul de rezoluţie e primit în­tre nesfârşite male şi aprobări. D­l deputat apoi mai urcă odată tri­buna, mulţumind poporului pentru drago­stea arătată faţă de el, şi pentru rezolu­­ţa adusă, promiţând din parte-i că va face totul pentru promovarea intereselor noa­stre naţionale. In sfârşit parohul Ioan Popa închide pe la 2 oare adunarea rugând po­porul să se depărteze în liniște acasă. Impresia ce au lăsat asupra poporului întrunit în număr de peste 1000 persoana cele auzite la adunare a fost foarte mare. Cor.

Next