Gazeta Transilvaniei, octombrie 1907 (Anul 70, nr. 216-240)

1907-10-02 / nr. 216

RED ACŢIUNEA, Administraţi­a şi Tipografia Braşov, piaţa mare nr. 30. TELEFON Nr. 226. Scrisori nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se retrimit. Inserate se primesc la Administraţiune Braşov şi la următoarele BIROURI de ANUNŢURI: In Vlena la M. Dukes Nachf., Nux. Augenfeld & Emeric Lea­ner, Heinrich Schalek, A. Op­­pelik îîachf., Anton Oppolik. In Budapesta la A. Y. Golber­­ger, Ekstein Bemat, Iuliu Le­opold (VII Erzsóbot-körut). Preţul Inserţiunii tir: o serie germ­ond pe o coloană 10 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă şi învo­ială. — RECLAME pe pagina 3-a o serie 20 bani. ffr. 216. Braşov, LunMarţi 2 (15) Octombrie. GAZETA apare în fiecare zi Abonamente pentru Austro-Ungarie. Pe un an 24 cor., pe şase luni 32 cor., pe trei luni 0 cor. N-nul de Duminecă 4 cor. pe an. Pentru România şi străinătate. Pe un an 40 franci, pe şase luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N­i'Ii de Dumineca 8 fr. pe an. Se prenumera la toate ofi­ciile poştale din întru şi din afară şi la d-nii colectori. Abonamentul pentru Braşov, Administraţiunea, Piaţa mare târgul anului Nr. 80, Stagiu I. Pe un an 20 cor., pe şase luni 10 cor., pe trei luni 6 cor. Cu dusul acasă . Pe un an 24 cor., pe şase luni 12 cor., pe trei luni 6 cor. — Un esem­­­ptar 10 bani. — Atât abona­mentele, cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. 2^XXXXXXXXXXXXXX^:a>XX>00<XXXX>W0<Z a bona«^ LA „GAZETA TRANSILVANIEI“. Cu 1 Ocíomvris si. v. 1907 se deschide nou abonament pe cvartalul ul­tim al anului, la care invităm pe toţi amicii şi sprijinitorii fetei noastre. Preţul abonamentului: Pentru Austro-Ungaria: Pe un an 24 coroane, pe şase luni 12 coroane, pe trei luni 6 coroane, pe o lună 2 coroane. ADMINISTRAŢIUNEA. Marele duce Vladimir în România. De câteva zile marele duce Vla­dimir al Rusiei este oaspele Regelui Carol şi al României. Astăzi petrece în castelul de la Sinaia. El e însoţit de soţia sa, marea ducesă şi de fiii săi. Marele duce Vladimir, e unchiul Ţarului Nicolae al II-lea, fratele ţaru­lui răposat Alexandru al II-ea, şi a venit cu misiunea specială de a în­toarce vizita ce a făcut-o Regele Ro­mâniei împăratului la Petersburg îna­inte cu câţiva ani. Era bătător la ochi că atâta timp această vizită n’a fost întoarsă nici de Ţarul, nici de un alt membru al familiei împărăteşti. Nu mai puţin ne-a fost surprins faptul, că Ţarul primind a fi naş la botezul prin­cipelui român Neculae, a trimes ca reprezentant al său pe prinţul Dol­­goruki şi nu un mare duce. De un timp încoace s’au mai schimbat împrejurările şi raporturile dintre curtea Ţarului şi curtea regală română au devenit mai prietinoase. La aceasta a contribuit mai cu seamă mersul politicei în Orient şi poziţia însemnată şi respectabilă ce-o ocupă azi România în chestiunile balcanice. Dovada cea mai elocventă este rolul şi conlucrarea ce au avut-o regele Carol în conferinţele miniştrilor de externe al Austro-Ungariei şi al Ru­siei zilele trecute la Viena. Odinioară nu era aşa, şi România, care în­tot­deauna a urmat o politică din cele mai corecte şi a fost un razim al li­­niştei şi ordinei în orientul european, fusese avertisată şi ea de către ca­binetele din Petersburg şi Viena cu aceeaşi notă, care s’a trimis Greciei şi Bulgariei, cari state singure erau vinovate de a fi produs pe atunci tulburări şi nesiguranţă, prejudiţioase intereselor păcii europene în peninsulă. Astăzi se ţine seamă cu altă atenţiune la Petersburg de România şi de curtea ei regală, iar la prânzul de gală dat la palatul din Bucureşti marele duce Vladimir a putut să ac­centueze fără sfială amintirile de glorie comună a armatelor română şi rusească, amintiri ce i-re a redeşteptat călătoria sa în România şi să exprime speranţa, că vizita sa va contribui a strânge sentimentele „reciproce“ de amiciţie şi recunoştinţă între Romănia şi Rusia. Este un eveniment de mare în­semnătate politică, care nu poate fi micşorată prin consideraţiunile la si­­tuaţiunea mai strâm­torată a Rusiei în urma războiului nenorocit cu Ja­ponezii, şi a tulburarilor şi mai ne­norocite dinăuntrul imperiului său. Ori­cât de mult a suferit Rusia în urma acestor dezastre, ea rămâne tot împărăţia cea mare şi puternică, care fiind vecină cu mica Românie, este în interesul acesteia din urmă să caute a trăi în pace şi în bună prietenie cu ea. Dar, cum se pre­zentă pentru moment situaţiunea politică după conferinţele Regelui Ro­mâniei cu miniştrii de externe Aeh­­renthal şi Isvolsky, Rusia însăşi caută astăzi sprijinul României în politica sa orientală, cu deosebire în acţiunea ce-o desfăşură în comun cu Austro- Ungaria pentru a ajunge la o solu­­ţiune mai durabilă a chestiunei re­formelor în Macedonia. Este prin urmare vizita marelui duce Vladimir semnul unei bune în­toarceri în situaţia politică a Româ­niei, ceea ce însă nu dispensează pe Regele şi bărbaţii ei de stat condu­cători de a fi, şi în viitor ca şi ’n trecut, cu ochii în patru la tot ce se petrece în lumea mare şi intr’e vecinii puternici şi dincolo de Dunăre. Constituirea biroului dietei. D­in şe­dinţa de Sâmbătă a dietei s’a constituit biroul pentru noua sesiune parlamentară. Vicepreşedinţi au fost aleşi deputaţii Stefan Rakovsky cu 124 voturi şi Navay cu 118,iar notari deputaţii Csizmadia, Hammersberg, Hencz, Popovici (croat), Raisz, Szentkirály, Thoroczkay, Vertan şi Zlinszky. Majordom a fost ales dep. Leszkay. Deputaţii croaţi au votat cu bile albe, iar deputaţii naţio­­nalişti s’au abţinut dela votare. Viitoarea şedinţă a dietei se va ţinea Miercuri. Moartea şcoalelor româneşti în secolul al XX-lea. 1. Anul 1907 a fost fatal pentru popo­rul român, din Ungaria. Dar, care an, nu a fost fatal, din şirul anilor de suferinţă? 1907 este unul din cei mai negrii ani pentru noi, căci în primăvara acestui an, s’a pus în lucrare o nouă campanie contra şcoa­lelor noastre.Deputaţii activişti ai românilor, au susţinut in dietă o luptă destul de în­focată; ei au suferit mult dela aceia, cari mai bine ar­­ ascultat orice, numai ce au ascultat — să nu fi ascultat! S’a sculat întreaga Românime şi a protestat, — însă proiectul de lege n’a ră­mas proiect, ci s’a făcut lege. Românii — prin 1879, când s’a adus legea, ca în şcoalele poporale confesionale să se înveţe ungureşte, au cugetat, poate că aceasta va fi ultima lege în astă pri­vinţă ; au cugetat, poate, că cu aceasta lege se va pune limită ingerinței celor de la cârmă în afacerile interne ale şcoalelor susţinute de popor? Sed, alea jacta erat!... Ei n’au știut, că aceste legi, sunt nu­mai preludiul altor legi, mai grele,­mai în­­greunătoare pentru școala confesională... Ei n’au socotit, că natura, va să poată face în Ungaria și salturi mortale, precum a făcut chiar cu legea nouă pentru școale din anul acesta, care asemenea poate să fiă numai un al doilea preludiu pentru alte legi, pentru altă lege ? Cei dela cârmă au adus legea. Ce să facem acum noi, ce să facă acum Româ­nul , cum, pe ce bază să stea, în faţa a­­-ristei legi ?... Căci: Şcoala să ţi-o laşi, ar fi cea mai mare ruşine, şi tot trecutul poporului român de 18 secole s’ar îngropa în­ mor­­mântul dispreţului şi al nedemnităţii ; d­oar şcoala să ţi-o susţini întru toate, după prescrisele legei nouă, e greu; e prea greu, pentru un popor sărac, pentru sătuleţe mici fără fonduri, fără avere. E greu, prea greu, să o susţini cu sat sărac şi cu oa­meni săraci. Din două rele,—vei alege pe cel mai mare şi mai jignitor, — sau vei alege pe cel mai mic — şi mai suportabil ? !Sâ’ţi laşi şcoala, cu care ai trăit zeci de ani; — şcoala, o tradiţiune naţională şi o pepinieră pentru edeniţiunea slujito­rilor altarului ; — şcoala, un leagăn şi o mamelă pentru pruncii, cari vreau să fiu şi ei, ce au fost tata şi mama lor;—şcoala, strugurul vitei româneşti. O, par’că e im­posibil ! — Şi chiar şi renegaţii ar tresări, când aceasta supoziţiune ar deveni faptă! Să o susţini mai departe, să arăţi că poporul român, trece la ordinea zilei peste toate evenimentele furtunoase, — că el tot el e,—şi tot el rămăne oriunde şi oricând. O, aceasta ar fi răul cel mai mic; — ci greu este să stai pe lângă el, greu este să-l poţi înfrunta, mai cu seamă In timpul prezent, care timp ne-a aflat nepreparaţi, neorganizaţi , săraci, fără fonduri, fără a­­vere, fără popor rustic, cult şi deşteptat. iţîî «poi iar Sal) Ulii porului ţăran, — sinistra consecvenţă: *El nu poate fi, decât ceea ce este /. Şi în acest stadiu, el e în stare să facă multe nărozii, atunci când i se cere să plătească la popă şi la învăţător, mai mult decât poate da, ori decât vrea să dea. De unde, *în situaţiunea prezentă». Cum mai putem noi sta în faţa po­porului,—când pe terenul, să zicem de sa­larizare învăţătoresc, natura şi-a făcut sal­turile sale; când: — dela 150 fl. ori 200 fl. cu cari în genere se plătiau învăţătorii până pe la anii 1890 şi cari învăţători, încă ştiau să înveţe destul de bine, mai cu seamă veteranii din şcoala lui Petri, câţi adică mai erau în viaţă; apoi cei din şcoala lui Pop Ştefan şi Solomon­ Mun­­teanu dela Blaj; cei din şcoala lui Popescu dela Sibiu şi cei din şcoala lui Borgovanu dela Gherla, — s a urcat salariul la 300 fl. plus, evincvenarul de 50 fl., — un ce în­­greunător pentru bieţii români — ţărani din sătuleţe cu câte 50 familii, ori 300 suflete. Şi astăzi? Cum să stăm astăzi, cum mai putem noi sta astăzi în faţa poporului, predicân­­du-i şi perorându-i să-şi susţină şcoala, când legea nouă prevede pentru învăţă­torul confesional de două ori atâta dam­ă, atâta leafă din chimirul bietului om din mi­ser a plebs contribuens ? Da, căci ministrul a voit să aibă plată bună aceşti t pioneri de cultură­, precum i-a numit el pe învăţătorii din Ungaria.. Cum vom mai sta astăzi în faţa po­porului , cum se poate lua acest popor cu buna şi să-l încurajăm, — când, după cum se ştie, mulţi învăţători chiar jubilează din aceasta cauză şi văd o auroră de aur zâmbitoare sorţii lor, cari poate ar vrea ca şcoala lor confesională să devină de stat şi ei dimpreună cu acea şcoală să de­vină învăţători de stat? Este trist adevăr acesta, dar în timpuri triste adevărurile triste, trebue să se spună! Cum vom putea să ţinem astăzi pe popor lângă şcoala sa, când el are în ve­cinătate şi la îndemână atâtea şcoli de stat, la cari trimiţându-şi copiii, n’are să plătească nimic? Şi nu puţină putere îţi trebue, ca să poţi reţinea pe cineva de a primi un dar ce i­ se face. Este deci grea, de tot grea cererea, ce l’a ajuns azi pe poporul român în viaţa sa scolastică, şi e prea penibilă situa­­ţiunea, în care se află situaţiunea agra­vată prin legea nouă şcolastică, care să nu credeţi că e productul anului acestuia, — ea ’şi are sorgintea în vremile de mai ’nainte, cu mult; şi a început a se naşte în anii 1848, când se striga: »Minden ember legyen ember és magyar !» De ce şi din cari cauze acea idee de lege, nu şi-a putut ajunge stadiul puber­tăţii până acum — o ştie fiecare foarte bine ! Şi i-a ajuns tocmai la începutul se­colului al XX-lea!!! Ce joc al timpului, ce ironie a sorţii !! ! II. Inteligenţa noastră, câtă o avem, nu va ajunge nici­odată să-şi facă o idee ade­vărată despre tabloul românismului rustic dela sate. Ea aşteaptă mult dela poporul ţăran, care în timpii trecuţi abia a putut să plătească o leafă de 200—300 fl. învă­ţătorului, pe când această plată a fost în stare totuşi să­ o dee. Adecă poporul ţăran, îndârjit­ şi sub influinţa neştiinţei, n’a dat nici ceea ce a putut. Cum pentru Dumnezeu va da el acum, ceea­ ce nu poate să dee şi in multe locuri îi este un adevăr absolut cu nepu­tinţă? Va să zică, epilogul şi corolariul este, că poporul nostru ţăran în genere a privit şcoala de o sarcină, care în alte împrejurări i-a fost uşoară de purtat, dar nv f - suvj,4. vlifeuftUl u t-CUtJ­­j/tM- 5 crucea cea mai grea ! Va sui el cu această cruce muntele Golgotha şi în caz, că n’ar putea să o ducă, i-va veni în cale vre-un Simon Cireneul, care să-i ducă baremi câtva timp crucea şi balastul, ce-i apasă? Lumea română, ori cum şi cum, e dedată — un păcat vechiu — a se lăsa, intre altele, în mâna sorţii: — dar, mă las în mâna sorţii — ca­ a vrea banul Dumnezeu ! şi a nu fi scrupuloasă faţă cu relele pre­­zintelui — sarcofagul viitorului... Avem şi noi, mai multe şi varii In­­stituţiuni şi Asociaţiuni. N’avem însă Aso­­ciaţiuni pentru fibrele şi nervii poporului, care constitue românismul. N’avem Aso­ciaţiuni pentru sate, sau cum le-ar zice Nemţii gţărăneştii, care să aibă de a face numai cu trebile ori elementele directe şi inmediate, ce sunt în sânul lui, cu şcoala, biserica şi educaţiunea sa etică şi naţio­nală. Nu avem fonduri religionare şi nu avem fonduri şcolastice. N’avem şi n’ara făcut nimica în trecut pentru viitorul şcoalelor. Am ţinut tot mereu poporul nostru de isvor nese­cat, de lada lui Midas şi a lui Lucul, din care să tot scoată şi să-şi plătească das­călii şi preoţii, cari în present incearcă şi ei o luptă pentru existenţă destul de amară. N’avem şi n’am făcut nimica, căci fanii românismului şi capii şcoalelor şi ai bisericelor, au uitat prea lesne de ceeea­­ce a zis Simeon Bărnuţiu în 3 (15) Maiu la Blaj; — au uitat, că a devenit faptă uniunea adecă fuziunea Ardealului cu Un­garia, prin ce s’a aflat cuiul lui Archi­­mede, ca să se poată face aceea, ce n’a dorit mai ’nainte, şi ce astăzi se şi face. Şi acuma? Ei nune? Stăm si ne căim, dacă am fost optimişti, dacă n’am învăţat istorie, dacă n’am cunoscut mai bine ţara şi lumea. Din contră, având la îndemână, strânsă comoara din zile bune pentru zile negre am răspunde primejdiei cu adagiul creştin:" qQuod bene vertat mitissimus Deush­ Ear poporului i-am zice în ton imperial: 12 bone, quo virtus tua et natura te vocaţia Mai marii bisericilor şi ai şcoalelor, consistoriile eparhiale, fiind şi ele ori­cum şi cum o vlăstare a lumii psichice româ­neşti, ce să facă alta, decât să se supună

Next