Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1907 (Anul 70, nr. 241-264)

1907-11-01 / nr. 241

REDACŢIUNEA, Administraţiunea şi Tipografia Braşov, piaţa mare nr. 30. TELEFON Nr. 223. Scrisori nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se retrimit. Inserate se primesc la Adminiatraţiune Braşov şi la următoarele BIROURI de ANUNŢURI: In Vlena la M. Dukes Nachf., Nur. Augenfeld & Emeric Lea­ner, Heinrich Schalek, A. Op­­nelik Nachf., Anton Oppelik. în Budapesta la A. V. Golber­­ger. Ekstein Bernat. Iuliu Le­opold (VII Erzsóbet-körut). Preţul Inserţiunilor: o serie garmond pe o coloană 10 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă şi învo­ială. — RECLAME pe pagina 3-a o serie 20 bani. Nr. 241. ROB­ANUL LXX. Braşov, Joi 1 (14) loemvrie GAZETA apare în fiecare zi Abonamente pentru Austro-Ungaria: Pe un an 24 cor., pe şase luni 12 cor., pe trei luni 6 cor. N-m­i da Duminecă 4 cor. pe an. Pentru România şi străinătate: Pe un an 40 franci, pe şase luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-rli de Dumineca 8 fr. pe an. Se prenumeră la toate ofi­ciile poştale din întru şi din afară şi la d-nii colectori. Abonamentul pentru Braşov, Administraţiunea, Piaţa mare târgul anului Nr. 30, Stagiu I. Pe un an 20 cor., pe şase luni 10 cor., pe trei luni 5 cor. Cu dusul acasă . Pe un an 24 cor., pe şase luni 12 cor., pe trei luni 6 cor. — Un esem­­­plar 10 bani. — Atât abona­mentele, cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. 1907. Concurenţa la împăciuire. (Un răspuns.) IV. Se spune despre răposatul conte Iuliu Andrassy, că odată pe când era ministru de esterne, vrând să arate care este cea mai bună metodă de-a guverna popoarele monarhiei, s’a fo­losit de-o asămănare din sfera espe­­rienţei hipice, mai aproape de cuge­tarea unui grof diplomat, care n’a eşit din şcoala, unde se cresc cei­ ce ce îmbrăţişează cariera diplomatică, zi­când : „Ca să ajungi la scop, e de lipsă să ţii într’o mână ovăzul, dear în cealaltă biciul“. Iată o ilustraţie nemerită a po­liticei guvernelor maghiare şi faţă cu noi Românii. Numai cu deosebirea nu neînsemnată, că ameninţarea cu bi­ciul procurorilor a fost pănă mai ori alaltăeri însoţită numai de un car de promisiuni şi apeluri la frăţietate şi bunăînţelegere, „după­ ce şi aşa toţi suntem egali înaintea legei“ , iar ovă­zul surâde în mâna stângă a guver­nanţilor numai de cât­va timp, de când cu „ajutoarele de stat“ şi cu „congruele“. Ca să ajungă frăţietatea maghiaro­­română la acest stadiu de progresare „practică“, a trebuit să treacă mai mult timp pănă ce, cu încordarea ex­­tremă a forţelor plebei contribuabile, s’au mai consolidat puţin finanţele ţa­rei. Cât de îndărăt a rămas într’aceea consolidarea politică a maghiarismu­lui, de la care politicianii cârmuitori făceau dependentă înţelegerea cu Ro­mânii, a spus-o Ugron Gabor zilele trecute, când a făcut dependentă în­frăţirea de la câştigarea limbei de co­mandă maghiare. Ramaserăm în expunerile noastre la acel period când Tisza Coloman a pus capăt erei deakiste, declarând războiu naţionalităţilor. Drept urmare a politicei sale agresive s’au adus şi votat legile şcolare dela 1879 şi 1883, prin cari s’a rupt brusc firul politi­cei mai conciliante de până atunci şi s’a inaugurat maghiarizarea forţată. Prin aceste legi au fost sguduite din fundament legile dela 1868, cari aveau menirea a face posibilă aplanarea di­vergenţelor dintre Maghiari şi naţio­nalităţi. Legea zisă a naţionalităţilor interpretată până atunci, fără pro­testare din partea regimului, ca o lege adusă pentru scutul limbei materne a popoarelor nemaghiare faţă cu în­­rîurirea excesivă a limbei maghiare, — care, fiind declarată prin aceeaşi lege de limbă a statului, avea să fie întrebuinţată în sferele mai înalte ale administraţiei lui — a fost interpre­tată deodată în sens cu totul opus drept o lege adusă pentru scutul lim­bei statului şi a aşa numitei idei de stat unitar naţional. Românii au fost cei dintâi cari au văzut pericolul şi au protestat. Dar le-a trebuit şi lor cinci ani de zile până ce au devenit conştii de mărimea acestui pericol şi până ce au ajuns activiştii şi pasiviştii la convingerea că numai prin unirea tuturor forţelor lor într’un singur partid naţional în scopul de a face opoziţiunea cea mai energică întregului sistem de guvernare unguresc, va putea fi sal­vată cauza românismului. Legile de magin­arizare au con­tribuit puternic la înfiinţarea parti­dului naţional şi la proclamarea soli­darităţii române în 1881. Curentul opoziţiei naţionale în sânul Românilor devenise atât de puternic în anii 1881—1883, încât guvernul Tisza, în­­grijit de urmări, alarmase şi Viena, a cărei cercuri înalte politice erau pe atunci foarte strâns legate cu regimul tiszaist. Politica exterioară a monar­hiei o conducea Majestatea Sa cu concursul ministrului de externe şi al lui Tisza Coloman. Intâmplându-se că tocmai pe atunci guvernul român căuta apropierea de tripla alianţă, se ştie că principele Bismarck a îndru­mat pe ministru-preşedinte român Brătianu să aranjeze lucrul cu împă­ratul şi cu Tisza. Se mai ştie şi este constatat, că guvernul unguresc a ri­dicat atunci pretensiunea de a se pune guvernului român drept condiţie a apropierei, ca să dea tot concursul său posibil guvernului din Pesta „pen­tru suprimarea agitaţiunei române din Ardeal.“ Din momentul acesta politica de frăţietate maghiară-română a intrat într’o fază cu totul nouă, fiind trasă în combinaţie şi România şi prezen­­tându-se lucrul aşa, că în interesul cel mare al triplei alianţe este po­runcă de la împărăţiile aliate, ca să fie pace şi amiciţie între România şi Ungaria, iar Românii din interiorul Ungariei să nu cuteze a tulbura a­­ceasta pace şi amiciţie, cu postula­tele lor naţionale „fantastice şi cu to­­tul neîntemeiate.“ Paralel cu „porunca“ aceasta de la împărăţii, tălmăcită cu atâta virtuo­zitate de tiszaiştii de la guvern, ca şi de kossuthiştii din opoziţie, se intro­duse în sânul partidului nostru naţio­nal an curent, care, sub cuvânt că vrea să facă „înaltă politică“, se pu­nea pe aceeaşi bază principială, că interesele alianţei puterilor centrale pretind împăcarea Românilor cu Un­­gurii şi grabnica delăturare a tuturor conflictelor dintre ei, cu varianta însă, că aceste interese ale triplicei pretind categoric şi imperativ de la Maghiari să pună capăt prigonirilor şi nedreptă­­ţirilor ce tulbură pacea dintre po­poarele Ungariei, şi să între în lege pentru ca să se poată realiza cu o zi mai curând împăciuirea. Ajunserăm aşadară, tocmai în mo­mentele când ni­ se cerea să desvol­­tăm cea mai mare energie în lupta pentru asistenţa noastră naţională, în situaţia intraordinară, de a privi po­litica de înţelegere şi de împăciuire ca un interes de frunte al marilor îm­părăţii aliate. Asta, cel puţin, era o­­rientarea nouei faze. Revizuirea legei de pressă. Semipa­ciosul anunţă o anchetă în ministeriul de comerciu, care anchetă va avea să se o­­cupe cu regularea editurilor de ziare, în cadrul legii industriale, şi cu întrebarea, dacă nu ar fi cu cale a cere o calificaţie oarecare de la cei ce se ocupă cu branşa tipografică. Szterényi a declarat înaintea unei deputaţii, că libertatea de pressă nu va fi stânjenită. Din Austria. Conferinţa partidului cre­­ştin-social a hotărât să voteze pactul, dacă guvernul va da un răspuns mulţumitor în crestiile ce privesc situaţia de drept a sta­tului. —In comisia pentru desbaterea pactu­lui deputatul socialist Modratschek a spus, că partidul său nu este pentru desfacerea monarchiei, ci pentru libertatea politică a proletariatului maghiar, şi a naţionalităţi­lor din Ungaria. — In Viena şi în Gratz, studenţii ita­lieni au provocat manifestaţii sgomotoase, cu bătăi, cerând înfiinţarea grabnică a uni­versităţii italiene. Cursurile nu s’au putut ţinea. Probabil vor fi închise pe o vreme universităţile. O reprivire peste câţiva ani ai districtului Năsăud. In 1872. Din manuscriptele lui Ioachim Mureşian, fost advocat în Năsăud. (Urmare.) Prin ce metamorfose trecu cauza a­­cestei deputaţiuni, până cătră capătul lui Novembre 1860, vor şti cei ce au fost a­­casă. Destul că într’o seară soseşte la Pe­sta Vasiliu Naşcu, archiva viă de pre me­morie în cauzele grăniţăreşti şi aduce cu sine o pereche de dăsagi plini de scrisori şi mai vechi şi mai noi, şi împărtăşeşte ştirea, cum că în locul Petri şi Flămând, aiu trecut cătră Viena căpitanii pensionaţi provizor: Ioan Purceilă şi Georgiu Lica. In vreo două zile şi două nopţi, cât petrecu Naşcu în Pesta, se tocmiră scri­sorile şi se făcură primele liniamente la suplica cătră Majestate. Din scrisori şi mai ales dintrun frag­ment al auditorului Iosif Schottl şi a pre­­torelui Stocnera, se văzu că toată propri­etatea grăniţeriior era trasă la îndoială, după principiile că pământul grăniţeriior e feud militar, sau pământ cătănesc, pen­tru a cărui usufruct sau folosire, grăniţe­­rii au făcut servicii militare până când ia plăcut domnitoriului, ca domn de resbel (Kriegsherr) şi prin urmare şi ca domn de pământ, reprezentat prin organele ora­rului militar. Aşa sta cauza la începutul lunei lui Decembrie 1860, că grăniţerul nu călca sigur nici pe pământul trezit dela străbuni şi fondurile făcute din sudoarea lui erau în administraţiunea organelor erariului, fără ca adevăraţii proprietari, adecă gră­­niţerii, să poată trage din ele vreun folos de un crucer şi fără să le fie ertat a visa, că vor pune mâna cândva pe ele. Ce era dară mai înflăcărător pentru un jurist tânăr şi anume, pentru unicul jurist grăniţer dela Năsăud şi de altmin­­tre a devotat cu totul interesului conaţio­nalilor săi, decât a se orienta îndată şi a pune fundamentul la deslegarea pe bază de drept a cauzei grăniţerilor? Intâlnindu-se membrii deputaţiunei în Viena, aveau acum două misiuni, una in cauza cea mare a naţiunei, iar cealaltă cauza grăniţerilor. In cauza naţiunei era adunată o de­­putaţiune de 22 membrii din toate părţile Ardealului, dintre cari însă numai 16 sub­­scriseră petiţiunea la Majestate din 10 De­cemvrie 1860, compunere a lui Vincenţiu Babeş, care posedea cea mai mare Încre­dere a insufleţitului Român, metropolitul Alexandru Şuluţiu şi scrisă de Ioan Pur­ceilă resolutul căpitan născut în Borgo- Prund. Rezultatul acestei cereri sprijinite de acasă şi de episcopul Andreiu Şaguna, a fost conferinţa naţională din 1861 şi cea dela Alba-Iulia, iar in consecinţele ei con­gresul naţional din Sibiiu şi dieta din Si­­biiu din 1863—1864. Acea suplică, — ne­­primindu-o deputaţiunea ca atare — o a predat’o metropolitul Şuluţiu cu arhiman­dritul loan Popazu la Majestate. După aceasta excursiune să revenim iarăşi la obiect. Grăniţerii încă îşi deteră suplica lor din 10 Decemvrie 1860 şi o deteră în audienţa din 13 Decemvrie 1860. Toţi patru deputaţii erau însufleţiţi de cele mai curate simţăminte pentru cauză, fără nici un interes privat mai departe, şi anume: Vasiliu Naşcu ca cunoscător de cursul istoric al cauzei, Ioachim Mureşianu, ca cunoscător de drepturi, descoperitor al bazelor juridice pentru cauză şi compună­­tor al suplicei, care e fundamentul între­­gei proceduri mai târzie în aceasta cauză, iar Ioan Purceilă ca purtător de cuvânt la Majestate precum şi Georgiu Lica ca spri­jinitor cu persoana şi autoritatea sa mili­tară, cu care a spus Majestăţii Sale, cum că deputaţiunea are însărcinarea de acasă de a nu se întoarce fără de prea înalta rezo­­luţiune, căci aşa era zis în suplica de că­tră compunătoriul ei. Din momentul subşternerei suplicei deputaţiunea cugeta acum, că ce va fi atunci, când suplica va avea rezultatul dorit? Fiindcă ţinutul fostului al doilea re­giment de margine era împărţit între pre­­turele din Rodna, Năsăud, Borgo Prund şi Şieul-mare, deputaţiunea se consulta între sine la iniţiativa lui Ioan Purceilă, care căpătase scrisoare de acasă de la Vasiliu Buzdug şi subşternu la cancelariul de atunci baronul Kemény suplica din 30 Decemvrie 1860 în care ceru, ca ţinutul fostului te­­ritor militar, a cărui ştab era odinioară în Năsăud, cu ocaziunea restatorirei vechilor comitate, să se readune la­olaltă sub nu­mirea, de district al Năsăudului. Kemény consideră aceasta cerere în propunerea sa la Majestate din 24 Martie 1861, însă cu părerea, ca să nu se consti­­tue într’o jurisdicțiune, pentrucă nu ar fi bine a da atâta putere de autonomie poli­tică, unui popor dedat la arme şi vecin cu fraţii lor din Moldova şi Bucovina la con­­finiile Ardealului. Arhiducele Rainer prezentă aceasta propunere prea umilită şi puse *nvidiu pe ea, tot în aceeaşi zi, informă însă mai bine pe Majestate ! Deputaţiunea însărcinase pe Naşcu a rămânea singur spre solicitarea cauzei, ca să nu se facă mari spese comitenţilor, să rămână consecvent afirmărei sale, că fără rezultat nu are ce căuta acasă«. (Va urma*.) Corespondenţa din Budapesta. Conferinţa clubului independist. — Nou i­eşiri. — Un deputat care nu-şi teme mandatul. — Polonyi isgonit. — Un nou partid politic. — 11 Noemvrie. Se va face chestie de partid din vo­tarea pactului, ori nu se va face? Asta era salutul de bună ziuă între partidele deo­sebite, şi între membri aceluiaşi partid, în o vreme. Şi s’a zis atunci: nu se va face! Conferinţa independiştilor era aştep­tată cu mult interes tocmai pentru ră­spunsul la aceasta întrebare. S’au ivit anu­me încurcături intre partide, începeau să ameninţe unele, că dacă independiştii nu fac chestie de partid, ele nu o să voteze, nu o să se lase păcălite, luând numai pe umă­rul lor mediul«. Deci, kossuthiştii au făcut în chipul următor: n’au spus că fac che­stie de partid, însă au supus proiectele la votul partidului, şi celor ce sunt în contra lor le cer aspru »să tragă consecvenţele«. Ceea ce în realitate este chestie de partid. La conferinţă au luat parte toţi mini­ştrii sănătoşi. (Se zice că şi Kossuth e să­nătos, dar n’a luat parte!) Membrii parti­dului în număr complet. — La întrebarea unui deputat, Wekerle asigură, că nu sunt puncte secrete în înţelegerea asupra băncii autonome. Hollo dă expresie mai multor temeri, apoi prezintă următoarea moţiune, sau cum i s’a zis mai înainte: »formulă« : »Partidul 48-ist aderează la proiectele sub desbatere, până ce vor înceta contrac­tele cu străinătatea, şi astfel va fi posibilă

Next