Gazeta Transilvaniei, septembrie 1908 (Anul 71, nr. 192-215)
1908-09-02 / nr. 192
In ajunul întrunire! dietei. De odată cu venirea monarchului la Budapesta s’au început pregătirile pentru campania parlamentară de toamnă în Ungaria. Peste opt zile se va întruni dieta. Un şir de proecte de lege îi vor fi prezentate de cătră diferitele ministerii şi una după alta i se vor impune spre rezolvare probleme însemnate. Pentru ţară şi pentru viitorul ei cea mai importantă dintre aceste probleme este reforma electorală. După cum a promis, ministrul de interne conte Andrassy va trebui să prezente parlamentului mult până pe la sfârşitul lui octomvrie proiectul său de lege, aşteptat cu atâta încordare de cătră Maghiari şi cu atâtea temeri de către naţionalităţi. Fiindcă coaliţia şi partidele, din care se compune, vor trebui să ia poziţie mai devreme în cestiunea votului universal, să presupune, că încă înainte de prezentarea proiectului de lege contele Andrassy va comunica în conferenţele de partid punctele principiare de căpetenie ale reformei Despre un punct nu mai poate fi îndoială. Proectul întreg este aşezat pe baza pluralităţii dreptului electoral. Andrassy şi tovarăşii săi de la guvern sunt de credinţa firmă, că numai pe baza aceasta, ca Ungurii să se poată bucura de avantagiul de a avea mai multe voturi decât neungurii, se poate asigura „suveranitatea ungurimei“. Au trebuit să ajungă lucrurile aici, ca să se poată convinge odată lumea civilizată de pretutindeni despre stările reale în Ungaria, unde libertatea şi drepturile, ce emană de la ea, sunt croite şi cruntate astfel, ca folosul lor să-l poată trage în mod covârşitor numai ungurimea pe socoteala celorlalte popoare. E o fatalitate şi dovedeşte imposibilitatea de a se sana relele cele mari şi abnormitaţile ce împiedecă libera şi sănătoasa desvoltare interioară a Ungariei, dacă şi în vremuri ca cele de azi se face atârnătoare aceasta desvoltare dela perpetuarea neegalitaţii între cetăţeni, dela inarticularea în lege a despotismului de rassă esercitat de elementul domnitor. Dacă pluralitatea votului va fi decretată azi ca conditio sine qua non pentru esistenţa statului ungar, la ce consecinţe va duce aceasta cu timpul, când se va dovedi, că Ungurul nici cu privilegiul de a avea două şi trei voturi nu mai poate să-şi susţină supremaţia faţă cu puterea crescândă a popoarelor conlocuitoare nemaghiare? Să rămânem însă deocamdată la mişcarea preparatoare, de care am făcut amintire mai sus. Aparatul dualist complicat pune la ordinea zilei totodată şi delegaţiunile austro-ungare cu problemele lor speciale relative la afacerile comune şi în deosebi la armată, probleme, ce nu se pot isola de acţiunea parlamentelor. In cazul de faţă pare a fi rezervat delegaţiunilor, ce se vor întruni în prima jumătate a lunei lui Octomvrie, un rol deciziv pentru soluţiunea cestiunilor pendente din Ungaria şi mai cu seamă a cestiunei reformei electorale. Tot mai mult iese la iveală, că există intenţiunea şi planul de a rezolva cele două mari cestiuni, aceea a votului universal şi cea militară, în legătură strânsă şi in acelaşi timp, după maxima do ut des. In viitoarea sesiune a delegaţiunilor se vor discuta fără îndoială şi cestiuni militare Va trebui să fie stabilită în budgetul comun de răsboiu urcarea soldei oficerilor şi a soldăţimei. Probabil, că vor fi atinse şi alte cestiuni militare, cari cer soluţiunea lor grabnică, ce trebue să premeargă nouei ,legi militare, atât de mult reclamată de trebuinţele armatei. E semnificativ, că în jurul ministrului de comerciu Francisc Kossuth se concentrează pentru moment firul convorbirilor dintre bărbaţii de stat austro-ungari, ce ţintesc la descurcarea cestiunilor pendente. Kossuth fiind bolnav şi silit să zacă în pat, colegii lui de la guvern au hotărât a ţinea consiliul lor de miniştri la el acasă. Totodată s’au văzut siliţi şi miniştrii comuni pentru a putea conferi cu Kossuth, să-l viziteze acasă. Nu pentru că ocupă postul de ministru de comerciu, ci pentru că ca şef al partidului independist e în poziţie de a exercita cea mai mare influenţă asupra deciziunilor majorităţii parlamentului ungar, miniştrii comuni au simţit necesitatea de a conferi şi de a se înţelege cu el. Astfel Francisc Kossuth a primit vizita şi a conferit cu ministrul de răsboiu br. de Schönaich, apoi cu ministrul de externe br. Aehrenthal şi cu ministrul comun de finanţe Burian. Se înţelege, că în aceste convorbiri s’a tratat mai ales de chipul şi modul cum să treacă mai uşor diferitele proiecte de lege prin delegaţiuni şi parlament. Pe la sfârşitul lunii aceştia se va ţinea un consiliu comun al miniştrilor austriaci şi ungari, pentru care trebue pregătit materialul. Au avut dar miniştri multe de discutat între ei. Cea mai mare importanţă este a se atribui însă convorbirei lui Kossuth cu ministrul de răsboiu. Probabil, că deja în această convorbire să se fi atins, ceea ce doresc aşa de mult guvernanții : întrebarea fie a compensa concesiunile dorite în cestiunea reformei electorale cu contra-concesiuni în cestiunile militare. Avem cauză a ne teme, că după metoda de până acuma cei dela cârmă vor căuta să ajungă la o mai ieftină înţelegere pe calea aceasta de compensare. Toate se repetă, odată însă trebue să li se înfunde şi unora şi altora. Şi atunci vor vedea cu ochii unde i-a dus uşurinţa, cu care au tratat cestiunile vitale ale monarchiei şi ale popoarelor ei. Numai să nu fie prea târziu ! FOILETONUL »GAZ. TRANS.« Prima mea fotografie. Iubite prietine. Ţie, numai ţie vreau, să-ţi destăinuesc motivul, care m’a îndemnat, să mă fotografiez. E un motiv curios. Tu ştiu că eu n’am râvnit niciodată, ca să-mi fixez chipul meu pe hârtii — zise fotografii — pe cari să le împart între cunoscuţi şi cunoscute drept amintire. N’am căutat, să mă întrec după mijlocul ăsta de a mă face neuitat în sufletele iubitoare ale prietinilor sau neamurilor mele. Şi cu toate astea m’am fotografiat. Iată de ce : împlinisem 20 de ani. Mi se urâse de viaţă. Simţeam, că mi se apropie sfârşitul, care cu o forţă supranaturală mă îndemna, să mă pregătesc de moarte. Sufletul îşi perduse orice energie, simţeam cum mi-l apasă greutăţi neînţelese. O decepţiune crudă îmi frământa toată fiinţa, vedeam, că mă mişc, dar mişcarea asta îmi părea o trebuinţă mecanică, simţeam uneori foamea, dar mâncarea mi-o esplicam ca pe un leac, cu care medicii caută să lungească în mod artificial viaţa nefericitului, care se sbate inconştiu în braţele morţii şi aşeaptă cu ochii împetriţi împărtăşirea cu sfintele taine sau un cuvânt de uşurare , cetit din cărţile sfinte de un preot cuminte, îmbătrânit între literile sfrei Scripturi. Tresăream la tot pasul şi fără de veste îmi duceam aproape în tot momentul mâna la frunte, îmi apăsam cu îndârjire vinele, căutând să le îndemn, ca să poarte sângele cu mai mare iuţeală, cu dosul mânii căutam, să-mi răcoresc ferbinţeala de pe frunte şi îngălbineam ca ceara, când din când în când mă frământa gândul că voia nebuni. Trebuea să mor dară înainte de a înebuni. Nimenea nu-mi putea ajuta. Toţi cei din jurul meu erau oameni şi ştiau că oamenii n’au nici o putere de a vindeca, în medici nu credeam, cuţitele lor de argint sau acul lor de aur nu putea ajuta, n’aveau ce tăia, n’aveau nici ce coase, fiindcă nici o mână nu mă durea, nici un picior nu mi se scrintise, nici nu mă duelasem, pentru ca să-mi coasă urechea tăiată de contrar, nici în răsboiu nu fusem, pentru ca să-mi amputeze piciorul sfărâmat de glonțul dușmanului. C’un cuvânt eram perdut, fără ca să am vre-o boală văzută. Eram bolnav, dar boala mea n’o putea vindeca nimeni, numai moartea. Retras în odaia mea, în care nu întră alt suflet de om, decât, numai eu, fiindcă un altul mi-ar fi tulburat boala, care îmi devenise un tovarăş nedespărţit, căruia îi simţeam imediat lipsa, dacă ar fi îndrăznit, să se depărteze fie şi numai pe un moment din lumea gândurilor mele, cami toate laolaltă formau eul meu. Ba mai mult, această boală mă stăpânea aşa că să fă- l cuse despot peste mine, care cu voinţă absolută îmi fixa cărările, îmi punea la cale gândurile şi-mi determina cu forţă neînvinsă toate faptele. Simţeam că eul meu este, trăieşte încă, dar acest eu nu mai era liber, era sclavul lipsit absolut de voinţă. Supus unui despot, căruia mă închinasem de bunăvoe, şi de care nu voiam să mă despart, fiindcă dacă aşi fi căutat, să-l alung în starea în care eram atunci, sforţările ce ar fi trebuit să le fac la munca asta, m’ar fi ucis cu o zi mai curând. Voiam par’ că să mai trăiesc, dar voinţa asta mi-era aşa de neputincioasă, încât nici nu-i simţeam efectul, îmi părea un simplu mecanism, care decurgea înconştiu, necontrolat de nici o cugetare, fiindcă nu mai puteam cugeta, nici nu încercam să cuget, deoarece nu mai doream să mai înţeleg nimic, nu, absolut nimic. ’Mi era o greutate cugetarea. De altfel ea fusese motivul boalei mele neînţelese, ea mă încuiase în odaia mea singuratică, ea-mi îndreptase paşii pe cărările pustii, pe unde umblă numai nebunii, ea mă făcuse să mă feresc de oameni, să-i despreţuiesc, să mă ascund de ei, să-i urăsc, să râd desbaterea lor nebună după viaţă şi... să-mi bat joc de mine însumi râzând de corpul meu, bătându-mi joc de sufletul meu, în care inconştiu aprinsesem mii de făclii torturătoare. Pământul, care simţeam cum îmi arde tălpile, vedeam că-i o vale a plângerilor, de care numai aşa poţi scăpa, dacă mori, deci mori cât mai de timpuriu tinere, îmi ziceam uneori inconştiu, însoţind aceste cuvinte cu un tremur neînţeles şi cu ochi aproape de nebun, speriat de umbra sa însăşi. Mori, căci cu cât mori mai devreme, cu atât vei reînvia mai devreme. Acest gând de reînviere îmi însenină uneori faţa, dar în clipa următoare despotul necruţător, de care ascultam orbeşte, fiindcă voinţă independentă nu mai aveam, mi-o întuneca din nou şi mă făcea să mă gândesc la moartea vecinică, din care omul, această unealtă neputincioasă a naturii, nu va putea învia niciodată, fiindcă în neputinţa sa această fiinţă, zisă om, nu va putea învinge pe cel mai puternic stăpân al lumii: moartea. Viaţa însăşi in lupta sa cu moartea, trebue să cedeze acesteia şi să facă loc apunerii vecinice. Astfel de gânduri nebune îmi frământau sărmanul suflet şi nu ştiam, nu puteam afla calea, care ar putea duce la ANUL LXXI. Telefon: Nr. 226. GAZETA apare în fiecare zi Abonamente pentru Austro-Unearis: Pe un an 24 cor., pe şase luni 12 cor., pe trei luni 6 cor. N-rli de Dumineaa 4 cor. pe an. Pentru România şi străinătate. Pe un an 40 franci, pe şase luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-nul de Dumineaa 8 fr. pe an. Se prenumera la toate oficiile poştale din întru şi din afară şi la d-nii colectori. Abonamentul pentru Braşov, Administraţiunea, Piaţa mare târgul anului Nr. 30, Stagiu I. Pe un an 20 cor., pe şase luni 10 cor., pe trei luni 5 cor. Cu dusul acasă . Pe un an 24 cor., pe şase luni 12 cor., pe trei luni 5 cor. — Un esemplar 10 bani. — Atât abonamentele, cât şi inserţiunile •» w. se plăti înainte. REDACŢIUNEA: Adiinistraţiea 51 Tipernia Braşov, piaţa mare nr. 30. TELEFON Nr. 228. Scrisori nefranciate nu se primesc. Manuscripte nu se retrimit. Inserate se primesc la Adminiatraţia de Braşov şi la următoarele BIROURI de ANUNŢURI : In Viena la M. Dukes Nacht'., Nox. Augenfeld & Emeric Leaner. Heinrich Schalek. A. Oppelik Nacht'., Anton Oppelik. In Budapesta la A. V. Golberger. Ekstein Bernat. Iuliu Leopold (VII Erzsebet-körút). Preţul Inserţiunilor: o serie garmond pe o coloană 10 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă şi învoială. — RECLAME pe pagina Sa o serie 20 bani. Nr. 192. Braşov, linii-Marţi 2 (15) Septemvrie 1908. Adunare poporală în Lerindea. Locuitorii români ai comitatului Târnavei mici sunt convocaţi la o adunare poporală, ce se va ţinea Duminecă la 20 Septemvrie st. n. 1908 în comuna Lepindea (Leppend) la oarele 10 a. m. cu următorul program: 1) Constituirea biroului şi deschiderea adunării. 2) Situaţia politică generală şi votul universal. 3) Proiect de rezoluţiune. 4) închiderea adunării. Convocătorul este semnat de 26 fruntaşi români din acest ţinut. Cine va fi viitorul episcop al Caransebeşului. Foaia lui Burdea Szilard »Severinul«, ocupându-se în numărul său recent cu apropiata alegere de episcop al Caransebeşului, face următorul prognostic: »Se ştie deja, că majoritatea sinodului va oferi cârja archierească vrednicului archimandrit Filaret Mustii, care va şti de lătura şi sus orice piedecă de întărire. Nu mai rar se aminteşte stareţul de la Bodrog, archimandritul Ilamisea, om cucernic cu multă trecere şi vază, care venind din afară neangajat mai bine — se crede — ar face rânduială şi pace. Nu puţini şoptesc şi despre protosincelul nou, Dr. Iosif Olariu, bărbat de litere, cel mai fecund şi mai instruit scriitor bisericesc, de la a cărui mână energică şi minte luminată se aşteaptă mult bine pentru dieceză. Singura piedecă ar fi, că guvernul nu e în curat cu atitudinea lui politică, fiindcă pănă acum totdeauna a evitat să se pronunţe, pe când cei doi de mai nainte sunt oamenii guvernului. (?!) Ştirile ce ne sosesc zilnic, ne spun, că îndeosebi preoţimea întreagă ar fi Însufleţită pentru candidatura lui Dr. Olariu. »...Majoritatea sinodului însă având în vedere şi cazul Sârbilor şi nevoind a expune dieceza la mai multe alegeri va fi cu acel candidat, care e sigur de sancţionarea preaînaltă: 1. P. Cuv. Sa d-l archimandrit Filaret Musta, cunoscut bine nu numai pentru deosebita-i vrednicie, dar şi prin sentimentele sale marcante patriotice....« Contra crucei jubilare, ordinul ce Pa înfiinţat Majestatea Sa cu ocaziunea jubileului său de 60 de ani de domnie, a pornit deputatul independist Ludovic Hentaller în comitatul Somogy o agitaţiune în stil mare. A prezentat fişpanului acestui comitat o moţiune de urgenţă, prin care cere, ca congregaţia comitatensă să declare că ministru-preşedinte Dr. Alesandru Wekerle a comis cel mai mare păcat, când a contrasemnat actul prin care monarchul a dat fiinţă ordinului crucei jubilare şi că a făcut să se publice textul acestui act în I »Budapesti Közlöny«. Se mai cere în acea moţiune, ca congregaţia să îndrume pe funcţionarii comitatensi, ca nici unul să