Gazeta Transilvaniei, aprilie 1909 (Anul 72, nr. 71-93)

1909-04-02 / nr. 71

REDACTnmEA, ailtistrațiMea îi fipirala 'cîî&sov. piața mar.-­ nr. 30. TELEFON Nr. 228. Sforitori netranoat.* ne s* primesc. îSajaixscripte nu se retrimit-Usurate za primesc la Administrație«* Brașov și la armatoare)* BIROURI da ASsUHIURI in tfîens la Hi. Dukas JSfaeo 'j?ux. Aagenfeld & Emeric Laa­ger, Heinrich Soh&iek. A­r­pellk Nanhf., Anton Or­pelik. în Budapesta la A. V- Oolber­­ger, fí katéin Beraat, Iul­iu Le­opold (VII ErsBobet-körut Prețul Inaerţiunilor: o serie .sartuond pe o colo&nă U bani pentru o publicare. Publicări ■«ai dese după tarifă și luvo. iâl&. — RECLAME pe padina 3-a o serie 20 bani. ANUL LXXII Telefon: Nr. 226. GAZETA apare în fieaare ii Afeoîamts pentru Austro-iiMari? Pe un an 24 cor., nes&âeUsjsi 12 cor., pe trei km? 6 cor* H­r!l de Duminecă 4 ® f r. 33? ?r. Peitrs România și Misite. Pe un an 40 franci, pe șase luni 20 fr., pe trei lunî 10 fr. N-rl!­da Dumineea 8 fr. pa an. Se prenumera la toate ofi­­ciile poştale din întru şi cale afară şi la d-nii colectori. la oaam­entul pentru Erssot. Adminiatraţiunea, Piaţa mare târgul Inului Nr. 80, Stagiu­­. Pe un an 20 cor«» pe şas® luni 10 cor., pe trei luni 5 cor. Cu duoul acasă . Pe un an 24 cor., p© şase luni 12 cor., pi trei luni 8 cor. — Un esem­­plar 10 bani. — Atât abona­mentele, cât şi inserţiunil© sunt a se plăti înainte. imso? miercuri-Joi % (15) Aprilie 1909. Ce ne-au adus Paştile. Paştile din rândul acesta au fost darnice. N’au venit cu mâna goală. Ele ne-au adus concediarea rezerviş­tilor şi congruă, cum zice ţăranul : „destul într’un vârf de furcă“. Pe noi ăştia cu cele multe nă­cazuri şi neajunsuri, ne a izbit con­grua, care ar fi trebuit să fie ca o mană căzută din cer, ca şi o grindină tare, ce se revarsă deodată după o înde­lungată secetă peste câmpurile noastre şi nimiceşte toată bucuria şi speranţa, ce o aveam, când văzurăm că se apropie norii de ploaie. Unora li­ se va părea asămânarea poate prea drastică. Şi totuşi ea este potrivită, d­acă ne gândim, nu la câş­tigul material vai de el, ce-i va aduce cu sine această congruă, ci la stri­căciunea morală şi la sdruncinarea liniştei sufleteşti a preoţim­ei noastre, ca un trecut atât de măreţ, ca exemplu unic de abnegare, muncă şi stă­ruinţă alături şi împreună cu poporul, de care numai în timpurile mai nouă a început a se deosebi ca tagmă. Ei bine, această preoţime, după veacuri de suferinţe indurate în convieţuirea ei cu poporul, se vede deodată osân­dită printr’o clasare a vredniciei şi a muncei sale în lista de remunera­­ţiune, nu după sentimentele şi meri­tele adevărate în împlinirea chemării sale sfinte ca preoţime a poporului român, ci după chibzuinţă şi judecata arbitrară şi întâmplătoare a organelor stăpânirei, in cele mai multe cazuri străine de biserica, de neamul şi de sufletul nostru. Nu este aceasta o calamitate ce a dat peste ea ca şi o vreme grea peste holda înfloritoare? Nu vom mai depăna însă firul cel trist şi nesfârşit, ce leagă în ţara noastră deolaltă proectele de lege de­­ soiul celui ce ne-a adus mai în urmă­­ faimoasa completare a congruei. A­junge, că el a fost votat de ambele camere ungare, şi cu drept cuvânt foaia română din Blaj a putut intro­duce articolul său din numărul de Paşti scriind : „Legea cea nouă despre congruă acuşi va primi şi sancţiunea prea înaltă şi atunci va urma la rând aplicarea ei“. Care va să zică, stăm iarăşi în faţa unui fapt împlinit, de cea mai mare gravitate pentru viaţa şi des­­voltarea preoţim­ei române, iar în deo­sebi pentru viaţa materială şi sufle­tească a clerului bisericei române unite, care şi după aducerea legii con­gruei dela 1898 a rămas, zece ani şi mai bine, fără întregirea venitelor, ce s’a fost decretat prin acea lege pen­tru clerul român gr. ort. Foaia amintită găseşte de cuviinţă a arunca în acest stadiu al lucrului, încă o reprivire asupra fazelor, prin­­ cari a trecut ridicarea la valoare de lege a novelei prezentate de guvern, „ca să putem vedea obiectiv“, zice, „şi să judecăm cu dreptate, căci orien­tarea noastră numai astfel va fi de­plină“. Să ni se permită, a spune aici, că în ori­ce stadiu orientarea poate fi bună, dar după faptul împlinit ea vine cam ca „căciula de oaie după ploaie“. Nu e intenţiunea noastră, de a critica cele espuse de „Unirea“ din Blaj cu această ocaziune, mai ales că conţin cu deosebire date despre cele petrecute, înainte de votarea proiec­tului din cestiune, cum am zice îndă­rătul cortinei, în afară de cercul de vedere și de privire al publicului. Nu voim a face in legătură cu cele afir­mate de numita foie, decât unele mo­deste contemplări. Articolul foaiei din Blaj suierează în deosebi, cele ce se referă la biserica română unită şi la paşii făcuţi de Arhiereii acesteia în apărarea intereselor bisericei şi a cle­rului, şi aminteşte de memoriul, ce i l-au prezentat guvernului. Enumeră postulatele din immoriu, pe care ar dori şi dorim cu toţii să-l vedem publicat. Aminteşte mai departe de confe­­rinţa comisiei episcopatului catolic cu privire la §. 4, de vorbirea ce a ţinut-o episcopul Lugoşului în confe­rinţa de finanţe şi drept public a ca­merei magnaţilor şi de declarările fă­cute acolo. Arată, că legea totuşi în urma acestor osteneli şi demersuri a perdut mult din asprimea ei. Zice, că legea n’a putut fi respinsă de tot şi a trebuit să se aleagă alternativa a doua, ca ea s’ajungă la valoare într’o formă cât se poate mai puţin jigni­toare, pentru biserica unită. Zice mai departe, că „legea şi aşa cum e vo­tată asigură avantagii mari bisericii“, mai enumeră încă vreo două dispozi­­ţiuni avantagioase, şi în urmă, la în­trebarea cui avem să mulţămim, dacă legea congruală garantează bi­sericii favorurile arătate — nedispu­tate — „rămânând de altfel părţile injurioase“, răspunde: „Avem să mulţămim totul sprijinului desinteresat şi spiritului de jertfă a episcopatului catolic.“ Aceasta, crede, va lămuri şi pe aceia, cari nu vor să înţeleagă rostul participării episco­­pilor uniţi la conferenţele regnicolare ale episcopatului catolic din Ungaria. Acelor, cari vor zice : „Timeo Danaos“, sau că e pericol pentru autonomia bisericii, „Unirea“ le spune: „Să fie pe pace, archiereii noştri îşi cunosc datorinţele şi nu vor întârzia încă de cu bună vreme a solicita sprijinul obştei credinciose, dacă astfel ar cere lipsa“. Printre şirele acestei enunciaţiuni pare că ar vibra un strigăt suprimat de „triumf“ —dar trecem şi ne oprim la cuvintele: „Nu vor întârzia încă de cu bună vreme a solicita sprijinul ob­ştei credincioase, dacă astfel ar cere lipsa“. Acesta parcă ar fi un glas, ce armoniază cu trecutul preoţim­ei noa­stre, martira cauzei mari şi sfinte a mântuirii trupeşti şi sufleteşti a po­porului român. Numai acum se gândesc cei dela foaia din Blaj la acea eventualitate, când s’ar ivi necesitatea, ca Archie­­reii să apeleze la sprijinul obştei cre­dincioasă ? Aceasta ne aduce aminte de acea mamă, care auzind de vestitul peda­gog Comenius, s’a dus cu copilul ei pentru al cărui viitor era îngrijată la el, cerându-i sfat, cum să­­ crească? — De câţi ani e ? o întreabă marele dascăl. — De patru ani. — „E prea târziu să-l mai creşti de acuma, trebuia să începi dela şase luni“, îi răspunse Comenius. Ni-i groază, când ne gândim, că poporul credincios al bisericii române unite tot mai puţin simte trebuinţa de a-şi ridica vocea sa pentru a cere îndreptarea sorţii bisericii sale! FOILETONUL »GAZ. TRANS.«­­*//*//*//*//*//*//*//*//*//*// Pesimismul lui Eminescu alături de pesimismul lui Lenau. — Conferinţă ţinută de Dr. C. Lacea în sala gim­naziului din Braşov. — (Urmare.) însuşi ne spune că pornirea spre su­ferinţă a moştenit-o: „Ce suflet trist mi-au dăruit Părinţii din părinţi, De-au încăput numai în el Atâtea suferinţi ?“ („Ce suflet trist“. 68) j Mai deadreptul ne-o spune în urmă-­­ toarele două versuri: „Trist am fost şi adânc, dar trist prin sine-mi Nu de-ate astei lumi pătimiri şi lacrimi“ („In metru antic“. Post. 120.“) Şi oare ce munceşte aşa de mult fragedul lui suflet? Ne-o spune la 20 de ani: „Mă topesc tainic, însă mereu De ale patimilor orfane“. („Visuri trecute“). Tot aşa mai târziu în poezia »Criticilor­ mei«: „Dar când inima-ţi frământă Doruri vii şi patimi multe, Ş’a lor glasuri, a ta minte Stă pe toate să le asculte. Ca şi flori în poarta vieţii, Bat la porţile gândirii, Toate cer întrarea’n lume Şi veşmintele vorbirii. Pentru a tale proprii patimi, De unde iei judecătorii, Ne ’nduraţii ochi de ghiaţă?“ Aceste versuri ne îndreptăţesc totodată, a-l judeca după scrisul lui, despre care la alt loc zice: »am crezut de cuviinţă a sta­tornici pe hârtie puţinele momente ale unei vieţi destul de deşerte şi neînsem­nate«. (Poezii, XII). Lenau încă recunoaşte, că trăsătura principală a individualităţii sale este melancolia: »Tu mă însoţeşti prin viaţă, melancolie cugetătoare! De se ridică steaua mea strălucind, de se co­boară, tu nu te deslipeşti de lângă mine.« (I. 128). Iar într’o scrisoare adresată unei prietine în anul 1843 scrie ca el »este dispus corporal în gradul cel mai înalt spre melancolie«. (LXIII.) Şi tot vorbele lui ne îndreptăţesc a­­ judeca după ce a scris. La 19 Iulie 1840 scrie Sofiei Löwen­thal: »Toate scrierile mele sunt viaţa mea întreagă, deoarece pentru fapte nu găsesc loc«. (LI.) Goana lui după o mulţumire fi­zică şi morală, mutarea dintr’un oraş în­­tr’altul şi dela o societate de prietini la alta, călătoria lui în America fie pentru a-şi mulţumi fantazia, fie pentru a-şi chi­nui inima sau pentru a-şi asigura o exis­tenţă mai bună, toate acestea sunt por­niri bolnăvicioase ale unei firi nefericite. Suferinţele sale fizice au răscolit foarte adeseori gândurile sale triste şi au dat naştere unor accente dureroase de pesi­mism personal. La alimentarea pesimismului amân­durora a contribuit apoi foarte mult îm­prejurarea fatală, că nici unul nici celălalt n’au avut pricepere pentru realitate. Emi­nescu zice: „N’aflam loc unde capul în lume să mi’l pun, Căci n’am avut tăria de a fi nici rău nici bun“. („O, stângă-se...“ p. 83). La etatea de 17 ani deja simte, că între el şi realitate este o mare prăpastie, peste care niciodată pod nu se va face: „Şi dacă pentru sufletul meu nu-i loc aicea, ci numai ’n stele...“ („Visuri trecute“). Mai frumos decât aici o spune mai târziu în »Luceafărul«: „Străin la vorbă şi la port, Luceşti făr’ de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă ’ngheaţă“. Iar mai departe: „Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe“. Lipsa de simţ practic au observat-o la Lenau de timpuriu prietinii şi colegii lui. Pentru el lumea e »mamă maşteră«. Studiile începute la universitate nu le-a­­ terminat. A trecut dela o facultate la­­ alta. Niciodată n’a ocupat vre-o funcţie, ■ care să-i asigure existenţa, — lucru ’de­­ care se plânge amar într’o scrisoare adre­sată în 1843 unei prietene (LXIII). Lenau a rămas în toată viaţa sa un copil. Când a scris poezia »Zuflucht«, s’a gândit de sigur ca şi altă dată la sine. Acolo zice: »Inimile mai rămân copii în toată viaţa lor.« (I, 139). Cumnatul său Schurz e de părere, că educaţia, care a primit-o Lenau dela mama sa, care-i făcea toate poftele şi-l diviniza, n’a fost de loc potrivită pen­tru a-i oţeli caracterul şi a-l pregăti pen­tru lupta cu vicisitudinile vieţii. Lipsele materiale le-au făcut amândurora multe zile amare, dar mai multe lui Lenau de­cât lui Eminescu, pentrucă acesta era mai puţin ocupat de persoana sa decât aceia. »Şi’n asemenea momente, în lun­gile şi friguroasele nopţi de iarnă, crede cineva, cum că el redus până la culmea mizeriei devenea trist? Aşa era elementul său. O lume întreagă de închipuiri umo­ristice îi umpleau creerii, care mai de care mai bizară şi mai cu neputinţă« (Nov. 42) Acestea ie zice poetul despre sărmanul Dionis şi de vom­ aplica această observaţie la starea sufletească a »sărmanului« Emi­nescu, nu vom greşi, căci el putea chiar şi într’un grajd ceti pe Schiller, pe cân­ Lenau se simţea nenorocit, dacă exteriorul său nu era mai mult decât prezentabil şi dacă nu avea tot confortul. Atât lipsele lor proprii cât şi inima lor deosebit de bună şi iubirea faţă de de aproapele au­ contribuit mult la revolta lor contra mize­riilor sociale. La 17 ani îl bântue pe Emi­nescu dorul de căminul părintesc şi în «­oezia »din străinătate« esclamă: „Un suflet nu mai plânge, în d­eru-i se avântă Situaţiunea după sărbători. Miniştrii unguri îşi pachetează iarăşi geamantanele ca să plece la Viena azi, mâne, să reîn­­ceapă negocierile cu guvernul austriac pen­tru soluţiunea cestiunii băncii, de la care atârnă şi rezolvarea crizei. Cu aceasta o­­caziune se va da pe faţă şi ceea ce s’a lu­crat până acum în secret pentru pregăti­rea »fuziunii«, cu ajutorul căreia, cei dela cârmă sperează, că vor trece puntea. Eri a fost aşteptat în Viena şi ministru-pre­­şedinte Bienerth. Pe acesta îl vor afla dar miniştrii unguri la Viena, gata de a lua o poziţie hotărâtă în cestiunea băncii. Bie­nerth a avut audienţă la palat. In ce priveşte pe Monarch, se ştie mai de mult, că Majestatea Sa inzistă, ca cestiunea băncii să se rezolveze în înţele­gere între guvernele Austriei şi Ungariei. Deoarece însă aceasta înţelegere e de fapt cu neputinţă, se crede în Viena, că Mo­­narchul nu se va arăta înclinat de a con­­simţi la propunerea lui Kossuth şi Apponyi

Next