Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1910 (Anul 73, nr. 1-23)

1910-01-01 / nr. 1

GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 1.—1910. vâninilor, ia partea cea m­ai mare şi mai sănătoasă din I’iincipate dă de reprobare energică, şi rămâne isolată numai in fana­tismul lui Eliade. In privinţa bărbaţilor noştri, cari îi avem în principate, unde acum pătimesc persecuţiune, cine ar dori mai tare decât mine, ca să-i putem avea în patria noastră de propagatori ai m­aselor şi ştiinţelor şi anume în Blaj la mitropolie! Da, mi­ se rupe inima, când numai socotesc la două piedeci aşa de mari şi de grele, cât abia am ceva nădejde să se poată curând acelea învinge ! Mă vei întreba, care sunt acelea? Iartă-mi, ca cu încredere, ca şi în spovedanie spre uşurarea inimei mele să vi­ le descoper : Sărăcia şi Invidia. Că suntem săraci cu toţii, începând dela cap pănă la picioare, cari o ştiu cu taţii, însă pe lângă Urată sărăcia noastră, Tu hatăr noi uniţii am fi uniţi cu inima, fii nu singur cu numele, panteonul ma­­selor din Blaj — de unde a străbătut nu numai în toată Transilvania şi Ungaria între naţiunea română, dar şi în princi­patele române lumina ştiinţelor şi a na­­ţion­a­ităţii şi unde e vatra cea mai solidă a românismului — pe rând şi cu încetul l-am putea ridica. Eu după promisiunea Stato-Minis­­tului Schmer­ing, în scris şi cu gura, la ursoriul meu odată nădăjduesc că gimna­­lastului, cât, mai în grabă prin ast­­rebonificării zeci celor, care se ţin ondul Basiliţilor, pe lângă prea puţinul venit, care­­ are acum, se capete, pe tot anul mai puţin 4—5 mii de florini, la care s ar mai ..dauge după vreo 8 ani, iară , bânda morii celei nouă dela Blaj, care an­atim ar mai aduce 2—3 sute florini, şi aşa peste 8 ani, ar putea — după a mea socoteală — numai din veniturile fondului Bashiţiior, în tot anul­­afară, sau nesoco­­tindu-se­­aici contribuţiunile cele grele) un procent sau o dotaţiune dela 7,8 mii florini pe an capătă. Pe lângă cari, dacă s ar face şi co­lecta deia credincioşi am putea cil timpul întemeia în Blaj şi un niiaeum cu două catedre de fii solie sau tocmai şi o Aca­demie pentru drepturi, insă corecta — fără care nu vom­­putea dobândi scopul — în multe privinţe va fi »hoc labor, hoc opus« căci pe lângă aceia că suntem mulţi, cari vorbim prea frumos despre naţionalitate, despre ridi­carea institutelor literare ; însă când treaba naţionalităţii şi a institutelor liberare se apropie şi de pungile noastre, atunci ne văerăm, că suntem săraci, că timpurile şi anii pentru nooi sunt prea vitrege, precum cu adevărat se arată şi anul present, care ne spun­e de nu cu o locuie, însă fără în­doială cu o scumpete mare, deoarece tocmai şi in Bial­a a fost suit ferdela de cucuruz la did floreni v. a.­­ Insă nici aceasta nu trebue să ne sparie deja un scop aşa sfânt, aşa folosi­tor, mă tare învoiesc ori şi cu ce preţ, să facem un început şi cu colecta, numai în privinţa aceasta domnia ta cu domnul Ba­­riţiu să studiaţi bine lucrul, şi să mă in­formaţi despre următoarele puncte şi să-mi daţi un program : 1) Sub ce titulă şi nume să se pu­blice colecta aceasta în toată provincia mitropolitană, şi să se ceară ajutor de bani la fondul gimnaziului nostru, aşa cât guvernul să nu se poată acăţa de noi şi a ne opri colecta ? 2) N-ar fi mai conzult, mai înainte de a publica noi colecta aceasta, pe cler şi pe popor a-l provoca şi a-l întreba, care şi cât oferă spre scopul acesta de bună voie ? şi apoi aceasta a o arăta guvernului sau Majestăţii ? 3) Minimul care l-ar avea fieşte care fidele (credincios — N. R.) al nostru a conferi, cât să fie ? 4) Pe câţi ani să dureze colecţiunea ofertelor acestora? 5) Ce lipsă va fi ca în fieşte­care co­mună toţi credincioşii prin scrisoare să se oblige, că promisul de bunăvoie al lor ofert, îl vor plăti? 6) Ofertul promis dar neplătit, bine ar fi, sau putea-se-va, apoi şi cu execu­­ţiune a se scoate ? 7) Cine să fie colectorii ofertelor ace­stora prin comunităţi şi districte, ca banii culeşi să nu se pericliteze?, după cum s-au întâmplat şi până acum cu mai multe co­lecte sfinte. 8) Sumele culese de prin comunităţi şi districte, unde? şi sub a cui îngrijire şi controlare să se confieze şi con­centreze ? 9) Fondul concentrat unde să se de­pună? Cine să-l admini­treze? şi sub a cui administraţiune să se dee?, ce sigură­­tate i se poate esopera, ca să nu se peri­cliteze pe viitor? 10) Controlarea administraţiunii fon­dului acestuia ca să răspundă scopului, cine să o poarte?, etc. etc. Despre cari, despre toate — după a mea părere — ar fi bine mai înainte a se găta un program, care ar trebui a se alătura la provocarea facundâ (de făcut.) la cler. Eu până nu voi căpăta deja mult stimate d-niile voastre un răspuns la toate acestea nu voiu mai face veste zadarnică înainte, ci după ce mi-a veni răspunsul, eu voi propune lucrul şi conzistorului meu metropolitan, să văd ce va zice şi atunci rezultatul vi-l voi comunica. Aşadară piedecile pentru sărăcie deşi sunt grele, cu timpul şi pe rând se vor suplini totuşi — numai să fim patrioţi şi uniţi buni — s-ar putea învinge. Dar cum o să putem.... pedeca, care invidia o ar pune, ca pe bărbaţii no­­ştrii suitvert­aiaţi eŞi putem avea în Blaj la mitropolie, sa o învingem, eu nu ştiu Noi în Blaj nu a­­m oameni, precum sunt bărbaţii noştri duşi in principate, şi totuşi tare — şi nu fără fundament — ne temem, că unii dintre noi blăjenii, cari avem autoritate şi influinţă şi pe la cler — cât vom înţelege că bărbaţii pomeniţi, ar avea de scop a se reîntoarce în patrie şi a se aşeza în Blaj la gimnaziu şi me­­tropolie, de loc ne vor prinde frigurile şi o aşa lângoare, cât vom vorbi apoi toate bolânziile (prostiile). Durere însă, cred, că nu vorbesc altă, decât lucru cunoscut uituror, că unii din­tre cei mai buni bărbaţi duşi în princi­pate, sunt unora dintre noi blăjenii, aşa nesuferiţi şi urâţi, cât toată piatra ar miş­ca-o, ca să împiedece, ca ori unde în alt loc, numai în Blaj să nu se poată aşeza. Mult s-ar mai putea zice în privinţa aceasta, însă deşi »e lângă limba boului, dar cu anevoie grăieşte«. Acestea încă numai ad fîdeles aures, şi pro­stătu notitiae, că pe lângă toată bunăvoirea, nu pot face nici eu binele, care l-aş voi a-l face în timpurile şi în lumea în care ne aflăm astăzi. Spune multă plecăciune, etc. etc. Blaj, 1 Octobre st. n. 1861 de binevoitor părinte sufletesc : Mitropolitul Alexandru. F. S. Apa din Eklpatac pentru sănă­tatea mea ar fi fost folositoare, însă lu­crurile şi grijile cele multe de acasă, nu prea îmi lasă desvoltarea şi întărirea să­nătăţii. Secretarul (! !) cancelariei aulice Mol­dovan şi mie şi Escelenţei Sale Şaguna ne-au fost scris — precum dară şi dom­nului Bariţ — să ne ducem la Viena, să mijlocim cancelar de român. Eu, deşi stă­rile mele împrejur sunt aşa, cât nu m-aşi fi putut duce, totuşi i-am scris lui Moldo­van, că dacă se va rezolva Escelenţa Sa Şaguna să meargă, mă voi duce şi eu. De unde am şi scris Escelenţei Sale sa mă înştiinţeze, de se poate rezolva spre a că­lători la Viena. Escelenţa Sa mi-a scris, că nici decât starea sănătăţii nu-l iartă să mergă. Aşa dară şi eu cu atâta mai tare trebue să rămân acasă. * aud straşnice împuşcături dela curmătură, şi codrii clocotesc de urlete groaznice de luptă. Din vale se ridică vâlvătaia unui sat pustiu, şi ceriul se înroşeşte în miezul nopţii. T­­abăra e în picioare ! — Trădare! trădare ! strigă toţi din toate părţile. Femeile cu părul despletit sar din aşternut, copilele desculţe aleargă prin zăpadă. Fiecare pocnet de puşcă e o săgeată în inimă. Tot omul îşi închipueşte, că acea împuşcătură a luat viaţa soţului, iubitului sau fratelui. Un vaet, un ţipet şi un plâns nemăr­ginit, trist şi nemângăiat, îsbucni peste tot satul, peste toată tabăra. Deodată răsună viu glasul clopotului chemând pe credincioşi la biserică. De mult nu răsunase clopotul. Glasul sau părea că toarnă nouă nădejde in inimile chinuite ale fugarilor. Toţi, cu mic cu mare se a­­dunarâ la biserică. Părintele Simion, îmbrăcat în sfitâ, scoase darurile, scoase evanghelia, făcu­ molitva, apoi cuminecă pe toţi şi la sfârşit le zise: »iubiţii mei credincioşi! Nu per­­deţi nadijdiiei Acolo-i mai aproape Dum­nezeu, unde-i lipsa mai mare. Mergeţi pe la casele voastre, vă îmbrăcaţi şi alergaţi în jos cătră curmătură. Ferbeţi apă, adu­naţi torţele de răşină, aduceţi mâncare şi beutură, căci greu se trudesc copiii şi soţii voştri. Şi-acum Dumnezeu cu voi şi cu cauza noastră sfântă«. Zicând acestea preotul, lăsară bise­rica deschisă, luminele ardeau, iar el luând crucea lu mâna și sfânta cuminecătură,îm­preună cu diacul se pogorî prin pădure în jos, cătră curmătură, unde era lupta în toi, tot mai cumplită, tot mai desperată. Vaete dureroase, răcnete de răsbunare şi scrâş­­niri de dinţi.. O sută douăzeci de luptători apărau strîmtoarea, contra alor patru sute de in­surgenţi înarmaţi bine cu puşti şi cu un tun. Din miezul nopţii, până în zori de zi au dus lupta cumplită, şi nim­ica încă nici un pas n-a putut face mai aproape de baricada văgăunei, închise cu copaci, stânci şi trunchiuri, împrăştiaţi pe după copaci steteau ai noştri, şi când ţinteau, bine nimereau, căci era scump, plumbul şi iarba de puşcă, la zori de zi, văzând insurgenţii în­tăririle, şi pe fraţii lor d­­e pe grămadă, scăldaţi în sânge, se apucară şi îndreptară tunul spre intrarea închisă. Pe de lături curgea lupta înfocată, iar de­odată un lung bubuit, cutremură dealurile din prejur, şi o bombă mătură calea. A doua risipi stân­cile, iar a treia se sparse între înspăimân­taţii noştri apărători Un ţipet sfâşietor se auzi pănă în tabără. — Deschideţi calea şi vă predaţi ! strigă căpitanul duşmanilor. Răspunsul fu un glonţ, ce-i trecu prin umăr Pe urma glonţului isvoii un râu de sânge peste mantauă şi curse jos pe alba zăpadă. Preotul întinse cuminecătura lui Tom­a Grozavu, căruia-i luase umărul cu mână cu tot bomba a treia. Din 120 inşi mai rămaseră 80, dar nu mai aveau plumb. — In lături, la adăpost! Comandă a­­cum bătrânul preot cu crucea ’n mână, — şi a patra oară tunul mătura strîmtoarea şi după ei inunda ceata înfuriată, pe dru­­mul din pădure, iar la câţiva paşi altă co­titură şi ţinu pe loc ! Aici urma o luptă şi mai cumplită, şi mai desperată şi de pe culmile din a­­propiere se iviră atâtea cete, atâta popor încât se înfricară năvălitorii. F­emei, copii, fete, moşnegi, porneau trunchiuri şi stânci cumplite, cari făceau o prăpădire diavolească. Dar tunul bubuia des, şi baricadele din văgăună erau iute maturate de bombe, insurgenţ­i erau acoperiţi în vale de fu­mul des, ca de-o pâclă. Nici unul nu se putea vedea, iar comanda se auz­i respicat: — Înainte ! Jos cu tabăra din deal ! * Să lăsăm acest loc fioros, unde moar­­tea-şi culege victimele sale şi şi aruncăm o privire peste tabăra din sat. Aici nu mai afli decât baba şi moşi bătrâni, slăbiţi de sarcina anilor; toţi ce­­ialalţi au alergat în contra inimicului co­­tropitor. Ba totuşi. La fereastra casei lui Ia­limon pădurarul stă un june, cu coatele pe palan, şi priceşte lung, a­lene, ia florile veştejite. Pe el nu-l scoate din fire bubui­tul tunului şi toiul luptei din vale. El par­că n are habar de lume; stă numai şi pri­veşte la fereastra aceia cu flori. Ce flicău mai poate fi şi ăsta, trupeş, frumos, lat în umeri, înalt, cu căciula de miel, cu cojocel înflorat, cu obrajii ca doi bujori, — ce fel de pui de om este, când toată tabăra, cu fete şi cop­i cu ton este în gura morţii, la lupta cumplită din vale ? Emil Isac. Cântul meu. Din plânsul meu o să răsară Un nou altar de rugăciune.... ...Am plâns eu sclavi perduţi în ceaţă. Am plâns eu cei satui de viaţă, Le-am spus, ce Inima lor nu le spune. Am plâns cu robii frânţi în lanţuri Cu strigătul din iadul muncii, Cu-acei nefericiţi nespus... Acelor spânzuraţi în şanţuri Le-am plâns cântarea cea mai neagră Şi-acelor ce, goniţi, sau dus... Am plâns uitatul blăstăm mare Am plâns selăvia plugurilor. Vestind frângerea jugurilor.... Vestind — când sângerau — un soare. Am plâns cu-acei, ce ’n ocna moare Am plâns cu-acel ce piere ’n holdă, Din truda lui când grâu răsare... M-a învăţat vifor şi noapte Să cânt cântarea iar măreaţă M-a învăţat să cânt selăvia Acelor ce se pierd în ceaţă... Şi-am plâns atunci cântarea mea... Cântarea mea au ascultat-o Mormintele în veci tăcute, In care zac atâtea şoapte Şi blesteme de veacuri mute... Cântarea mea au ascultat-o Cu sete, sufletele stinse­şi plânsul meu învinse... Întrebarea te constrânge să răspi generalizând. Iar a generaliza e ceva periculos din toate punctele de vedere De ce nu o întrebare mai subiecţi Căci dacă voim să ne dăm pare despre atitudinea unei femei faţă de­­ bat sau bărbaţi, e de lipsă să cunoaştem şi­­ bărbatul sau bărbaţii. Doar terenul de validitate a dame­lor e tocmai raportul lor faţă de bărbaţi. Fiecare damă numai atunci ne dă prilej să o cunoaştem, când o vedem pe cine alege (gustul) şi cum tractează cu bărba­tul (tactul). — Femeia într-adevăr cultă e politicoasă. O damă, care face ea întâiu paşi de apropiere faţă de un mitocan sim­patic (p ! câţi mitocani simpatici nu sunt.) nu o judecăm. Dar pe cealaltă, care cu ori­ce preţ vrea »sa prindă pe unul? — Cerdac. — Pagina 3. — Răspunsuri. — E un giuvaer, o raritate. O astfel de femeie merită să fie fericită şi de sigur îşi va afla fericirea, pentru că ea şi-o­­ caută. Te prinde mirarea, că în timpurile grele de azi, când toţi lucrează în mod activ­ în direcţia fericirii, frământându-se în lupta pentru existenţă, tocmai viitoa­rele femei sunt acelea, cari aşteaptă în pasivitate totală să le cadă peţitorii din senin la picioare. Pentru ce ? Pentru că aşa e obiceiul acesta învechit, care şi-a trăit traiul. Lumea încă nu s-a deşteptat să-şi schimbe acest obiceiu. Dar va veni vre­mea, şi acum este, când nu feciorii vor peţi fetele, ci întors, adecă fetele vor peţi feciorii. Pentru­ ce ? Sub potestate viri, mundus, regina domus mulier, adecă pe rom­neşte : lumea e sub stăpânirea bărbatului, iar femeia e regina casii, de unde urmează, că bărba­tul este astăzi mai mult decât ori şi cînd un element de viaţă mai puternic şi mai independent decât femeia. Şi e lege naturală, ca corpurile mici să graviteze spre cele mai mari. În univers luna face curte pământului, dar nu întors. O fată, care este atât de cuminte, încât să merite încrederea părinţilor ei, şi are atâta energie încât să poată păşi hotărâtă faţă cu alesul minţii şi inimei sale spunându-i verde-n faţă planul reali­zabil al vieţii sale, dovedeşte destulă ma­turitate pentru conducerea viitoarei căs­nicii. Păşirea ei dovedeşte o voinţă capa­bilă de a-şi apăra cinstea şi reputaţiunea in caz nefavorabil, dar este tot­odată şi garanţa succesului. In fine o astfel de femeie este con­­ştie de sine şi de datorinţele sale a ţie şi mamă, prin urmare are tot circ la fericirea familiară. Că, ce zice mama? Asta-i altă coteală! Un candidat de însurătoa­r

Next