Gazeta Transilvaniei, aprilie 1910 (Anul 73, nr. 72-94)
1910-04-01 / nr. 72
REDACŢIUNEA, Administraţiunea şi Tipografia Braşov, piaţa mare nr. 30 Scrisori nefrancate nu se primesc. — Manuscripte nu se retrimit. INSERATE: se priesc: Administraţiune Braşov şi la următoarele BIROURI de ANUNŢURI : în Viena la M. Dukes Nacht, Heinrich Schalek, Rudolf Mosse. — In Budapesta la Ekstein Bernat. lulius Leopold. Blockner I. Preţul inserţiunilor: o serie garmond pe o coloană 10 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă şi învoială. RECLAME pe pag. 8-a. ANUL lxxiii Telefon Nr. 226. ZIARUL APARE IN ESZ3 fiecare zi. AîionaMîspsntr!! Austro-Ungaria: Pe un an 24 C. pe 6 luni 12 C. pe trei luni 6 C. Nrci de Dumineca: 4 C pe an Pentru România $i străinătate: Pe un an 40 franci, pe şase luni 20 fr., pe trei luni 10. Nrci de Duminecă 8 fran Se prenumără la toate oficiile poştale din lentru şi dinafară şi la domnii colectori. — Abonamente pentru BRAŞOV: ADMINISTRAŢIUNEA în PIAŢA MARE târgul anului Nr. 30, Stagiul I. pe an 20 C. pe şase luni — 10 Cor pe trei 1. 5 Cor — Nr. 11. Braşov. Joi 1 (14) Aprilie 1010. Semne bune. Ziele trecute am dat la acest loc constatarea unui ziar maghiar „Brassói Lapok“, că cu instruirea prea forţată a limbii maghiare in şcoalele poporale nu merge şi că e de lipsă, ca în şcoalele de naţionalităţi să fie respectat înainte de toate dreptul limbii materne. „Brassói Lapok“ nu e dintre ziarele din capitală, pe ale căror păreri şi aprecieri se pune pond deosebit, dar în chestia, în care s’a declarat, e tocmai de importanţă faptul, că ziarul apare în un ţinut locuit de popoare nemaghiare şi aşa progresele sau nesuccesele limbei maghiare le poate afla şi constata din intuiţiune. Azi avem de înregistrat alte două voci de felul acesta, cari privesc chestia de naţionalitate şi par a fi nişte semne de bun augur pentru viitor. „Pester Lloyd“ pornind de la mişcările şi agitaţiile electorale, îşi ia prilejul a să pronunţa şi asupra naţionalităţilor, scriind între altele următoarele : »Un fapt de remarcat în mersul de pănă acum al agitaţiunilor electorale este liniştea ce domneşte în cercurile naţionalităţilor. Ce-i drept se consultează, lansează apeluri şi au stabilit în mare parte şi candidările. Trebue să constatăm însă, că din coloanele presei lor a dispărut tonul acela agitatoric, setos de sânge, şi că se arată acum o năzuinţă de a abzice de visurile unei individualităţi istorico-politice, de separaţiuni teritoriale, de noi formaţii de stat şi de tendinţe de a gravita în afară. Nu poţi să iscăleşti şi să pui sigilul sub acestea, pănă când năzuinţele lor nu se vor traduce în fapte. Cu toate acestea putem spune atâta, că e de bun augur, că In tabăra naţionalităţilor nu domneşte liniştea aceea ce premerge furtunilor, ci liniştea ce premerge Intrării naţionalităţilor , în sânul naţiunii politice maghiare. De a- ceea trebue să aprobăm întru toate ordonanţa ministrului de justiţie, prin care s-au sistat peste o sută de procese de pressă intentate ziarelor naţionalităţilor. Cei ce fac gălăgie şi ţipă, că justiţia a fost dejosită, punându-se în serviciul politicei, nu înţeleg sau înţeleg greşit nu numai intenţiile, ci întreaga stare faptică. Procurorii, cari sunt obligaţi să intenteze astfel de procese stau sub înfluinţa administraţiei judiciare şi trebue să procedeze conform instrucţiilor primite de la aceasta. Şi dacă i-a fost permis contelui Ştefan Tisza să vorbească despre zădărnicia ordonanţei contelui Apponyi în chestia lim-bei de catehizare şi să-şi exprime dorinţa, ca aceasta să fie cât mai în grabă revocată — a fost numai o dovadă de consecvenţă din partea guvernului să sisteze procesele acelea, cari au fost intentate pressei naţionalităţilor în urma campaniei, ce au pornit-o în contra aceleiaşi ordonanţe. Şi este o ciudată necunoaştere a adevăratei fiinţi a libertăţii de pressă, când mulţi dintre colegii maghiari văd în abolirea proceselor intentate colegilor nemaghiari, — o crimă comisă contra naţiunii! Intr-un stat, care e bazat pe principiile de drept, faţă de fiecare cetăţean trebue aplicată aceeaşi măsură. Numai acela care a comis o crimă contra integrităţii statului, contra fundamentului acestui stat, numai acela nu mai are dreptul de a pretinde să i se măsoare şi lui cu aceeaşi măsură. I-ar fi spre foarte mare folos statului ungar, dacă ar încolţi şi în ţinuturile locuite de naţionalităţi, liniştea şi pacea şi dacă reprezentanţii acestora in parlament ar lua parte la munca, la care e invitată toată ţara prin actualul guvern şi prin partidul ce se adună în jurul lui.« Faţă de aceste, constatăm, că în ziaristica noastră n-a fost nici când „ton agitatoric, setos de sânge“, nici nu s-a propagat în publicul nostru , nizuinţe „de noi formaţii de stat“ şi n-au esistat „teridenţe de a gravita în afară“. Aceste au fost născociri de ale şovinismului esaltat, pe care acum chiar „P. Lloyd“ în articolul de mai sus se încearcă a-l înfrâna. A doua voce este a lui Kristoffy, care în discursul său de la Arad, în legătură cu votul universal s-a pronunţat şi asupra chestiei de naţionalitate, zicând următoarele : »Votul universal va face să încete în Ungaria frecările naţionaliste, ba afirm chiar că el le va resolva definitiv. Pentru că cu desvoltarea culturală şi economică a naţionalităţilor tendinţele lor se vor descompune în părţile lor constitutive, şi fiecare parte se va ataşa la formaţiunea, în care îşi vede satisfăcute interesele economice şi sociale. In felul acesta vom ajunge la o unitate economică, din care se va naşte unitatea naţiunii politice. Atunci va înceta şi politica cu două feţe, care se urmează la noi in chestia naţionalităţilor. Căci la noi se spune, că ni-s fraţi dulci aceia dintre naţionalităţi, cari întră în partidele noastre politice, şi agite,tot cei ce rămân în afară de cadrele partidelor politice. Eu pot afirma, pe baza experienţei politice şi din vremea guvernării mele, că în Ungaria nu există agitatori iredentişli, cari să graviteze în afara, şi cei cari agitează, luptă numai pentru desvoltarea culturală şi economică a rassei lor, — iar la aceasta au tot dreptul.« Iată cea mai hotărâtă desavuare a legendei şoviniste despre gravitarea in afară. O remarcăm azi aceasta, rezervându-ne dreptul a reveni asupra afirmării fostului ministru Kristoffy despre descompunerea naţionalităţilor şi gruparea lor după interesele economice şi sociale. Aceasta va fi poate o stare foarte depărtata în ».-voluţiunea genului omenesc, care însă se rapoartă la FOILETONUL »GAZ. TRANS.« Din viata unui voluntar. » (Fine.) Intr’o zi chiar, intr’un avânt superb, am sărit bariera dincolo, peste capul calului, care a rămas dincoace, — un fel de salt mortal făcut în aer, de care ar fi fost gelos chiar cel mai bun acrobat de circ. O lună de zile însă am simţit efectele acestei frumoase sărituri. De atunci mai ales aveam o groază de bariere şi când trebuia totuşi să le trec, în fundul sufletului îmi luam ziua bună de la ai mei, iar din degetele nevăzute făceam semnul crucii, doar mi-o ajuta cel de sus. Cele mai grele momente însă erau tot acelea de inspecţie, când venea să ne vadă generalul. De câte ori n’am asudat la gerul Bobotezei, şi de câte ori n’am tremurat în luna lui Cuptor de groaza inspecţiei. Curioasă impresie ne mai făcea nouă un general. Cu aerul cel întotdeauna grav, cu uniforma strălucitoare de aur, cu peptul încărcat de decoraţii, generalul parcă nu era un om aevea; mi se părea aşa de mare, aşa de straşnic, că dinaintea lui perdeam cu desăvârşire cumpătul, uitam cele învăţate, şi la inspecţie eram întotdeauna mai rău decât în zilele obicinuite. Pe cal mă ţineam atunci mai ales într’un fel de echilibristică ne maipomenită. Pe o sirmă dacă aş fi fost, eram poate mai sigur de mine decât pe cal, cu condiţia însă bineînţeleasă, că generalul să nu fie de faţă. In una din inspecţiile sale, generalul mi-a făcut cinstea să mă observe între toţi. »Cum te cheamă, soldat?« »Să trăiţi, mă cheamă .... şi i am spus numele, pe care cât pe ce era sâ-l uit. Eram aproape sigur, că am să primesc un compliment, fiindcă eşisem destul de bine la teorie ca şi la exerciţii şi mai ales fiindcă ştia acuma cine sunt! »Pentru ce nu-mi eşti reglementar? mă întrebă generalul dept compliment. »Eu ? »Da cine, eu? Pentru ce ţi-i gulerul aşa de-nalt?« Croitorul desigur că ar fi putut răspunde mai bine decât mine la această întrebare. »Până mâne să-mi scurtezi gulerul, că de nu, înfunzi închisoarea, mi-a adaos răstit generalul. »Să trăiţi, Domnule General, am înțeles !« Și bunătate de guler, l-am scurtat în ziua ceea chiar. Bine că scăpasem numai cu atâta. Altă dată mi s’a întâmplat cu colonelul una și mai lată. Aveam numai decât nevoe de un concediu de vre-o trei zile. Cu o zi mai înainte m’am prefăcut la casarmă bolnav tare, și sara am trimes colonelului un certificat medical, în care se spunea că am toate simptomele unei febre tifoide sau unei peritonite, nu-mi aduc bine aminte ce boală aveam la certificat. Colonelul m’a dispensat desigur de casarmă, iar a doua zi în zorile dimineţii . . . am plecat la o mare vânătoare de porci selbatici. Rideam în mine de butucul, pe care l-am tras colonelului, găndindu-mă la plăcerile şi emoţiile vânătoarei ce am să fac, când colo . . . surpriză. Abia ajuns la locul, de unde trebuia să înceapă goana, cu cine credeţi că am dat mai întâiu ochii ? Cu fiara selbatică? Da, am dat ochii chiar cu colonelul meu, care era şi el poftit la vânătoare. Când m’a zărit, colonelul a surîs pe sub musteţi de păţania mea, dar a avut bunul simţ să nu mă întrebe altceva decât, cum îmi mai este cu peritonita! »Ceva mai binişor«, i-am raspus, făcându-mâ, că nu înţeleg ironia întrebarii sale. Vă închipuiţi cum mi-a mai tihnit vânatul. De altfel colonelul lua întotdeauna locurile cele mai bune, pe unde trebuia să iasă dihania, şi eu ca să fiu cât mai departe de el, luam pe celelalte, pe unde nu iesă nimic. Nici măcar la masă nu m’a lăsat să mănânc in liniște, căci mă păzea să nu-mi stîrnesc iarăși peritonita! Norocul meu însă a fost, că i-a mers colonelului în plin, căci altfel, de nu da el de porci, dădeam eu de dracu. In afară de aceste mici întâmplări mai mult displăcute, pot zice că am trăit bine cu șefiii mei de toate mânile. Cu brigadirii şi cu sergenţii mai ales eram în cele mai strânse legături de prietenie; ei erau chiar cei mai buni tovarăşi la tutunul meu şi tot ei erau cei mai credincioşi clienţi ai slabei mele pungi. »Mă volintir!« numai ce auzeam deodată pe sergentul major, »n-ai cumva vreo doi lei să-mi împrumuţi până mâne«. Cum să-l refuz pe d-l sergent maior! Deschideam repede baerele pungii şi dădeam ultima para cu... împrumut. »Volintir, dă-mi te rog un leu, că n-am schimbat«, îmi cerea mai târziu brigadirul. Cum să refuz d-lui brigadir un aşa de mic serviciu ! De unde aveam, de unde nu aveam, găseam un leu şi pentru brigada. »O ţigară, volintir !Şi întreaga omenime şi nu numai la naţionalităţile din Ardeal şi Ungaria. Pentru acum accentuăm, că părerile şi vocile de felul celor ce le-am înregistrat azi sunt semne bune, şi cam propagate sistematic de oameni competenţi, vor contribui mult a ciunti şi estirpa coarnele şovinismului, cari în zilele noastre au crescut preste măsură şi au pricinuit rane grave patriei şi popoarelor ei. Donaţiunea domnului V. Stroescu, care a dat 100.000 cor. pentru fondul cultural din Blaj, este şi rămâne încă multă vreme, cel mai mare eveniment cultural la noi. Efectul acestei mari fapte se va resimţi încă de aci înainte, prin validitatea generoaselor principii, cari se cuprind în scrisoarea cu care mărinimosul donator a trimis dania sa. Mai ales, dacă se va urma pilda ce s-a dat, cum aflăm, la Cluj, în ziua de Bunăvestire adecă, protopopul Clujului, Dr. Elie Dăian, în predica rostită de pe amvon a potrivit vorba aşa, de a binevestit şi despre dania marelui Vasile Stroescu, scoţând la iveală importanţa ei, ce creşte aşa de mult considerând, că făptuitorul este din îndepărtata Basarabie şi că nu este gr. catolic. Această împrejurare consfinţeşte măreţia frăţietăţii creştineşti a tuturor Românilor, de pretutindenea. Se şi cade ca această frăţietate să strălucească înaintea tuturor. »Ca creştini şi ca Români — zicea predicatorul — suntem datori să ne iubim unii pe alţii, şi să ne dovedim dragostea cu fapte, nu numai cu cuvinte. Să nu căutăm, ce ne deosebeşte, că deosebirile şi aşa nu le pot pricepe cei mai mulţi, ci să căutăm cele ce ne unesc şi ne adună, şi acestea sunt cele mai multe. Sunt destui astăzi, cari tăgăduisc numele de creştin, deci toţi creştinii se cade a se uni întru apărarea acestui sfânt nume. Cu atât mai vârtos să cade a se împreuna în această tabără creştinii aceia, pe cari Dumnezeu sfântul i-a făcut una : prin aceeaşi limbă, prin acelaş sânge, aceeaşi obârşie şi aceeaşi soarte, acelaşi dor şi acelaşi viitor....« Întreg poporul credincios binecuvântă pe Vasile Stroescu!