Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1910 (Anul 73, nr. 240-263)
1910-11-25 / nr. 259
Pagina 2. GAZETA TRANSILVANIEI Nr. 259 - 1910 Chestiunea împăcării. Desluşirile d-lui Mihu. D-l Dr. Mihu dă unele desluşiri sau întregiri la declaraţiile din interview. Remarcăm din aceste faptul, că dânsul susţie din nou, că intenţiunile guvernului, în ce priveşte împăcarea, sunt sincere şi serioase. »Afirmaţia aceasta — zice d-nul Dr. Miu — mi-o întemeiez pe anumite indicii. Azi-vară mi s-a spus un mod mai vag, iar mai târziu ceva mai concis cari sunt concesiile reale, la cari ne-am putea aştepta. Azi sunt pe deplin informat, despre ele şi cunosc ce ni se cere în schimb. Fără Îndoială rămâne de discutat dacă aceste concesii sunt sau nu sunt de ajuns«. Referitor la chestiunea greutăţilor, ce d-l Dr Mihu afirmă, că le-a întâmpinat din partea unor membrii ai comitetului, d-l Dr. Mihu susţine, că acesta e adevărul şi dă următoarele desluşiri. »Am cerut unor membrii marcanţi ai partidului naţional dintr-unceput — şi dorinţa mi-am îndoit în repeţite rânduri — să mi comunice în mod precis care ar fi să fie programul partidului şi atitudnea deputaţilor, în cazul dacă acţiunea începută ar reuşi? N-am putut însă obţinea precizarea dorită. Fără îndoială, nu din rea voinţă sau iubirea de comoditate a membrilor cărora m-are adresat, ci probabil — fiindcă le-am cerut un lucru prea mare pentru care nu au putut să-şi asume răspunderea. Aceasta este greutatea, despre care am pomenit şi nimic alta. Dame mai fiind voba de continuarea acţiunii, ce a fost în curgere, chestiunea acesta azi nu mai e actuală. In fine d-l Dr. Mihu declară, că demersul dânsului în chestia aeasta a avut un caracter pur personal şi că diligenţii partidului naţional nu au avut nici un amestec în întreaga afacere. In faţa acestor desluşiri se impun cu atât mai mult declaraţiile membrilor din comitetul naţional, pe cari le aşteptăm. Informaţi necontrolabile. *Rel. Értestie, rezumând cele amintite mai sus, publică următoarea declaraţie, ca făcută afirmativ din partea d-nului Dr. Mihu : »Sunt încredinţat, că negocierile nu vor fi rupte. Guvernul a făcut concesiuni, Cari merită să fie bine chibzuite. Nu numai, că nu renunţ la tratativele împăcărei, dar încă înainte de sfârşitul anului le voiu relua«. Ziarul D A Nap« scrie următoarele : »Contele Tisza e acela, care luase iniţiativa acestor tratative, intervenind pe lângă advocatul dr. Ion Mihu, să joace rolul de mijlocitor între guvern şi Români.Dr. Miu a vizitat pe contele Tisza, în două rânduri, la castelul de pe domeniul său şi, în urma discuţiunilor urmate, a întocmit un memoriu în ale cărui 23 puncte erau formulate cererile Românilor, dintre cari cele mai de căpetenie sunt: 1. Guvernul să dea Românilor garanţii, că se va ţine de toate angajamentele luate faţă de ei, şi anume : recunoaşterea lor ca un element etnic şi politic aparte; aplicarea integrală a legei din 1868 în ceea ce priveşte libertatea culturală; 2. împărţirea de islazuri la ţăranii români ; 3. Dreptul pentru români de a se folosi de limba lor maternă înaintea instanţelor judecătoreşti. »Tisza a declarat d-lui Mihu, că va sprijini pe Ungă guvern aceste cereri. Contele Khuen Hederváry, când a luat însă cunoştinţă de memoriul în chestiune, a spus, că un singur moment nu s-a gândit să încheie un pact cu Românii; ar fi totuşi dispus să trateze cu ei o apropiere, însă nu pe bazele formulate de ei. Declaraţiunea aceasta a primului ministru a provocat ruperea imediată a negocierilor«. »FOILETONUL GAZ. TARNS.« Nu cosiţi neghina. De Leon Tolstoi. Intr’o fâneaţă începu să se prăsească neghina. Ca să scape de ea, proprietarii fâneţei se apucară s’o cosească şi, fireşte, ea se înmulţi mai rău. Ori, un proprietar bun şi Înţelept din vecinătate, cercetând pe cei ce aveau fâneaţa, le dădu multe sfaturi şi, între altele, şi pe aceia de a nu cosi neghina, căci se va înmulţi prin ea însăşi, ci de a o smulge cu rădăcină. Acum, stăpânii fâneţei, fie că din învăţăturile bunului lor vecin nu luară în seamă pe aceea privitoare la nevoia de a stârpi neghina în loc de a o cosi, fie, că nu-l înţeleseră, sau că, din interese personale, nu vrură să-i dea ascultare, continuară a cosi neghina şi deci a o înmulţi. Anii următori, mai mulţi alţii amintiră stăpânilor fâneţei statul înţeleptului şi bunului vecin, dar ei nu-l ascultau şi la ceau ca până atunci. Cu chipul acesta, cositul neghinei, de Îndată ce se ivea, deveni nu numai un obiceiu, ci chiar o tradiţie sacră şi fâneţea se înţelenea tot mai mult. Veni o vreme, în sfârşi, când nu mai fu în fâneaţă decât neghină. Proprietarii ei se văitau şi-şi băteau capul să găsească leac acestei stări. Era unul,şi numai unul: acela pe care l- dăduse vecinul cel înţelept şi bun. Dar nu-l întrebuinţau. In ultimul timp, un trecător, Întristat de a vedea prăpădindu -i o fâneaţă atât de frumoasă, căută în poveţele lăsate de proprietarul cel înţelept şi uitate într’un colţ, dacă nu era vreuna potrivită, cu starea de atunci a lucrului. Găsi pe aceea care spunea să nu se cosească neghina, ci să fie smulsă cu rădăcina. Spuse deci stăpânilor fâneţei, că fuseseră neprevăzători şi că, cu mult înainte, bunul şi înţeleptul proprietar îi vestise de urmările acestei neprevederi. In loc să caute a vedea dacă trecătorul avea dreptate şi, în cazul acesta, să nu mai cosească neghina, sau, ca din potrivă, să-i dovedească nedreptatea. In loc, iarăşi, să primească pe de-antregul povaţa proprietarului cel bun şi înţelept, stăpână fâneţei se mâniară de aducerea aminte a trecătorului şi se apucară să-l hulească. Unii îl numiau Îngâmfat, care Îşi închipuia, că numai ei pe lume înţelesese poveţile proprietarului cel bun. Alţii îl tratau de tălmaci fals, de trădător şi calomniator. Alţii, neluând in seamă, că nu spusese nimic de la el, ci că nu mai amintise poveţele unui om stimat de toţi, afirmau, că era rău-făcător, doritor de a vedea neghina înmulţindu-se până când fâneaţa se va fi pierdut cu desăvârşire. — Zice, că nu trebue cosită neghina, strigau ei ; dar dacă n-o distrugem se va Înmulţi mereu şi, atunci, adio fâneaţa noastră! Cu bună ştiinţă nu pomeneau, că trecătorul nu spusese să nu se distrugă neghina, ci să fie smulsă cu rădăcina, în loc de a fi cosită. Părerea, că trecătorul era un smintit, sau un tâlmaciu mincinos, sau un monstru, care nu vroia decât răul altuia, se înrădăcină atât. încât cine nu râdea de el, 11 batjocorea. Şi, în ciuda tuturor lămuririlor ce da, cum că adecă, departe de a dori înmulţirea neghinei, credea, din potrivă, că stârpirea ei era una din cele dintâi datorii ale stăpânului fâneţei, şi că înţelegea aceasta stârpire după cum o Înţelesese proprietarul cel bun şi înţelept, şi că el numai amintea sfaturile acestuia, cu toate cele ce spunea, nu era ascultat, căci toţi erau învoiţi a spune, că era nebun de trufie şi trădător faţă de cuvântul proprietarului cel bun şi Înţelept, sau un ticălos atât de mare, încât îndemna oamenii să nu distrugă iarba cea rea, ci din potrivă, să o îngrijască, şi să-i favorizeze Înmulţirea. Acelaş lucru mi s’a întâmplat, când am pledat pentru acel precept al Evangheliei, care sfătueşte să nu se combată râul prin violenţă. Regula a fost formulată de Christos şi toţi discipolii lui au repetat-o în tot locul şi toată vremea. Dar, fie că n-a fost luată în seamă, fie că n-a fost înţeleasă, fie iarăşi că s a crezut prea grea urmarea ei, cu cât a trecut vremea, cu atât a fost mai neglijată. S-a întâmplat cu mine ca cu trecătorul acela, care amintea stăpânilor fâneţei vechea povaţă a proprietarului cel bun şi Înţelept, după care iarba cea rea nu trebuia cosită, ci smulsă din rădăcină. Şi din cuvintele nule se scoate concluzia, că atribuiam lui Christ o doctrină, în virtutea căreia nu trebuie să te împotriveşti răului. Şi toţi cei a căror viaţă e întemeiată pe violenţă şi cârma, deci, violenţa le e scumpă, s-au grăbit să adopta această falsă interpretare, a cuvintelor mele şi în acelaş timp, a celor ale lui Isus, şi să proclame, că învăţătura de a nu se opune răului violenţa, este o doctrină mincinoasă, smintită, sacrilege şi răufăcătoare. Şi oamenii continuă liniştiţi, sub cuvânt, că distrug răul, să-l reproducă şi să-l înmulţească. Universitatea săsească Din vechea fortăreaţă a uniiversîtăţiî săseşti, — fostul parlament al privilegiaţilor stăpâni ai fostului fundus regius, — s-a ales acum o corporaţiune chivernisitoare de avere, menită a promova exclusiv scopuri culturale. I s’au lăsat însă formele vechi esterioare; se aleg deputaţi, iar în fruntea ei stă Comes Saxonum, titlu acordat din vremuri comitelui suprem al comitatului Sibiiului. Dar şi în noua sa sferă de competenţă, atât de restrânsă, această corporaţiune are destul de mare însemnătate, pentru că averea administrată de ea valorează mule milioane. Astfel acum 4 ani a vândut, pădurile sale din valea Lotrului cu 18 milioane, și mai are să exploateze pădurile din valea Sadului, cari nu sunt de mai mică vadoare. Această avre e decretată prin lege, ca avere comanda tuturor locuitorilor de pe teritoriul odinioară numit »fundus regius«. Știut fiind, că pe acest teritor majoritatea covârşitoare a locuitorilor o formează Românii, ar urma, ca din venite, în aceeaşi poporţiune să se promoveze interesele culturale ale Românilor, mai cu seamă, dacă mai consderăm şi gradul relativ interior de cutură al Românilor faţă de ceilalţi conlocuitori, mai favorizaţi de soarte în veacurile trecute. Cu toate acestea, Românii sunt foarte master tractaţi, pentru că pe lângă subvenţiunile cele mari votate cu decenii înainte aproape esclusiv pentru scopuri culturale săseşti, universitatea săsească, când a ajuns la mari venie din vânzarea pădurilor din Valea Lotrului, din 350 de mii venit anual disponibil a votat pentru in- stituţiuni săseşti nu mai puţin decât 210 mii, iar pentru scopuri culturale româneşti ale a 70 de mii, şi tot atâta a votat pentru scopuri culturale mghiare, deşi locutori maghiari abia se află pe teritorul fost săsesc. Se zice, că guvernul ar fi pretins, ca pentru scopuri maghiare negreşit să se voteze cel puţin atâta, cât se va vota pentru Români. Nedreptatea aceasta provine din abus de putere. Saşii având majoritatea, iar Maghiarii guvernul, care poate aproba, sau dezaproba. Universitatea săsească e astfel organizată, încât din 20 de cercuri electorale numai chiar în două cercuri au Românii majoritatea, anume:in cercul rural al Sebeşui, şi în cercul rural al Orăştii. Aşa apoi fireşte, faţă de 18 străini stau izolaţi cei doi deputaţi români. E natural, că aceşti doi deputaţi români nu pot face isprăvuri mari, ci trebue să se mărginească la eserciarea de controlă, ceea ce încă li se îngreunează, fiindcă în comisiunile mai importante pregătitoare ei nu sunt aleşi. Cu toate acestea, fac ce pot şi deputaţii noştri, apelând la simţul de echitate al majorităţii, şi toi-colea nu fără resultat. In sesiunea anului curent a reprezentanţei universităţii săteşti, care a ţinut unsprezece zile şi s-a încheiat Luni, s-au pertractat în bună înţelegere afacerile curente, constatându-se, că subvenţiunile acordate eshaurează pe deplin resursele actuale, şi venite mai mari abia să pot, aştepta atunci, când va succede a se esploata vastele pături din Valea Sadului. Totuşi deputaţii români, concii de datorinţa lor, au tulburat încâtva liniştea idilică a sfârşitului sesiunii. Văzând anume, că de astădată şade în scaunul rezervat deputatului oraşului Orăştia d-l Simon Ferencz directorul gimnaziului reformat din Orăştie, cum ar fi fost să nu-şi aducă ei aminte de purtarea acestui gimnaziu in chestia catehizării elevilor români dela acest gimnaziu? Căci acest gimnaziu are deja universitatea săsească o subvenţie anuală de 30 mii coroane ! Se scoală deci deputatul nostru, d-l Dr. Liviu Lemény şi în numele său, precum şi al colegului său d-l Dr. Aurel Vlad, face propunerea, pe care o publicăm mai la vale întreagă. Preşedintele universităţii, surprins şi devenit nervos, a cercat să întrerupă pe orator, afirmând, că propunerea nu e discutabilă; totuşi propunătorul a susţinut-o şi a înaintat-o în scris, fireşte, în româneşte, la birou. S-a născut o discuţie destul de interesantă asupra ei. Mai întâi cel cu musca pe căciulă, d-l deputat şi director gimnazial Simon Ferencz, nu poate nega faptul atât de grav aminos, nici nu-l scuză măcar; se provoacă însă la legile lor şi la afirmativele tratative de aplanare. Această scuză sarbedă şi reflexiunile energice pline de justă indignare ale propunătorului Dr. Lemény au avut, însă efectul de a scoate din rezervă pe deputaţii saşi. Astfel valorosul lor bărbat, Dr. Carol Wollf, luând cuvântul a declarat, că-i pare rău, că nu poate primi propunerea românească, fiind că e vorba de o subvenţiune definitivă şi irevocabilă. Dar accentuează cu glas apăsat, că nici un filet nu ar fi votat pentru acel gimnaziu, dacă ar fi ştiut, că aşa se va purta. Această declaraţie a fost primită cu consimţământul tuturor, fireşte, afară de d-l Simon Ferencz, care zău, că nu se simţea bine, încă doi deputaţi saşi, domnii Carol Bock şi Albert Dörr şi-au espumat indignarea, ba d-l Dörr a voit să facă chiar propunere în scris, dând espresiune indignaţiunii universităţii săseşti, dar nervosul prezident nu a admis propunerea domnului Dörr. Atitudinea prea-prea autocratică a d-lui comite a fost remarcată chiar şi din parte săsească, şi a fost luată sub justă critică. Propunerea Românilor a fost astfel delăturată, fără a fi pusă la vot. Totuşi credem, că acţiunea deputaţilor noştri nu a fost zadarnică, şi pare că aici s-ar putea folosi trasa despre aşa numitul succes moral, cu care suntem în vremurile acestea siliţi adeseori a ne mulţămi şi uneori şi cu acela fără drept, iată acum propunerea. E următoarea : Propunere. Considerând, că iagunnazul reformat din Orăştie, numit „Kunkollegium“, în timpul din urmă tinerii români, aparţinători religiunilor gr.-or. şi gr.-cat. numai atunci sunt primiţi, dacă produc dela părinţii lor revers, că se învoiesc, ca studiul religiunii să li se predea în limba maghiară şi prin aceasta li se face imposibil a cerceta acel gimnaziu, chiar şi din cauză, că nu se află cateheţi, cari ar putea propune religiunea lor in limba maghiară; Considerând, că universitatea săsească are menirea excluzivă de a sprijini cultivarea tuturor locuitorilor de pe fostul teritor «fundus regius»; Considerând, că procedura mai sus amintită a gimnazului reformit din Orăştie stă în apertă contrazicere cu legile statului şi cu autonomia celor două cofesiuni române din patrie, precum şi cu procedura observată la institutele de învăţământ ale statului, fiind unică în ţara întreagă, şi că totodată ea periclitează în mod eclatant interesele culturale ale locuitoriromâni, deci a părţii covârşitoare a proprietarilor averii universităţii săseşti, din ale cărei venite este împărtăşit şi numitul gimnaziu cu o subvenţiune foarte considerabilă. Subscrişii nu putem fi învoiţi,ca din averea noastră să fie împărtăşită o atare in- stituţiune culturală, care în mod umilitor desconsideră cele mai elemenre drepturi culturale şi confesionale ale poporului român. Propunem deci: Lichidarea subvenţiunii votate pentru gimnaziul reformat din Orăştie să fină un suspens până atunci, până când numitul gimnaziu nu va sista purcederea sa gravaminoasâ şi nu va reveni la proedura de mai înainte, când i s’a votat subvenţiunea. Dr. Liviu Lemény. Dr. Aurel Vlad. In chestia industriei de casă. Urmez, cu multă plăcere, invitării d-lui V. C. Osvadă, de a spune şi eu cuvântul meu, în chestia de mare importanţă, safevată de d-sa, cu atâta interesară caldă. Nu numai, că mă simt obligată de a rosti deci părerea mea, dar îi sunt şi mult recunoscătoare, că a formulat obiect de discuţie publică, pe o temă nouă, in viaţa noastră cultural economică. Şi că aceasta se referă la sfera de activitate a femeiei române din popor