Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1910 (Anul 73, nr. 240-263)

1910-11-25 / nr. 259

Pagina 2. GAZETA TRANSILVANIEI Nr. 259 - 1910 Chestiunea împăcării. Desluşirile d-lui Mihu. D-l Dr. Mihu dă unele desluşiri sau întregiri la declaraţiile din interview. Remarcăm din aceste faptul, că dân­sul susţie din nou, că intenţiunile guver­nului, în ce priveşte împăcarea, sunt sin­cere şi serioase. »Afirmaţia aceasta — zice d-nul Dr. M­iu — mi-o întemeiez pe anumite in­dicii. Azi-vară mi s-a spus un mod mai vag, iar mai târziu ceva mai concis cari sunt concesiile reale, la cari ne-am putea aş­tepta. Azi sunt pe deplin informat, despre ele şi cunosc ce ni­ se cere în schimb. Fără Îndoială rămâne de discutat dacă aceste concesii sunt sau nu sunt de ajuns«. Referitor la chestiunea greutăţilor, ce d-l Dr Mihu afirmă, că le-a întâmpinat din partea unor membrii ai comitetului, d-l Dr. Mihu susţine, că acesta e adevărul şi dă următoarele desluşiri. »Am cerut unor membrii marcanţi ai partidului naţional dintr-unceput — şi dorinţa mi-am îndoit­­ în repeţite rânduri — să mi comunice în mod precis care ar fi să fie programul partidului şi atitu­dnea deputaţilor, în cazul dacă acţiunea înce­pută ar reuşi? N-am putut însă obţinea precizarea dorită. Fără îndoială, nu din rea voinţă sau iubirea de comoditate a membrilor cărora m-are adresat, ci probabil — fiindcă le-am cerut un lucru prea mare pentru care nu au putut să-şi asume răspunderea. Aceasta este greutatea, despre care am pomenit şi nimic alta. Dame mai fiind vo­ba de continuarea acţiunii, ce a fost în curgere, chestiunea acesta azi nu mai e actuală. In fine d-l Dr. Mihu declară, că de­mersul dânsului în chestia a­easta a avut un caracter pur personal şi că diligenţii partidului naţional nu au avut nici un a­­mestec în întreaga afacere. In faţa acestor desluşiri se impun cu atât mai mult declaraţiile membrilor din comitetul naţional, pe cari le aşteptăm. Informaţi necontrolabile. *Rel. Értestie, rezumând cele amin­tite mai sus, publică următoarea declara­ţie, ca făcută afirmativ din partea d-nului Dr. Mihu : »Sunt încredinţat, că negocierile nu vor fi rupte. Guvernul a făcut concesiuni, Cari merită să fie bine chibzuite. Nu nu­mai, că nu renunţ la tratativele împăcă­­rei, dar încă înainte de sfârşitul anului le voiu relua«. Ziarul D A Nap« scrie următoarele : »Contele Tisza e acela, care luase iniţiativa acestor tratative, intervenind pe lângă advocatul dr. Ion Mihu, să joace ro­lul de mijlocitor între guvern şi Români.­­Dr. M­iu a vizitat pe contele Tisza, în două rânduri, la castelul de pe dome­niul său şi, în urma discuţiunilor urmate, a întocmit un memoriu în ale cărui 23 puncte erau formulate cererile Românilor,­­ dintre cari cele mai de căpetenie sunt: 1. Guvernul să dea Românilor garan­ţii, că se va ţine de toate angajamentele luate faţă de ei, şi anume : recunoaşterea lor ca un element etnic şi politic aparte; aplicarea integrală a legei din 1868 în ceea ce priveşte libertatea culturală; 2. împărţirea de islazuri la ţăranii români ; 3. Dreptul pentru români de a se fo­losi de limba lor maternă înaintea instan­ţelor judecătoreşti. »Tisza a declarat d-lui Mihu, că va sprijini pe Ungă guvern aceste cereri. Contele Khuen Hederváry, când a luat însă cunoştinţă de memoriul în ches­tiune, a spus, că un singur moment nu s-a gândit să încheie un pact cu Românii; ar fi totuşi dispus să trateze cu ei o apro­piere, însă nu pe bazele formulate de ei. Declaraţiunea aceasta a primului mi­nistru a provocat ruperea imediată a ne­gocierilor«. »FOILETONUL GAZ. TARNS.« Nu cosiţi neghina. De Leon Tolstoi. Intr’o fâneaţă începu să se prăsească neghina. Ca să scape de ea, proprietarii fâneţei se apucară s’o cosească şi, fireşte, ea se înmulţi mai rău. Ori, un proprietar bun şi Înţelept din vecinătate, cercetând pe cei­ ce aveau fâneaţa, le dădu multe sfaturi şi, între altele, şi pe aceia de a nu cosi neghina, căci se va înmulţi prin ea însăşi, ci de a o smulge cu rădăcină. Acum, stăpânii fâneţei, fie că din în­văţăturile bunului lor vecin nu luară în seamă pe aceea privitoare la nevoia de a stârpi neghina în loc de a o cosi, fie, că nu-l înţeleseră, sau că, din interese perso­nale, nu vrură să-i dea ascultare, conti­­nuară a cosi neghina şi deci a o în­mulţi. Anii următori, mai mulţi alţii amin­tiră stăpânilor fâneţei statul înţeleptului şi bunului vecin, dar ei nu-l ascultau şi la cea­u ca până atunci. Cu chipul acesta, cositul neghinei, de Îndată ce se ivea, de­veni nu numai un obiceiu, ci chiar o tra­diţie sacră şi fâneţea se înţelenea tot mai mult. Veni o vreme, în sfârş­i, când nu mai fu în fâneaţă decât neghină. Proprietarii ei se văitau şi-şi­ băteau capul să găsească leac acestei stări. Era unul,şi numai unul: acela pe care l-­­ dăduse vecinul cel înţe­lept şi bun. Dar nu-l întrebuinţau. In ultimul timp, un trecător, Întris­tat de a vedea prăpădindu -i o fâneaţă atât de frumoasă, căută în poveţele lăsate de proprietarul cel înţelept şi uitate în­­tr’un colţ, dacă nu era vre­una potrivită, cu starea de atunci a lucrului. Găsi pe aceea care spunea să nu se cosească ne­ghina, ci să fie smulsă cu rădăcina. Spuse deci stăpânilor fâneţei, că fuseseră nepre­văzători şi că, cu mult înainte, bunul şi înţeleptul proprietar îi vestise de urmările acestei neprevederi. In loc să caute a vedea dacă trecă­torul avea dreptate şi, în cazul acesta, să nu mai cosească neghina, sau, ca din po­trivă, să-i dovedească nedreptatea. In loc, iarăşi, să primească pe de-antregul povaţa proprietarului cel bun şi înţelept, stăpână fâneţei se mâniară de aducerea aminte a trecătorului şi se apucară să-l hulească. Unii îl numiau Îngâmfat, care Îşi în­chipuia, că numai ei pe lume înţelesese poveţile proprietarului cel bun. Alţii îl tratau de tălmaci fals, de trădător şi ca­lomniator. Alţii, neluând in seamă, că nu spusese nimic de la el, ci că nu mai amin­tise poveţele unui om stimat de toţi, afir­mau, că era rău-făcător, doritor de a ve­dea neghina înmulţindu-se până când fâ­neaţa se va fi pierdut cu desăvârşire. — Zice, că nu trebue cosită neghina, strigau ei ; dar dacă n-o distrugem se va Înmulţi mereu şi, atunci, adio fâneaţa noastră! Cu bună ştiinţă nu pomeneau, că tre­cătorul nu spusese să nu se distrugă ne­ghina, ci să fie smulsă cu rădăcina, în loc de a fi cosită. Părerea, că trecătorul era un smin­tit, sau un tâlmaciu mincinos, sau un monstru, care nu vroia decât răul altuia, se înrădăcină atât. încât cine nu râdea de el, 11 batjocorea. Şi, în ciuda tuturor lă­muririlor ce da, cum că adecă, departe de a dori înmulţirea neghinei, credea, din po­trivă, că stârpirea ei era una din cele din­tâi datorii ale stăpânului fâneţei, şi că în­ţelegea aceasta stârpire după cum o În­ţelesese proprietarul cel bun şi înţelept, şi că el numai amintea sfaturile acestuia, cu toate cele ce spunea, nu era ascultat, căci toţi erau învoiţi a spune, că era nebun de trufie şi trădător faţă de cuvântul pro­prietarului cel bun şi Înţelept, sau un ti­călos atât de mare, încât îndemna oame­nii să nu distrugă iarba cea rea, ci din potrivă, să o îngrijască, şi să-i favorizeze Înmulţirea. Acelaş lucru mi­ s’a întâmplat, când am pledat pentru acel precept al Evan­gheliei, care sfătueşte să nu se combată râul prin violenţă. Regula a fost formu­lată de Christos şi toţi discipolii lui au re­petat-o în tot­ locul şi toată vremea. Dar, fie că n-a fost luată în seamă, fie că n-a fost înţeleasă, fie iarăşi că s a crezut prea grea urmarea ei, cu cât a trecut vremea, cu atât a fost mai neglijată. S-a întâmplat cu mine ca cu trecă­torul acela, care amintea stăpânilor fâne­­ţei vechea povaţă a proprietarului cel bun şi Înţelept, după care iarba cea rea nu trebuia cosită, ci smulsă din rădăcină. Şi din cuvintele nule se scoate con­cluzia, că atribuiam lui Christ o doctrină, în virtutea căreia nu trebuie să te împo­triveşti răului. Şi toţi cei a căror viaţă e întemeiată pe violenţă şi cârma, deci, vio­lenţa le e scumpă, s-au grăbit să adopta această falsă interpretare, a cuvintelor mele şi în acelaş timp, a celor ale lui Isus, şi să proclame, că învăţătura de a nu se opune răului violenţa, este o doctrină min­cinoasă, smintită, sacrilege şi răufăcătoare. Şi oamenii continuă liniştiţi, sub cu­vânt, că distrug răul, să-l reproducă şi să-l înmulţească. Universitatea săsească Din vechea fortăreaţă a uniiversîtăţiî săseşti, — fostul parlament al privilegia­ţilor stăpâni ai fostului fundus regius, — s-a ales acum o corporaţiune chivernisi­­toare de avere, menită a promova exclu­siv scopuri culturale. I s’au lăsat însă for­mele vechi esterioare; se aleg deputaţi, iar în fru­ntea ei stă Comes Saxonum, titlu acordat din vremuri comitelui su­prem al comitatului Sibiiului. Dar şi în noua sa sferă de compe­tenţă, atât de restrânsă, această corpora­ţiune are destul de mare însemnătate, pentru că averea administrată de ea valo­rează mul­e milioane. Astfel acum 4 ani a vândut, pădurile sale din valea Lotrului cu 18 milioane, și mai are să exploateze pădurile din valea Sadului, cari nu sunt de mai mică vadoare. Această avre e decretată prin lege, ca avere comand­a tuturor locuitorilor de pe teritoriul odinioară numit »fundus re­gius«. Știut fiind, că pe acest teritor majo­ritatea covârşitoare a locuitorilor o for­mează Românii, ar urm­a, ca din venite, în aceeaşi p­oporţiune să se promoveze inte­resele culturale ale Românilor, mai cu seamă, dacă mai consderăm şi gradul re­lativ interior de cu­tură al Românilor faţă de ceilalţi conlocuitori, mai favorizaţi de soarte în veacurile trecute. Cu toate acestea, Românii sunt foarte master tractaţi, pentru că pe lângă sub­­venţiun­ile cele mari votate cu decenii îna­inte aproape esclusiv pentru scopuri cul­turale săseşti, universitatea săsească, când a ajuns la mari venie din vânzarea pă­durilor din Valea­ Lotrului, din 350 de mii venit anual disponibil a votat pentru in- stituţiuni săseşti nu mai puţin decât 210 mii, iar pentru scopuri culturale româ­neşti ale a 70 de mii, şi tot atâta a votat pentru scopuri culturale m­ghiare, deşi locu­tori maghiari abia se află pe terito­­rul fost săsesc. Se zice, că guvernul ar fi pretins, ca pentru scopuri maghiare negreşit să se voteze cel puţin atâta, cât se va vota pen­tru Români. Nedreptatea aceasta provine din abus de putere. Saşii având majoritatea, iar Maghiarii guvernul, care poate aproba, sau dezaproba. Universitatea săsească e astfel orga­nizată, încât din 20 de cercuri electorale numai chiar în două cercuri au Românii majoritatea, anume:­in cercul rural al Se­­beşu­­i, şi în cercul rural al Orăştii. Aşa apoi fireşte, faţă de 18 străini stau izolaţi cei doi deputaţi români. E natural, că aceşti doi deputaţi ro­mâni nu pot face isprăvuri mari, ci tre­­bue să se mărginească la eserciarea de controlă, ceea ce încă li se îngreunează, fi­indcă în comisiunile mai importante pre­gătitoare ei nu sunt aleşi. Cu toate acestea, fac ce pot şi depu­taţii noştri, apelând la simţul de echitate al majorităţii, şi toi-colea nu fără resultat. In sesiunea anului curent a repre­zentanţei universităţii săteşti, care a ţinut unsprezece zile şi s-a încheiat Luni, s-au pertractat în bună înţelegere afacerile cu­rente, constatându-se, că subvenţiunile acordate eshaur­ează pe deplin resursele actuale, şi venite mai mari abia să pot, aş­tepta atunci, când va succede a se es­­ploata vastele pături din Valea Sadului. Totuşi deputaţii români, con­cii de dato­­rinţa lor, au tulburat încâtva liniştea idi­lică a sfârşitului sesiunii. Văzând anume, că de astădată şade în scaunul rezervat deputatului oraşului Orăştia d-l Simon Ferencz directorul gim­naziului reformat din Orăştie, cum ar fi fost să nu-şi aducă ei aminte de purtarea acestui gimnaziu in chestia catehizării ele­vilor români dela acest gimnaziu? Căci acest gimnaziu are deja univer­sitatea săsească o subvenţie anuală de 30 mii co­roane ! Se scoală deci deputatul nostru, d-l Dr. Liviu Lemény şi în numele său, pre­cum şi al colegului său d-l Dr. Aurel Vlad, face propunerea, pe care o publicăm mai la vale întreagă. Preşedintele universităţii, surprins şi devenit nervos, a cercat să întrerupă pe orator, afirmând, că propunerea nu e dis­cutabilă; totuşi propunătorul a susţinut-o şi a înaintat-o în scris, fireşte, în române­şte, la birou. S-a născut o discuţie destul de inte­resantă asupra ei. Mai întâi cel cu musca pe căciulă, d-l deputat şi director gimnazial Simon Ferencz, nu poate ne­ga faptul atât de gra­­v aminos, nici nu-l scuză măcar; se pro­voacă însă la legile lor şi la afirmativele tratative de aplanare. Această scuză sarbedă şi reflexiunile energice pline de justă indignare ale pro­punătorului Dr. Lemény au avut, însă efec­tul de a scoate din rezervă pe deputaţii saşi. Astfel valorosul lor bărbat, Dr. Carol Wollf, luând cuvântul a declarat, că-i pare rău, că nu poate primi propunerea româ­nească, fiind că e vorba de o subvenţiune definitivă şi irevocabilă. Dar accentuează cu glas apăsat, că nici un filet nu ar fi votat pentru acel gimnaziu, dacă ar fi ştiut, că aşa se va purta. Această declaraţie a fost primită cu consimţământul tuturor, fireşte, afară de d-l Simon Ferencz, care zău, că nu se simţea bine, încă doi deputaţi saşi, domnii Carol Bock şi Albert Dörr şi-au espumat indig­narea, ba d-l Dörr a voit să facă chiar propunere în scris, dând espresiune indig­­naţiunii universităţii săseşti, dar nervosul prezident nu a admis propunerea domnu­lui Dörr. Atitudinea prea-prea autocratică a d-lui comite a fost remarcată chiar şi din parte săsească, şi a fost luată sub justă critică. Propunerea Românilor a fost astfel delăturată, fără a fi pusă la vot. Totuşi credem, că acţiunea deputaţilor noştri nu a fost zadarnică, şi pare că aici s-ar pu­tea folosi trasa despre aşa numitul succes moral, cu care suntem în vremurile aces­tea siliţi adeseori a ne mulţămi şi uneori şi cu acela fără drept, iată acum propunerea. E urmă­toarea : Propunere. Considerând, că iagunnazul reformat din Orăştie, numit „Kunkollegium“, în tim­pul din urmă tinerii români, aparţinători religiunilor gr.-or. şi gr.-cat. numai atunci sunt primiţi, dacă produc dela părinţii lor revers, că se învoiesc, ca studiul religiunii să li se predea în limba maghiară şi prin aceasta li se face imposibil a cerceta acel gimnaziu, chiar şi din cauză, că nu se află cateheţi, cari ar putea propune religiunea lor in limba maghiară; Considerând, că universitatea săsească are menirea excluzivă de a sprijini culti­varea tuturor locuitorilor de pe fostul te­ritor «fundus regius»; Considerând, că procedura mai sus amintită a gimnazului reform­it din Orăş­tie stă în apertă contrazicere cu legile sta­tului şi cu autonomia celor două co­fesi­­uni române din patrie, precum şi cu pro­cedura observată la institute­le de învăţă­mânt ale statului, fiind unică în ţara în­treagă, şi că totodată ea periclitează în mod eclatant interesele culturale ale locuitori­­români, deci a părţii covârşitoare a pro­prietarilor averii universităţii săseşti, din ale cărei venite este împărtăşit şi numitul gimnaziu cu o subvenţiune foarte consi­derabilă. Subscrişii nu putem fi învoiţi,ca din a­­verea noastră să fie împărtăşită o atare in- stituţiune culturală, care în mod umilitor desconsideră cele mai eleme­­nre drepturi culturale şi confesionale ale poporului ro­mân. Propunem deci: Lichidare­a subvenţiunii votate pentru gimnaziul reformat din Orăştie să fină un suspens până atunci, până când numitul gimnaziu nu va sista purcederea sa gra­­vaminoasâ şi nu va reveni la pro­edura de mai înainte, când i s’a votat subvenţiunea. Dr. Liviu Lemény. Dr. Aurel Vlad. In chestia industriei de casă. Urmez, cu multă plăcere, invitării d-lui V. C. Osvadă, de a spune şi eu cu­vântul meu, în chestia de mare importan­­ţă, safevată de d-sa, cu atâta interesară caldă. Nu numai, că mă simt obligată de a rosti deci părerea mea, dar îi sunt şi mult recunoscătoare, că a formulat obiect de discuţie publică, pe o temă nouă, in viaţa noastră cultural economică. Şi că aceasta se referă la sfera de activitate a femeiei române din popor

Next