Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1912 (Anul 75, nr. 1-23)

1912-01-24 / nr. 18

­ întrecerea dintre iepure şi arici. (După Bechstein­). Povestea aceasta mi­ se pare că e mincinoasă, dar trebue să fie şi adevă­rată, pentru că moşul meu de la care am auzit-o, de câte ori o povestea, mai adăuga şi cuvintele acestea: «Şi totuşi trebue să fie adevărată, dragii moşului, căci altfel nu s-ar putea să v-o poves­tesc». Să v-o spun şi vouă : Era Duminecă dimineaţa. O zi frumoasă de toamnă. Soarele se înălţase deja pe cer, un vântuleţ de dimineaţă sufla peste câmp, ciocârliile cântau în văzduh, albinele bâzăiau vesele printre flori şi oamenii, în haine de sărbătoare, mergeau la biserică, pe scurt zis, toată făptura era veselă şi mulţămită , chiar şi ariciul. El sta înaintea uşii de la căsuţa sa, cu braţele unul peste altul şi cu nasul în vânt fluiera un cântecel, bine-rău, aşa cum ştie fluiera un ariciu, în o di­mineaţă frumoasă de Duminecă. Fluie­rând el aşa fără nici un gând şi nici o grije, de­odată îi veni în minte că pâ­nă când nevasta spală şi îmbracă copi­laşii, el ar putea foarte bine să facă o preumblare până în câmp, să vadă cum îi mai stau sfeclele. Ele erau aproape de căsuţa ariciului şi de­oarece el şi ntreaga sa familie se hrănea cu ele, • privea ca şi «ând ar f fost ale sale. Ariciul închise dar portiţa şi luă dru­mul spre câmp. De abia făcuse însă câţi­va paşi şi tocmai voia să treacă după o tufă de porumbele, când se întâlni cu iepu­rele, care încă plecase de acasă tot în astfel de treburi , să vadă ce-i mai fac verzele. Când ariciul văzu pe iepure, li dădu prietineşte «bună dimineaţa». Iepurele însă, care se ţinea mai de neam şi mai înţelept de­cât ariciul, nu-i răspunse nimic la bineţe, ci pri­­vindu-l peste umăr, îl întrebă batjocori­­tor : «Cum se face că te afli aşa de dimineaţă pe câmp­ ?» «Am plecat la preumblare», răs­punse ariciul. «La preumblare ?» întrebă zâm­bind iepurele. «Mi­ se pare că ai putea să-ţi întrebuinţezi picioarele pentru lu­cruri mai bune». Vorba aceasta îl supără rău pe sărmanul ariciu, pentru că ori şi ce ar fi suferit el, numai să nu-şi bată cineva joc de picioarele lui cele strâmbe. «Tu vei fi crezând, că poţi face ispravă mai mare cu picioarele tale», răspunse el. «Slavă Domnului», zise iepurele «Haide să ne punem la încercare pi­cioarele noastre. Eu mă prind că dacă ne vom pune amândoi la întrecere, voi fi înaintea ta.» «Te faci de râs cu picioarel# tal# •trâmbe», zice iepurele. «Dar dacă tocmai "voieşti, hai să ne prindem. Pe ce?» «Pe un galben de aur şi o sticlă de rachiu»," zise ariciul. «Bine!» zise iepurele. «Dă mâna ! Şi hai să ne apucăm la lucru!» «Să nu ne prea grăbim», zise ari­ciul. «Eu sunt flămând, așadară mai întâi voi merge acasă să dejunez, dar în o jumătate de oară voi fi la locul de întrecere». Iepurele se­ învoi, iar ariciul porni spre casă. Pe drum ariciul se cugeta în sine . Iepurele se încrede în picioarele sale cele lungi, dar eu îl voi lăsa pe jos. El crede că cine știe ce domn mare e, și când colo­ dă în gropi de prost ce e ; dar va trebui să plătească rămăşagul Când sosi acasă, ariciul zise ne­vestei sale: »Nevastă, îmbracă-te cât mai în grabă și să vii cu mine în câmp.« »Despre ce e vorba’?,"întrebă ne­vastă sa. »M-am prins cu iepurele pe un galben de aur şi pe o sticlă, de rachiu; vreau să mă iau la întrecere cu el şi tu încă trebue să fii de faţă!« »Sfinte Dumnezeule! bărbate, tu ţi-ai­­pierdut minţile cu totul,« se vă­ietă nevasta ariciului. »Cum vreai tu să te­­ iai la­ întrecere cu iepurile?» »Fii liniştită, femeie!« răspuns» ariciul. »Tu nu te amestecă în trebu­rile bărbatului, îmbracă-te fără multă vorbă,­şi haide cu­ mine!« Ce era să facă nevasta ariciului? Vrând-nevrând, ea trebui să asculte. Când erau amândoi pe drum, ari­ciul zise nevestei sale: »Acum bagă de seamă la ceea ce-ţi voi spune! Priveşte, pe ogorul acela mare va fi întrecerea. Iepurile va fugi pe o brazdă şi eu pe alta. Amândoi pornim din sus. Tu însă nu ai altceva de făcut, decât să stai aici în brazdă şi când iepuru­­ se va apropia de tine, tu să strigi: »fîu sunt deja aici!« Vorbind astfel, ei se apropiară de ogor. Ariciul arătă nevestei sale locul unde avea să­ stea ea şi apoi plecă spre celălalt capăt al ogorului, unde se afla iepurile. »Putem să începem?«, întrebă ie­purile. »Da«, răspunse^ariciul, şi fiecare se aşeză în brazda sa. Iepurile numără: »Unu, doi, trei!« şi porni ca o furtună la vale. Ariciul făcu­ şi el vre­o trei paşi, apoi se as­cunse în brazdă şi rămase acolo liniştit. Când iepurile ajunse In goană ne­bună în vale, nevasta ariciului strigă din brazdă: »Eu sunt deja aici!« Iepurile rămase ca trăznit şi nu mai“ştia ce să facă de uimit ce era El credea că­ ariciul strigase, căci, după cum se ştie, ariciul samănă ca o pică­tură de apă cu nevasta sa. Iepurile însă,zise: »Aici nu e lu­cru curati Să mai fugim odată!« Şi iarăşi porni ca vântul, aşa că urechile i­ se loviau de cap.­­­Nevasta ariciului însă rămase'liniştită"la locul ei. Când iepurile5'*'ajunse în*capătul de sus al ogorului, ariciul strigă: »Eu sunt deja aici!« Iepurile însă, care se înfierbântase rău, zise: »Să mai fugim'.odată,!« »Cât mă privește pe mine«, zise ariciul, »putem fugi de câte ori a vei vrea tu !« Astfel fugi iepurile de şeaptezeci şi trei de ori şi de tot atâtea ori ari­ciul fix înaintea lui. De câte ori ajungea iepurile în capătul de sus sau de jos al ogorului,­de atâtea ori ariciul sau nevasta lui strigă: »Eu,?sunt?deja aici!« A şeaptezeci şi patra oară însă iepurile nu mai au în stare să alerge. El se rostogoli pe la mijlocul ogorului, sângele îl podidi pe nas şi pe gură şi el rămase mort pe loc. Ariciul însă îşi luă galbenul şi sticla de rachiu, chemă pe nevasta sa din brazdă, şi porniră amândoi voioşi spre casă, şi dacă nu au murit,ftrăiesc încă şi'] astăzi. Astfel s’a întâmplat, că pe câmpul din Brustureni]­ ariciul a făcut­ pe ie­pure să alerge până când a crepat şi de atunci nici un iepure nu s-a mai încumetat să se ia la întrecerea cu ari­­ciul din Brustureni. Lia Dimaf. Nr. 18. Anul LXXV. Braşov, Luni-Marţi în 24 Ianuarie (6 Februarie) 1912. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul : pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe */2 an 12 cor., pe */4 an 6 cor. Pentru România şi streinatate pe an 40 franci, pe l/t an 20 REDACŢIA: 1­ Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA : 1­a 20 coroane, pe l/t an 10 coroane, pe y4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. jjj Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese Telefon: Nr. 226. \\ după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. :-: franci, pe l/4 an 10 franci. • Cuvinte sincere. Nepătat ni­ s’a predat steagul şi vom păstra cu propria noastră vieaţă curăţenia acestui organ de publicitate. Credinţa veche, apărarea par­tidului nostru naţional, în care se concentrează întreagă vieaţa neamului românesc, e o dogmă pentru noi, la care niciodată nu vom renunţa. Tot prisosul nostru de energie îl vom îndrepta împo­triva acelora, cam­ conştient sau inconştient încearcă să sfarme a­­ceastă cetate, căci neclintită ni-i convingerea, că neamul românesc din Transilvania şi Ungaria numai până atunci va putea vieţui pe a­­ceste plaiuri, până când la căpă­tâiul lui va veglita partidul na­ţional. Cinstea, pe care şi-a păstrat-o cu o rară consecvenţă „Gazeta Transilvaniei“ în decursul celor 75 de ani de când există, nesfâr­şitul tribut de sânge, pe care l-a depus pe altarul luptelor noastre, ne dă dreptul, un drept nediscutat de a chema la ordine pe toţi aceia, cari cu voie sau fără voie, în bună credinţă sau îndemnaţi de­­ pornirea sălbatică de a distruge , atacă partidul nostru naţional. Acel Român, care atacă acest partid şi tinde la distrugerea lui e trădător de neam, iar acel strein, care nu vrea să recunoască exis­tenţa de drept a acestui partid, e cel mai înverşunat duşman al neamului românesc şi în po­triva acestui vrăşmaş datori sun­tem să luptăm până la ultima pi­cătură de sânge. Trădător ele neam e vicarul de la Oradea-Mare şi toţi siniştrii lui tovarăşi, vrăşmaş Înverşunat al neamului românesc e Tisza şi toţi cei cari îi ţin isonul. Trădătoare de neam e „Tri­buna“, care de atâtei vreme cu o rară consecvenţă şi cu deplină conştienţă atacă Comitetul naţio­nal, organul prin care viază parti­dul nostru naţional, fără care organ nu poate exista un partid şi fără care partid nu poate exista un neam oprimat, cum e neamul nostru. Constatăm, că „Tribuna“ pri­vită din acest normal punct de vedere e tot atât de duşmană in­tereselor noastre româneşti, pe cât de duşman e guvernul statului ungar acelor interese. Constatăm, că atacul „Tribu­nei“ împotriva comitetului şi deci împotriva partidului naţional e egal cu atentatul îndreptat împotriva aceluia de fostul ministru maghiar Hieronymi. Constatăm, că dacă atentatul lui Hieronymi n-a putut ucide fiinţa neamului românesc, atentatul „Tri­bunei« ca venit din partea unui frate, are şi putinţa ca să distrugă fiinţa nenorocitului nostru neam şi deci atentatul ei e de mii de ori mai criminal decât atentatul minis­trului maghiar. In consecinţă noi, cam­ în fiinţa acestui organ ne găsim chezăşia unei cinste ireproşabile, protoStătia împotriva acţiunei distrugătoare a „Tribunei“, protestăm împotriva por­nirilor trădătoare ale acestui ziar. In calitate de slujitori şi pro­­poveduitori credincioşi de principii nu ne putem suprima îndreptăţită noastră revoltă, când vedem că pe tărâmul presei noastre sunt stimuţaţi indivizi, cari nu ştiu, nu pot şi nu vreau să-şi suprime pornirile lor brutal de egoiste şi criminale .. Conştii de faptul, că pressa noastră trebue să fie steagul sfânt, sub care datori suntem să ne în­­şiruim­ cu toţii pentru a purta îndâr­jita luptă cu adversarul comun — nu putem răbda ca indivizi clan­destini să arunce cu noroi în acest steag... Aderenţi ai adevărului, că ga­zetarii noştri trebue să fie ostaşii idealişti şi sentinelele neadormite, cari paznici să stea la căpătâiul neamului — cerem ca Sam­ Yustii cu gură de sânge să fie aruncaţi afară din cetatea pressei noastre ca nişte trădători netrebnici. Cerem ca Sever Bocu, care a dovedit în­deajuns, că nu întruneşte capitalul de virtuţi necesar unui gazetar român din Ungaria şi care a co­borât într’un mod atât de temerar nivelul pressei noastre, care are în­­drăsneala să declare în ziar, că a inzultat pe oamenii cinstiţi pe stradă — să fie delăturat din sânul o pres­­sei noastre, iar dacă cei chemaţi cred, că trebue să mai existe un sindicat al ziariştilor români din Ungaria, cerem ca pe d-l Bocu să-l arunce din scaunul de vicepreşe­dinte, căci altcum iată noiziariştii, cari cinstim partidul nostru naţio­nal şi susţinem comitetul acestui partid , ne vom considera ca ne­aparţinători acelui sindicat. Cerem mai departe, ca „Tri­buna“, care adăposteşte la sânul său pe atâţia naufragiaţi ai altor car­ere şi pe atâtea existenţe du­bioase, cari sunt total lipsite de experienţa vieţii politice şi cari multe dintre ele sunt certate cu codul riguros al moralei, — să nu se mai numească ziarul tineri­mii, ziar premenitor de moravuri, căci tinerimea bună care­ şi-a făcut educaţia în templul adevăratei mo­rale, nici-odată nu va călca pe ur­ma unor indivizi, cari n’au stat, nu stau şi nu vor sta nici-când, în slujba principiilor şi cari numai de dragul conservării proprii au părăsit drumul ce ducea deadrep­­tul în braţele guvernului maghiar şi sau instituit de vestitori ai u­­nui curent de „primenire.“ Primenire? Delăturarea actu­alului comitet naţional şi în locul lui?... Bocu, Scheppu şi ceilalţi, to­varăşi?! închipuiţi vă un astfel de comitet naţional! ! ! Dar în acest punct nu mai stăruim de loc. Ese prea mu­t în relief ridiculul, şi în cadrele unui articol serios nu ne putem ocupa cu el. Constatăm însă, că aceşti oa­meni, cari pretind ca comitetul nostru naţional, o mână de oameni cari şi ei trebue să lupte ca atâţi muncitori pentru codrul de pace — să fie în tot locul, pretutinde­­nea — au cutezat săi dea foc templului solidarităţii şi disciplinei noastre de partid numai şi numai, ca să-şi satisfacă pornirea lor fi­rească , patima de a distruge şi de a deveni astfel nemuritori. A­­tentatul acestor urmaşi ai lui Ca­­tilina ne-a adus astăzi acolo, unde se pare, că nu mai poate fi recule­gere. Căci dacă de pildă în zilele acestea sau cele ce vin, s’ar disol­­va parlamentul şi s’ar ordona ale­geri nouă — nu cred că noi Ro­mânii am mai putea alege vr’un deputat, într’atâta au distrus Tribuniştii legătura dintre popor şi conducătorii săi naturali. Ei au răuşit, ca în scurtă vreme să înă­buşe evoluţiunea noastră naţiona­­lă­ politică mai mult decât guver­nul maghiar în zeci de ani. In faţa evenimentelor mari ce vin, noi stăm ca o cetate­ demolată şi de loc nu trebue să ne mire, dacă de pildă un Francisc Ferdinand va trece cu vederea pe, »meine bra­ven Romanen“ pentru a face politică de stat şi mai departe cu maghiarii şi­­ cu Croaţii. Ca şi cu Croaţii, cari sunt abia 2 mi­lioane de oameni, dar cari,­ vrează ca popor în lumea unei singure credinţe: angajarea tuturor forţe­lor la susţinerea neştirbită a pres­tigiului naţional. Tribuniştii au încetăţenit in vieaţa noastră publică lumea fra­zelor in locul­ ideilor. N’au adus nimic nou, ci doar un metod is­teţ de a mania cu deplină înţele­gere patima şi pofta de a dis­truge, calităţi pe cari le-a avut şi omul preistoric. Căci doar nu poate fi noutate faptul, că comite­tul naţional ar fi vina, că neamul românesc stă politiceşte atât de rău? Sunt doar neamuri a căror conducători au luptat şi luptă cu deosebită stăruinţă întru ridicarea acelora şi totuşi dacă aceste nea­muri sunt politiceşte oprimate , stând deci sub terorismul unui sistem duşman lor, nu pot să se ridice din situaţia lor mizeră. Că noi Românii suntem săraci, că suntem eschişi dela toate benefi­ciile de stat, la aceasta nu comi­tetul nostru naţional e de vină (e şi ridiculă o astfel de afirmaţie!) ci sistemul înduşmănit cu ori­ce tendinţă a noastră de evoluţiune culturală­ naţională. E deci dea­­dreptul o crimă să arunci vina de­cadenţei poporului nostru asupra comitetului naţional. Şi cel ce o face aceasta, trebue să credem, că între acest individ şi între duşma­nii noştri naturali există o conspi­raţie, o conştientă înfrăţire de arme pentru realizarea unei ţinte unitare, dar streine de neamul nostru: distrugerea acestui neam. Dar ne oprim de­ocamdată aici. Iubirea noastră de" neam, stima faţă de tradiţiunile curate ale acestei gazete şi înţelegerea profundă" a datorinţei ce trebue s-o avem faţă de partidul nostru naţional,­ ne-a îndemnat să ne spunem câteva^ cuvinte sincere. N’am făcut-o din ură, n’am fă­cut-o din vr’o pornire de răzbu­nare şi n’am făcut-o îndemnaţi de vre-o condescendenţă sau de preo­­cupaţiuni­­ faţă de­­ anumite per­soane, ci am făc­ut-o îndemnaţi numai de motivul bine înţeles, că un ziar ca „Gazeta^'Tranailvaniei“ chemat­e să-şi spună independent şi deschis cuvântul, ori de cftte­­ori cere interesul^ public]] al nea­mului rorm­ânesc. Precum am afirmat-o în re­­petite rânduri, „Gazeta Transil­­vaniei‘‘ e proprietatea unui con­sorţiu şi nu a unui singur om, cum afirmase Reptila de la Arad ca pentru a micşora şi a para­liza ori­ce osândă ce i-ar veni din partea ziarului, care are la activul său o esperienţă politică de 75 de ani, toţi vieţuiţi pe câm­pul de luptă cu cinste şi cu devo­tament. E deci acest organ ,indepen­dent de ori­ ce­ preocupări fperso­­nalef şi liber de ori­ce ^.prejudecăţi — m măsură mai mare decât ori­care altul2de]] a spune un cu­vânt sincer și cinstit și de a aduce o judecată dreaptă.

Next