Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1912 (Anul 75, nr. 1-23)
1912-01-24 / nr. 18
întrecerea dintre iepure şi arici. (După Bechstein). Povestea aceasta mi se pare că e mincinoasă, dar trebue să fie şi adevărată, pentru că moşul meu de la care am auzit-o, de câte ori o povestea, mai adăuga şi cuvintele acestea: «Şi totuşi trebue să fie adevărată, dragii moşului, căci altfel nu s-ar putea să v-o povestesc». Să v-o spun şi vouă : Era Duminecă dimineaţa. O zi frumoasă de toamnă. Soarele se înălţase deja pe cer, un vântuleţ de dimineaţă sufla peste câmp, ciocârliile cântau în văzduh, albinele bâzăiau vesele printre flori şi oamenii, în haine de sărbătoare, mergeau la biserică, pe scurt zis, toată făptura era veselă şi mulţămită , chiar şi ariciul. El sta înaintea uşii de la căsuţa sa, cu braţele unul peste altul şi cu nasul în vânt fluiera un cântecel, bine-rău, aşa cum ştie fluiera un ariciu, în o dimineaţă frumoasă de Duminecă. Fluierând el aşa fără nici un gând şi nici o grije, deodată îi veni în minte că până când nevasta spală şi îmbracă copilaşii, el ar putea foarte bine să facă o preumblare până în câmp, să vadă cum îi mai stau sfeclele. Ele erau aproape de căsuţa ariciului şi deoarece el şi ntreaga sa familie se hrănea cu ele, • privea ca şi «ând ar f fost ale sale. Ariciul închise dar portiţa şi luă drumul spre câmp. De abia făcuse însă câţiva paşi şi tocmai voia să treacă după o tufă de porumbele, când se întâlni cu iepurele, care încă plecase de acasă tot în astfel de treburi , să vadă ce-i mai fac verzele. Când ariciul văzu pe iepure, li dădu prietineşte «bună dimineaţa». Iepurele însă, care se ţinea mai de neam şi mai înţelept decât ariciul, nu-i răspunse nimic la bineţe, ci privindu-l peste umăr, îl întrebă batjocoritor : «Cum se face că te afli aşa de dimineaţă pe câmp ?» «Am plecat la preumblare», răspunse ariciul. «La preumblare ?» întrebă zâmbind iepurele. «Mi se pare că ai putea să-ţi întrebuinţezi picioarele pentru lucruri mai bune». Vorba aceasta îl supără rău pe sărmanul ariciu, pentru că ori şi ce ar fi suferit el, numai să nu-şi bată cineva joc de picioarele lui cele strâmbe. «Tu vei fi crezând, că poţi face ispravă mai mare cu picioarele tale», răspunse el. «Slavă Domnului», zise iepurele «Haide să ne punem la încercare picioarele noastre. Eu mă prind că dacă ne vom pune amândoi la întrecere, voi fi înaintea ta.» «Te faci de râs cu picioarel# tal# •trâmbe», zice iepurele. «Dar dacă tocmai "voieşti, hai să ne prindem. Pe ce?» «Pe un galben de aur şi o sticlă de rachiu»," zise ariciul. «Bine!» zise iepurele. «Dă mâna ! Şi hai să ne apucăm la lucru!» «Să nu ne prea grăbim», zise ariciul. «Eu sunt flămând, așadară mai întâi voi merge acasă să dejunez, dar în o jumătate de oară voi fi la locul de întrecere». Iepurele se învoi, iar ariciul porni spre casă. Pe drum ariciul se cugeta în sine . Iepurele se încrede în picioarele sale cele lungi, dar eu îl voi lăsa pe jos. El crede că cine știe ce domn mare e, și când colo dă în gropi de prost ce e ; dar va trebui să plătească rămăşagul Când sosi acasă, ariciul zise nevestei sale: »Nevastă, îmbracă-te cât mai în grabă și să vii cu mine în câmp.« »Despre ce e vorba’?,"întrebă nevastă sa. »M-am prins cu iepurele pe un galben de aur şi pe o sticlă, de rachiu; vreau să mă iau la întrecere cu el şi tu încă trebue să fii de faţă!« »Sfinte Dumnezeule! bărbate, tu ţi-aipierdut minţile cu totul,« se văietă nevasta ariciului. »Cum vreai tu să te iai la întrecere cu iepurile?» »Fii liniştită, femeie!« răspuns» ariciul. »Tu nu te amestecă în treburile bărbatului, îmbracă-te fără multă vorbă,şi haide cu mine!« Ce era să facă nevasta ariciului? Vrând-nevrând, ea trebui să asculte. Când erau amândoi pe drum, ariciul zise nevestei sale: »Acum bagă de seamă la ceea ce-ţi voi spune! Priveşte, pe ogorul acela mare va fi întrecerea. Iepurile va fugi pe o brazdă şi eu pe alta. Amândoi pornim din sus. Tu însă nu ai altceva de făcut, decât să stai aici în brazdă şi când iepuru se va apropia de tine, tu să strigi: »fîu sunt deja aici!« Vorbind astfel, ei se apropiară de ogor. Ariciul arătă nevestei sale locul unde avea să stea ea şi apoi plecă spre celălalt capăt al ogorului, unde se afla iepurile. »Putem să începem?«, întrebă iepurile. »Da«, răspunse^ariciul, şi fiecare se aşeză în brazda sa. Iepurile numără: »Unu, doi, trei!« şi porni ca o furtună la vale. Ariciul făcu şi el vreo trei paşi, apoi se ascunse în brazdă şi rămase acolo liniştit. Când iepurile ajunse In goană nebună în vale, nevasta ariciului strigă din brazdă: »Eu sunt deja aici!« Iepurile rămase ca trăznit şi nu mai“ştia ce să facă de uimit ce era El credea că ariciul strigase, căci, după cum se ştie, ariciul samănă ca o picătură de apă cu nevasta sa. Iepurile însă,zise: »Aici nu e lucru curati Să mai fugim odată!« Şi iarăşi porni ca vântul, aşa că urechile i se loviau de cap.Nevasta ariciului însă rămase'liniştită"la locul ei. Când iepurile5'*'ajunse în*capătul de sus al ogorului, ariciul strigă: »Eu sunt deja aici!« Iepurile însă, care se înfierbântase rău, zise: »Să mai fugim'.odată,!« »Cât mă privește pe mine«, zise ariciul, »putem fugi de câte ori a vei vrea tu !« Astfel fugi iepurile de şeaptezeci şi trei de ori şi de tot atâtea ori ariciul fix înaintea lui. De câte ori ajungea iepurile în capătul de sus sau de jos al ogorului,de atâtea ori ariciul sau nevasta lui strigă: »Eu,?sunt?deja aici!« A şeaptezeci şi patra oară însă iepurile nu mai au în stare să alerge. El se rostogoli pe la mijlocul ogorului, sângele îl podidi pe nas şi pe gură şi el rămase mort pe loc. Ariciul însă îşi luă galbenul şi sticla de rachiu, chemă pe nevasta sa din brazdă, şi porniră amândoi voioşi spre casă, şi dacă nu au murit,ftrăiesc încă şi'] astăzi. Astfel s’a întâmplat, că pe câmpul din Brustureni] ariciul a făcut pe iepure să alerge până când a crepat şi de atunci nici un iepure nu s-a mai încumetat să se ia la întrecerea cu ariciul din Brustureni. Lia Dimaf. Nr. 18. Anul LXXV. Braşov, Luni-Marţi în 24 Ianuarie (6 Februarie) 1912. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul : pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe */2 an 12 cor., pe */4 an 6 cor. Pentru România şi streinatate pe an 40 franci, pe l/t an 20 REDACŢIA: 1 Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA : 1a 20 coroane, pe l/t an 10 coroane, pe y4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. jjj Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese Telefon: Nr. 226. \\ după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. :-: franci, pe l/4 an 10 franci. • Cuvinte sincere. Nepătat ni s’a predat steagul şi vom păstra cu propria noastră vieaţă curăţenia acestui organ de publicitate. Credinţa veche, apărarea partidului nostru naţional, în care se concentrează întreagă vieaţa neamului românesc, e o dogmă pentru noi, la care niciodată nu vom renunţa. Tot prisosul nostru de energie îl vom îndrepta împotriva acelora, cam conştient sau inconştient încearcă să sfarme această cetate, căci neclintită ni-i convingerea, că neamul românesc din Transilvania şi Ungaria numai până atunci va putea vieţui pe aceste plaiuri, până când la căpătâiul lui va veglita partidul naţional. Cinstea, pe care şi-a păstrat-o cu o rară consecvenţă „Gazeta Transilvaniei“ în decursul celor 75 de ani de când există, nesfârşitul tribut de sânge, pe care l-a depus pe altarul luptelor noastre, ne dă dreptul, un drept nediscutat de a chema la ordine pe toţi aceia, cari cu voie sau fără voie, în bună credinţă sau îndemnaţi de pornirea sălbatică de a distruge , atacă partidul nostru naţional. Acel Român, care atacă acest partid şi tinde la distrugerea lui e trădător de neam, iar acel strein, care nu vrea să recunoască existenţa de drept a acestui partid, e cel mai înverşunat duşman al neamului românesc şi în potriva acestui vrăşmaş datori suntem să luptăm până la ultima picătură de sânge. Trădător ele neam e vicarul de la Oradea-Mare şi toţi siniştrii lui tovarăşi, vrăşmaş Înverşunat al neamului românesc e Tisza şi toţi cei cari îi ţin isonul. Trădătoare de neam e „Tribuna“, care de atâtei vreme cu o rară consecvenţă şi cu deplină conştienţă atacă Comitetul naţional, organul prin care viază partidul nostru naţional, fără care organ nu poate exista un partid şi fără care partid nu poate exista un neam oprimat, cum e neamul nostru. Constatăm, că „Tribuna“ privită din acest normal punct de vedere e tot atât de duşmană intereselor noastre româneşti, pe cât de duşman e guvernul statului ungar acelor interese. Constatăm, că atacul „Tribunei“ împotriva comitetului şi deci împotriva partidului naţional e egal cu atentatul îndreptat împotriva aceluia de fostul ministru maghiar Hieronymi. Constatăm, că dacă atentatul lui Hieronymi n-a putut ucide fiinţa neamului românesc, atentatul „Tribunei« ca venit din partea unui frate, are şi putinţa ca să distrugă fiinţa nenorocitului nostru neam şi deci atentatul ei e de mii de ori mai criminal decât atentatul ministrului maghiar. In consecinţă noi, cam în fiinţa acestui organ ne găsim chezăşia unei cinste ireproşabile, protoStătia împotriva acţiunei distrugătoare a „Tribunei“, protestăm împotriva pornirilor trădătoare ale acestui ziar. In calitate de slujitori şi propoveduitori credincioşi de principii nu ne putem suprima îndreptăţită noastră revoltă, când vedem că pe tărâmul presei noastre sunt stimuţaţi indivizi, cari nu ştiu, nu pot şi nu vreau să-şi suprime pornirile lor brutal de egoiste şi criminale .. Conştii de faptul, că pressa noastră trebue să fie steagul sfânt, sub care datori suntem să ne înşiruim cu toţii pentru a purta îndârjita luptă cu adversarul comun — nu putem răbda ca indivizi clandestini să arunce cu noroi în acest steag... Aderenţi ai adevărului, că gazetarii noştri trebue să fie ostaşii idealişti şi sentinelele neadormite, cari paznici să stea la căpătâiul neamului — cerem ca Sam Yustii cu gură de sânge să fie aruncaţi afară din cetatea pressei noastre ca nişte trădători netrebnici. Cerem ca Sever Bocu, care a dovedit îndeajuns, că nu întruneşte capitalul de virtuţi necesar unui gazetar român din Ungaria şi care a coborât într’un mod atât de temerar nivelul pressei noastre, care are îndrăsneala să declare în ziar, că a inzultat pe oamenii cinstiţi pe stradă — să fie delăturat din sânul o pressei noastre, iar dacă cei chemaţi cred, că trebue să mai existe un sindicat al ziariştilor români din Ungaria, cerem ca pe d-l Bocu să-l arunce din scaunul de vicepreşedinte, căci altcum iată noiziariştii, cari cinstim partidul nostru naţional şi susţinem comitetul acestui partid , ne vom considera ca neaparţinători acelui sindicat. Cerem mai departe, ca „Tribuna“, care adăposteşte la sânul său pe atâţia naufragiaţi ai altor carere şi pe atâtea existenţe dubioase, cari sunt total lipsite de experienţa vieţii politice şi cari multe dintre ele sunt certate cu codul riguros al moralei, — să nu se mai numească ziarul tinerimii, ziar premenitor de moravuri, căci tinerimea bună care şi-a făcut educaţia în templul adevăratei morale, nici-odată nu va călca pe urma unor indivizi, cari n’au stat, nu stau şi nu vor sta nici-când, în slujba principiilor şi cari numai de dragul conservării proprii au părăsit drumul ce ducea deadreptul în braţele guvernului maghiar şi sau instituit de vestitori ai unui curent de „primenire.“ Primenire? Delăturarea actualului comitet naţional şi în locul lui?... Bocu, Scheppu şi ceilalţi, tovarăşi?! închipuiţi vă un astfel de comitet naţional! ! ! Dar în acest punct nu mai stăruim de loc. Ese prea mut în relief ridiculul, şi în cadrele unui articol serios nu ne putem ocupa cu el. Constatăm însă, că aceşti oameni, cari pretind ca comitetul nostru naţional, o mână de oameni cari şi ei trebue să lupte ca atâţi muncitori pentru codrul de pace — să fie în tot locul, pretutindenea — au cutezat săi dea foc templului solidarităţii şi disciplinei noastre de partid numai şi numai, ca să-şi satisfacă pornirea lor firească , patima de a distruge şi de a deveni astfel nemuritori. Atentatul acestor urmaşi ai lui Catilina ne-a adus astăzi acolo, unde se pare, că nu mai poate fi reculegere. Căci dacă de pildă în zilele acestea sau cele ce vin, s’ar disolva parlamentul şi s’ar ordona alegeri nouă — nu cred că noi Românii am mai putea alege vr’un deputat, într’atâta au distrus Tribuniştii legătura dintre popor şi conducătorii săi naturali. Ei au răuşit, ca în scurtă vreme să înăbuşe evoluţiunea noastră naţională politică mai mult decât guvernul maghiar în zeci de ani. In faţa evenimentelor mari ce vin, noi stăm ca o cetate demolată şi de loc nu trebue să ne mire, dacă de pildă un Francisc Ferdinand va trece cu vederea pe, »meine braven Romanen“ pentru a face politică de stat şi mai departe cu maghiarii şi cu Croaţii. Ca şi cu Croaţii, cari sunt abia 2 milioane de oameni, dar cari, vrează ca popor în lumea unei singure credinţe: angajarea tuturor forţelor la susţinerea neştirbită a prestigiului naţional. Tribuniştii au încetăţenit in vieaţa noastră publică lumea frazelor in locul ideilor. N’au adus nimic nou, ci doar un metod isteţ de a mania cu deplină înţelegere patima şi pofta de a distruge, calităţi pe cari le-a avut şi omul preistoric. Căci doar nu poate fi noutate faptul, că comitetul naţional ar fi vina, că neamul românesc stă politiceşte atât de rău? Sunt doar neamuri a căror conducători au luptat şi luptă cu deosebită stăruinţă întru ridicarea acelora şi totuşi dacă aceste neamuri sunt politiceşte oprimate , stând deci sub terorismul unui sistem duşman lor, nu pot să se ridice din situaţia lor mizeră. Că noi Românii suntem săraci, că suntem eschişi dela toate beneficiile de stat, la aceasta nu comitetul nostru naţional e de vină (e şi ridiculă o astfel de afirmaţie!) ci sistemul înduşmănit cu orice tendinţă a noastră de evoluţiune culturală naţională. E deci deadreptul o crimă să arunci vina decadenţei poporului nostru asupra comitetului naţional. Şi cel ce o face aceasta, trebue să credem, că între acest individ şi între duşmanii noştri naturali există o conspiraţie, o conştientă înfrăţire de arme pentru realizarea unei ţinte unitare, dar streine de neamul nostru: distrugerea acestui neam. Dar ne oprim deocamdată aici. Iubirea noastră de" neam, stima faţă de tradiţiunile curate ale acestei gazete şi înţelegerea profundă" a datorinţei ce trebue s-o avem faţă de partidul nostru naţional, ne-a îndemnat să ne spunem câteva^ cuvinte sincere. N’am făcut-o din ură, n’am făcut-o din vr’o pornire de răzbunare şi n’am făcut-o îndemnaţi de vre-o condescendenţă sau de preocupaţiuni faţă de anumite persoane, ci am făcut-o îndemnaţi numai de motivul bine înţeles, că un ziar ca „Gazeta^'Tranailvaniei“ chemate să-şi spună independent şi deschis cuvântul, ori de cftteori cere interesul^ public]] al neamului rormânesc. Precum am afirmat-o în repetite rânduri, „Gazeta Transilvaniei‘‘ e proprietatea unui consorţiu şi nu a unui singur om, cum afirmase Reptila de la Arad ca pentru a micşora şi a paraliza orice osândă ce i-ar veni din partea ziarului, care are la activul său o esperienţă politică de 75 de ani, toţi vieţuiţi pe câmpul de luptă cu cinste şi cu devotament. E deci acest organ ,independent de ori ce preocupări fpersonalef şi liber de orice ^.prejudecăţi — m măsură mai mare decât oricare altul2de]] a spune un cuvânt sincer și cinstit și de a aduce o judecată dreaptă.