Gazeta Transilvaniei, aprilie 1912 (Anul 75, nr. 72-94)

1912-04-01 / nr. 72

Nr. 72. Anul LXXV. Braşov, Duminecă în 1 (14) Aprilie 10/,2. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul : pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe 1/2 an 12 cor., pe 1/4 an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe 1/3 an 20 franci, pe 1/4 an 10 franci. REDACŢIA: Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA : = = 20 coroane, pe l/1 an 10 coroane, pe 1/4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. = | Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese Telefon: Nr. 226, după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Politica celor puternici. Peninsula balcanică a fost, este şi va fi mărul de ceartă între Austro-Ungaria şi Rusia. Pentru acest pământ era să se încingă între ele un înfricoşat război pe vremea anexării Bosniei şi Herţegovinei şi tot pentru Balcan se va da într-o vreme războiul încunjurat până acum cu atâta artificialitate. Rusia ţine ca tot preţul să fie credincioasă tradiţiunilor şi mai vârtos să realizeze testamentul lui Petru cel Mare. Acest testament este evangelia ţarilor, e rugăciunea de seară şi de dimineaţă a politicianilor, e alfa şi omega al oricărui Rus, care a învăţat să slovenească istoria rusească. Odată înainte cu câţiva zeci de ani la San-Stefano acest testament fusese tradus în faptă. Spiritul lui coborâse în matca realităţii şi marea, nemărginita împărăţie muscălească strălucea deja în lumina unui atotstăpânitor sceptru, căruia i se va închina toată lumea... Nu sosise însă vremea. Fatalitatea hotărâse altcum. La Berlin Europa a pronunţat un energic veto Împotriva dispoziţiunilor testamentului lui Petru cel mare. Visurile ticluite la San Stefano au fost spulberate şi cu mână de fer s-a restabilit statul quo în Balcani. Numai faţă de Basarabia n-a avut nici un cuvânt Europa. In punctul acesta ea n-a avut nimic de escepţionat, ci a dat drum de validitate lăcomiei ruseşti. Basarabia a fost răpită, iar noi cei neputincioşi, cei slabi, cei mici, a trebuit să ne înghiţim resemnaţi amarul, să ne înăbuşim toată revolta, să ne plecăm capul umiliţi şi să tăcem. Rusia s-a supus de vot de nevoe tractatului de la Berlin. Puterile ei erau cu mult prea slabe decât ca să nu primească condiţiile de pace dictate. Austro-Ungaria în răstimp însă a ţinut să treacă peste mandatul obţinut la Berlin şi nu de mult a anexat Bosnia şi Herţegovina. In faţa acestui fapt Rusia, care îşi vedea tradiţiile atacate, se pregătea să, se ridice împotriva Austro-Ungariei, dar un semn al Germaniei, care pe la 1878 era numai un început de mare putere — a resemnat-o. Ursul de la nord s-a retras înăbuşindu-şi toată mânia în bârlogul său, unde fără îndoială aşteaptă alte timpuri prielnice pentru punerea în aplicare a visurilor sale. O pornire de ură împotriva Austro-ungariei şi mai nou împotriva Germanismului, care-i face concurenţă în Balcani — e un sentiment dintre cele mai naturale pe care-l poate avea un politician rus. Că această dispoziţie ruptă din lumea unei ambiţii brutal pălmuite, face fel de fel de combinaţii, cum s’ar putea sfărâma puterea duşmanului din apus, e natural. E cunoscut, că în timpul din urmă Rusia s’a gândit şi la o alianţă cu România pentru a se putea răzbuna împotriva Austro-ungariei. Publicistul Durnovo nu de mult a scris un articol in «Peterburgskia Wjedomosti» un articol de politică, in care pledează stăruitor pentru o alianţă cu România. Face apel la cercurile competente ca acestea, să contribue cu toate mjloacele ca România sa abandoneze prietinia cu Austro-ungaria şi îndeosebi cere deja acele cercuri, ca României să reînapoieze fără amânare Basarabia, răpită cu forţa, căci tumai aceasta desparte drumul, care duce spre inima Românilor“. „Să le dăm (Românilor) — scrie Durnovo, drept răsplată pentru întoarcerea lor împotriva Austriei judeţele româneşti ale Basarabiei! Să încheiem deja acum un pact pentru desăvârşirea acestei idei! împreună cu Românii să împărţim Austria! România va primi ţinuturile româneşti ale Ungariei, ţinutul românesc al Bucovinei dimpreună cu vechea capitală a Moldovei, Suceava, Transilvania, Banatul şi comitatul Arad. Rusia îşi ia (brevi mani — ca totdeauna!) Galiţia ... şi toate teritoriile slavice ale Austro-ungariei“. (vezi „Reichspost“ de la 9 April c.) Să urmărim pe cât ne va fi cu putinţă această chemare la frăţie a d-lui Durnovo. Privită prin prisma minţii excluzive a acestui publicist — ni se va părea poate în parte justificată. El poate doreşte sincer ca rănile noastre să fie vindecate. Simte poate jalea noastră pe urma Basarabiei răpite şi ştie, că Suceava nu şi astăzi dragă ca ochii din cap... Privită însă această chemare prin prisma sufletului, prin spiritul stăpânitor rusesc — ne înfiorăm aproapede sunetul ei şi parcă pe toate buzele româneşti întrezăreşti, cum sboară aforismul: „Timeo Danaos et donna ferentes!“ Căci de loc nu ne vine să credem, că Rusia, care în loc de recunoştinţă cutează să te omoare în cap , ar fi astăzi aplicată să ne înapoieze comoara răpită cu atâta temeritate. Dacă ea a putut ca în momente, cari se pot număra ca cele mai sublime faze ale vieţii omeneşti, în momente, când omului i-e dat ca să fie recunoscător — să facă mai mult decât o fiară sălbatică — care totuş ştie să fie recunoscătoare şi care totuş îşi cruţă pe mântuitorul său — atunci trebue să se ştie, că convingerea câştigată la 1878 nu poate fi aşa de repede delăturată. Ba mai mult, în baza esperienţelor trecute noi credem, că glasul de sirenă al d-lui Durnovo nu e decât o încercare de a ne pune o nouă cursă. Rusia, care vede în România o piedecă în calea realizării visurilor sale — intenţionează izolarea acestei ţări, în duşmănirea ei cu Austro-Ungaria şi în genere cu apusul, pentru ca apoi prin coasta României să-şi deschiză drumul spre Constantinopol. Straniu plan! Norocul nostru e, că l-am descoperit la vreme! Nu ne pare însă de loc curios. Căci asta e politica celor mari. Şi tot asta e şi politica Austro-Ungariei. Ne omoară şi unii şi alţii cu dragostea, pentru ca să şi satisfacă lăcomia proprie. Pilde avem destule pentru ilustrarea acestui adevăr. N-avem decât să deschidem paginile istoriei. Austro-Ungaria ca şi Rusia nu de dragul Românilor, ci de dragul intereselor sale proprii, caută prietenia cu Statul român. Căci dacă ar avea simpatia atât de mult trâmbiţată faţă de neamul românesc, atunci factorii ei dătători de ton n-ar fi aservit pe Românii din Ungaria Maghiarilor într-un mod, cum în istorie nu-i găsim păreche. Ne înfiorăm de politica celor mari şi de dragostea lor. Căci această politică e aşa de perfidă şi dragostea lor e atât de rece, încât strânşi în braţele ei, simţim, cum ne înghiaţă sufletul în oase. De aceea astăzi înaintea ochilor noştri nu vedem, decât adevărul : „Quidquid agis (Române !) prudenter agas et respire finem!“ Vom face deci politica, care congruează mai mult cu combinaţiile de riguroasă conservare a sufletului nostru şi nici decât nu vom aluneca pe panta politicei de aventuri, căci nu prietini, ci adversari nu sunt toţi streinii, cari ne înconjoară. Croaţia de azi ne învaţă, cât de scumpă e independenţa unui stat şi a unui neam! Camera. Şedinţa de ori a camerei, aşteptată cu mult interes din partea lumii politici, a prezentat nimic deosebit. Atât doară, că a decurs sub marca obstrucţiei. Proiectele militare, deşi puse la ordinea zilei, n- au ajuns la discuţie. 1.impul s-a petrecut cu votări nominale, cu discuţii asupra formalităţilor votărilor, cu interpelaţii etc. fără de nici o însemnătate. Vorba e să se împedece discuţia proiectelor militare. Guvernul Maiorescu. Marele ziar «Minerva», publică un interview cu unul dintre miniştrii — şi care pare a fi însuşi d. Maiorescu — asupra politicei noului guvern. Iată ce declară ministrul interviznit: „Guvernul d-lui Carp a demisionat în dorinţa de a da posibilitatea altui guvern să liniştească spiritele. Noul guvern este tot din partidul conservator şi nu vine în contra politicei fostului guvern. Noul guvern e o acţiune a partidului conservator, care nu înţelege să se retragă dela conducerea ţărei când conflictele politice ce s’au ivit pot fi resolvate de un alt guvern, tot conservator. Noi hiuhii'iim-I i— umI■ nniaaimwWHi».a-wm O victimă a revoluţiunei franceze. In mijlocul curţei elegante risipitoare, perverse şi uşuratice a reginei Maria-Antoaneta, trece ca o virginală columbă albă Intr-un stol de vrăbii sburdalnice, Prinţesa Elisabeta, sora regelui Ludovic al XVI-lea. Figura ei pură şi melancolică, e poate cea mai înduioşătoare dintre nobilele figuri abătute de ghilotina populară, căci Prinţesa Elisabeta a meritat mai puţin decât oricine, moartea infamantă a eşafodului. Intr-adevăr, dacă se poate închipui, ca în mijlocul frigurilor unei societăţi, care trăia numai pentru plăceri, o fiinţă să rămâie calmă şi mândră , în mijlocul corupţiei elegante a unei curţi moleşită de lux, o tânără prinţesă frumoasă ca zna, să rămâie virgină, şi în dezordinea unei revoluţii al cărui sfârşit avea sa fie dărâmarea celei mai vechi şi mai mândre monarhii a lumei, o fiinţă la tămâie senină, acea fiinţă a fost Prinţesa Elisabeta de Franţa. Vieaţa ei a fost ca o protestare mută în potriva exceselor curţei regale, ochii ei senini şi gravi au condamnat în mod tacit frivolitatea cumnatei sale regina Maria-Antoaneta, simplitatea costumelor ei în cea mai mare parte albe și cenușii, era ca o mustrare pentru luxul orbitor al nebunaticei regine. Deși apartamentul ei de la Versailles era unul dintre cele mai splendide, compunându-se din : o primă anticameră, o a doua anticameră, un salon sau »camera nobililor«, o cameră de culoare, un mare cabinet, o sală de biliard şi un budoar; deşi curtea ei personală — cu care s-ar mulţumi foarte bine un suveran din timpurile noastre — se compunea din o sută optzeci de persoane, fără a pune la socoteală personalul grajdurilor şi al serviciilor exterioare, deşi Alteţa Sa nu umbla, dacât înconjurată de opt dame de companie, ale căror nume erau printre cele mai vechi ale Franţei . Prinţesa Elisabeta rămânea în mijlocul strălucirei, tot aşa de senină, de înţeleaptă, de rece, cum ar fi fost în zidurile unei mănăstiri. S ar fi zis, că o presimţire stăruitoare despre vijelia grozavă, care avea să măture toată această splendoare şi această bogăţie, un cataclism, care avea să îngroape tronul, în a cărui umbră se născuse, punea pe fruntea ei de fecioară acea gravitate melancolică, acea rezervă, care o deosebea atât în cortegiul strălucit şi frivol al celorlalte prinţese regale. Pioasă până la misticism, în prima tinereţe nu avusese alt ideal, decât să intre în mănăstire : regele insă se opusese , neputând să-şi închine vieaţa lui Isus, Elisabeta rămase să ducă în mijlocul curţei vieaţa de abnegare şi castitate, care e ca o rugăciune a unui Înger asupra acestui tron menit să piară, şi care risipeşte parfumul ei de tămâie peste parfumele enervante şi voluptuoase a frumoaselor cochete ce fluturau în jurul Mariei-Antoaneta. Atunci când curtea petrecea la Marly, la Compilgne, la Fontainebleau sau Saint-Cloud, Elisabeta retrasă în micul ei domeniu Montreil, se înconjura de savanţi, şi — lucru ciudat — mai ales de matematici. Acest gust al unei fete tinere pentru o ştiinţă atât de aridă ca matematicile, nu era o raritate într’o epocă deschisă atâtor curiozităţi noui. Ca şi multe din contimporanele sale, Prinţesa Elisabeta se supunea unuia din acele imbolduri ale inteligenţei, care se manifestează mai ales în ajunul marilor crize sociale. Când criza isbucni, când revoluţia începu opera ei de nivelare socială, între capetele înalte pe care le condamnă, al Prinţesei Elisabeta fu printre cele dintâi. Insă, destinul rezervase, nobilei prinţese, onoarea nemuritoare de a împărţi zi cu azi în tot lungul calvarului ruşinos pe care ingeniozitatea revoluţiei îl preparase pentru soarta familiei regale. Când mulţimea revoluţionară năvăli în ziua de 20 iunie, înarmată cu furci şi topoare şi purtând în loc de steag spânzurători în miniatură în care se legăna o păpuşă, care închipuia pe regina Maria-Antoaneta, regele pe care ultimii credincioşi îl sfătuiau să se,-baricadeze, se repezi cu pieptul deschis înaintea mulţimei exclamând: — De ce o să mă tem în mijlocul poporului meu ? Canalia revoluţionară uimită de atât curaj, apieca vârful suliţelor şi al turcilor, rămânând într’un fel de respect mut. Insă, o voce strigă: — Unde e Austriaca ? Un nou reflux de ură mişcă atunci oribila mulţime, şi vociferările reîncepură, toate erau îndreptate în potriva reginei, toţi o cereau de la rege. Femeile mai ales erau cele mai feroce, ele cereau ca regină pentru a o sfâşia, şi arătând şorţurile lor albe, spuneau că vor să ia în ele măruntaiele reginei din care să-şi facă cocarde Şi atunci, din fundul sălei înaintează o femeie înaltă blondă, măreaţă, care semăna cu regina. — Iată-mă! Ce voiţi cu mine? Era Prinţesa Elisabeta, care-şi risca viaţa pentru a o scăpa pe a reginei. ... Şi eroismul ei ar fi fost poate util dacă nobilii din jurul regelui, n’ar fi scăpat-o relevând oroarea. După detronarea regelui, prinţen Elisabeta urmă familia regală In închisoarea Templului. Aci împărtăşi viaţa ei de grije şi de lipsuri, viaţa de teroare în care speranţele se înecau în groaza eşafodului ce se ridică, fantomă roşie a vorţei. Regele fu condamnat la moarte , în ultimele momente când curajul oricărui om şovăie, Elisabeta cu tăria credinţei ei, i-a încurajat. Peste patru luni, regina Maria- Antoaneta, fu transferată în închisoarea Conciergerie, prinţesa Elisabeta rămase cu copii: fostul moştenitor al tronului şi prinţesa Maria-Charlotta, care avea sâ supravieţuiască singură dezastrului regal. venim cu ramura de măslin, invitând pe toţi la linişte şi la reluarea raporturilor normale“. Home rule. — Autonomia Irlandei. — Ziua de alaltăeri va rămânea un dat însemnat in istoria mai nouă a Angliei, și în deosebi a Irlandei. Alaltăeri a prezentat în camera comunelor prim-ministrul Angliei, lordul Asquith proiectul de lege home rule, prin care se acorda Irlandei o independenţă parţială şi o autonomie în chestiile sale interne. »Home rule« înseamnă o lege sau dispoziţie de a creia un guvern local sau guvern autonom pentru Irlanda, ori cu alte cuvinte a câştiga pentru Irlanda o autonomie. Bizuinţele de home rule există între Irlandezi de vre-o 40 de ani, dar tendenţele de separare da cătră Anglia îşi au începutul nu mult după încorporarea Irlandei la regatul britic. Incorporarea s’a întâmplat la 1800 şi anume cu învoirea parlamentului irlandez. Majoritatea membrilor din acest parlament au fost cumpăraţi de guvernul din Londra şi aşa au sancţionat ei înşişi sistarea independenţei şi îngenunchiarea ţării lor. După unele aprecieri vrednice de încredere, guvernul critic a cheltuit la 30 milioane de coroane — pe timpul acela o sumă oribilă — pentru a obţinea votul favorabil încorporării. Acest act a fost un fel de lovitură de stat, pe care marele bărbat liberal englez Gladstone l-a numit »o mizerabilitate josnică«. Dela 1800 încoace au fost multe frământări în Irlanda, pentru recâştigarea autonomiei ţării, s’au iscat şi răscoale provocate mai cu seamă de mizeria economică, dar nu mai târziu, la 1872 s’a format de cătră deputaţii irlandezi din parlamentul britic un partid, care a concretizat pretensiunile Irlandezilor în acest punct, culminând în cererea unei autonomii (home rule) pentru ţara Irilor. Au venit apoi şi bărbaţi de stat englezi, cari au apreciat favorabil iizuinţele Irlandezilor. Cel dintâiu, care a prezentat în camera comunelor un proiect de lege home rule, a fost Gladstone, la 1886. A fost respins iasă cu câteva voturi.