Gazeta Transilvaniei, august 1913 (Anul 76, nr. 167-189)

1913-08-01 / nr. 167

Pagii?... 2 Urmarea cea mai de plâns a a­­cestei greşite îndrumări este şanţul ce se sapă intre limba claselor culte şi neprihănita limbă a poporului. Despăr­ţenia aceasta trebue dată cu orice preţ preîntâmpinată ca o primejdie pentru neamul românesc a cărui unitate se în­temeiază pe legea şi limba sa. Ştiu că Academia şi un mănunchiu de scriitori vrednici luptă cu o patriotică osâr­­dire spre a alunga această vătămătoa­re cotropire, însă râvna şi silinţele tu­turor nu vor fi de prisos spre a aduce la bun sfârşit această operă de însănă­­toşare. Iată pricina pentru care o grab­nică dare la lumină a dicţionarului este atât de dorită de Mine. îmi dau seama de greutăţile lucrării, de timpul ce cere, totuşi cred că în acest lung şir de ani s’ar fi putut îndeplini în mare parte programul alcătuit. Dacă mai zăbovim, ştirbirea şi schimonosirea limbei se va întinde tot mai mult, iar îndreptarea va fi cu atât mai anevoioasă. Aştept dar cu nerăbdare ca Etymologicum să fie cât mai curând pus în mâna tutu­­ror, avându-se grija ca întocmirea lui să fie cât de întreagă, cu un număr de citaţiuni bine alese, însă limitat, spre a nu ne mnomoli lucrarea într’o prea mare întindere. Perfecţiunea lui are mai puţină însemnătate de­cât fiinţa lui. Sunt încredinţat că domniile-voas­­tre veţi întâmpina aceste mici îndru­mări ce Mi-am permis a le aşterne ca un semn al vinei mele dorinţi de a ve­dea Etymologicum odată desăvârşit spre cinstea Academiei şi folosul gene­­raţiunilor viitoare. Regele Cărel I. Din broşura cu acest titlu a d-lui A. D. Xenopol însemnăm următoarele două mo­mente din activitatea regelui României: »Cel mai mare merit al lui Carol I este însă că a îndeplinit menirea pentru care Românii chemaseră dinastia străină, înfiinţând anume stabilitatea Domniei care, în persoana Lui Carol I, va ajunge anul viitor, la 1 August, rebeatul de 47 de ani, două luni şi trei săptămâni, acel al celei mai lungi domnii româneşti din toate timpurile, acea a lui Ştefan cel Mare, zi pe care ar tre­bui s’o serbătorim cu cea mai mare strălucire. In adevăr, dacă România a putut face paşii urieşi pe care a înna­­intat în calea civilizaţiei, aceasta s’a făcut numai prin faptul că axa în jurul căreia se învârte vieaţa ei a încetat de a se clătina, şi s’a fixat în privatu­rile timpurilor, cum stă fixă în spaţiul nesfârşit axa în jurul căreia se învârte pământul. S’a îndepărtat deasupra ca­pului ţării noastre aplicarea înţeleptu­lui dar robitorului proverb »schimbarea Domnilor bucuria nebunilor«. Lipsa stabilităţii, vieaţa bătută de toate vân­turile, nestatornicia în mersul tuturor trebilor care au avut înrâurire până şi asupra caracterului poporului român, s’au zmuls din sânul acestui popor ca o buruiană rea care împiedeca încol­­ţirea grânelor dătătoare de bune roade.« »Armata a fost, dela urcarea Prin­cipelui Carol în scaunul României, obiec­tul îngrijirii sale particulare, şi dacă astăzi avem o armată cu nume atât de bun şi atât de frumos, aceasta o dato­­rim fără tăgadă Majestăţii sale. Găsise nu o vorbă, chiar la sosirea Lui în ţară, un simbure destul de însemnat de 45.000 de oameni creat de Cuza- Vodă, acel ce dăduse îmboldirile înce­­pătornice în toate ramurile vieţii noas­tre de stat. Mai găsise apoi şi ca ele­ment militar, un popor viteaz prin su­fletul lui şi un trecut de vitejie mândru şi demn în urma lui. Dar aceste nes­timate trebuiau lucrate şi puse în la- Biografia regelui Carol. Carol I, dela 10 Maiu 1866 Frin­­ci­pe, dela 14 Martie 1881 Rege al Ro­mâniei, n. 8 Apr. 1889, al doilea fiu al Principelui Karl Anton de Hohenzollern- Sigmaringen, întră la 1857 în armata prusiană, la 1859 sublocotenent în regim, de artilerie al gardei, călătorește în Francia, Anglia, Spania și Africa sep­­tentr., urmează apoi cursurile istorice la universitatea Bonn și înaintează la 1863 locotenent în regimentul 2 al dra­­gonilor de gardă. In toamna an. 1863 e oaspele împăratului Napoleon III la Com­piègne In 1864 ia parte la răsboiul contra Danezilor în Schleswig-Holstein, fiind In relaţiuni vitate cu Principele de Coroană al Prusiei (mai pe urmă împăratul Friedrich ÎL) La reîntoarce­rea din Schleswig e numit căpitan de cavalerie. După detronarea lui Cuza- Vodă (11 Febr. 1866) și după refuzul contelui Filip de Flandra de a veni în România, un plebiscit efectuat în zilele 2—8 Aprilie 1866, alege cu 685.000 vo­turi contra a 224 pe Principele Carol Domn al României. La 10 Main 1866 tânărul Domnitor, deabia în vârsta de 27 ani, susţinut şi de asentimentul lui Napoleon III şi a lui Bismarck, soseşte la Bucureşti şi depune în adunarea con­stituantă, presidată de Manolache Kos­taki jurământul de a domni ca Ponm constituţional, iar noua constituţiune e promulgată la 1 iulie al aceluiaş an. Primul minister format de Principele Carol I e un minister de coaliţie, dar nu durează decât 2 luni, şi de aci în­colo in timp de 5 ani se schimbă 10 cabinete şi se fac vreo 30 de modificări ministeriale parţiale, până când dela Martie 1871 înainte, dela un al doilea cabinet L. Catargi, încep ministerele mai durabile. Desele schimbări de mi­nistere în acei 5 ani dintâiu dovedesc nedeprinderea firească a partidelor de atunci cu formele constituţionale ; dar adevărata greutate a domniei lui Carol I, în prima ei decadă, era lipsa de sim­ţământ dinastic la mulţi din oamenii politici, şi nesiguranţa armatei, sdrun­­cinată în spiritul ei de disciplină prin participarea activă la răsturnarea lui Cuza Vodă. Măiestria politică, prin care Principele Carol a învins aceste greu­tăţi şi a isbutit să facă din România o ţeară monarchică şi dinastică în con­vingerea tuturor oamenilor ei politici, este una din cele mai remarcabile apa­riţii în istoria contimporană şi era înălţat la cel mai mare grad prestigiul acestui Domnitor nu numai în ţeară, ci şi în Europa. Pr­ima iniţiativă a noului Domni­tor a fost deşteptarea activităţii econo­mice prin crearea unei întinse reţele de drumuri de fier. Concesiunea liniei de la Iţcani până la Vârciorova e dată lui Strousberg. Din nenorocire acest îndrăzneţ întreprinzător, în urma per­turbării financiare cauzate de războiul franco-german dela 1870, face faliment. Penibila descurcare a statului român cu capitaliştii prusieni, cari posedau ac­­ţiile întreprinderii, se înveninează în camera din Bucureşti prin simpatiile multor deputaţi, mai ales din partidul liberal, pentru nefericita Francie şi a­­versiunea lor în contra propunerilor de la Berlin, care se restrânge şi în contra Principelui Carol. Acesta îşi simte si­tuaţia s­rincipată şi printr’o scrisoare publicată în »Allgemeine Zeitung« (27 Ian. 1871) îşi pregăteşte abdicarea Când în seara de 10 Martie 1871, la un ban­chet dat de colonia germană din Bu­cureşti pentru ziua naşterii gloriosului împărat Wilhelm I, consulul general al Prusiei, de Radowitz, este insultat de o ceată de oameni de pe stradă cu to­leranţa poliţiei (sub ministerul Ioan Chira). Principele Carol convoacă pe foştii locotenenţi domneşti L. Catargi şi general Golescu pentru a le remite actul de abdicare. Dar resistenţa lui L. Catargi şi insistenţa câtorva reprezen­tanţi ai puterilor străine îl înduplecă să continue sarcina domniei. Se for­mează la 11 Martie 1871 cabinetul con­servator L. Catargi, care în timp de 5 ani restabileşte în parte ordinea, înte­meiază finanţele şi dă o soluţie preala­bilă chestiei Strousberg. Rămânând ca­binetul L. Catargi in minoritate la ale­gerile din Martie 1876, Principele Carol, preocupat de apropiata isbucnire a răs­­boiului ruso-turcesc şi condus de marele său tact politic, chiamă partidul liberal la guvern şi încredinţează la 24 iulie 1876 presidenţia ministeriului lui I. Brătianu, care o păstrează până la Mar­tie 1888. In Oct. 1876 Brătianu se duce la Livadia în Rusia, pentru a se înţe­lege cu împăratul Alexandru II şi cu cancelarul Gorciacov. La 4 April 1877 se încheie între România şi Rusia con­venţia pentru trecerea armatelor ru­seşti prin România şi garantarea inte­grităţii teritorului român. Iar după de­clararea răsboiului din partea Ruşilor în contra Turciei, (12 Aprilie 1877), Principele Carol face să se declare în parlamentul român independenţa Ro­mâniei, şi o acceptă solemn la 10 Maiu 1877, instituind in aceeaşi zi ordinul »Steaua României«, ca semn extern al deplinei suveranităţi. Hotărât a provoca recunoaşterea independenţei cu armele în mână, Principele stătite din toate puterile întru cooperarea activă a ar­matei române alături de cea rusească în contra Turciei, cu toată părerea con­trară a tatălui său, a lui Moltke, şi a multor politici români. El vedea în un asemenea răsboiu adevărata renaştere a României, şi tot­odată singurul mij­loc de regenerare a armatei. Diploma­ţia rusească se împotrivea, dar după a doua înfrângere a armatei ruseşti la Plevna. Marele duce Nicolae prin depeşa de la 19 Iulie cere însuşi ajutorul român. Conducând în persoană armata sa (35.000 oameni cu 108 tunuri), Principele so­seşte la 21 Aug. 1877 la Poradim lângă Plevna, fiind numit comandantul suprem al armatei ruso-române dinaintea Plev­­nei. Sub conducerea sa trupele române iau cu asalt la 30 Aug. prima redută Griviţa, fac apoi numeroase lucrări de întărituri spre blocarea Plevnei şi con­­tribuesc la căderea ei şi la prinderea lui Osman Paşa în ziua de 29 Noem­­vrie, pe când alte detaşamente române ocupă la 9 Noemvrie Rahova și mai târziu, la 12 ian. 1878 Smârdanu­ lângă Vidin. In acest răsboiu statornica în­grijire a Principelui Carol pentru întă­rirea și înzestrarea armatei sale este Încoronată de un succes strălucit. Insă tractatul preliminar de pace se încheie la San-Stel­ aao (.19 Febr.) fără partici­parea României, şi tratatul definitiv de la Berlin (l­ 13 Iulie 1878) îi impune pentru recunoaşterea independenţei mo­dificarea art. 7 din Constituţie şi re­trocedarea celor 3 districte din Basara­bia în schimbul Dobrogei. După primi­rea acestor grele condiţii, Principele Carol este proclamat la 14 Martie 1881 Rege al României, şi în acelaş an re­cunoscut de puteri. Intrat astfel cu noul său Regat în concertul european ca un factor de însemnătate, Carol orientează mină, şi la aceasta s’a aplecat Carol I cu toată osârdia, cu toată iubirea unui suflet el însuşi viteaz, şi cu tradiţii mi­litare atât de bogate în neamul din care se trage. Grija de căpetenie a lui Carol I a fost ridicarea puterii mi­litare a ţării , căci în secolul de lu­mină, dar şi de fler şi de foc, în care trăim, respectul se măsoară cu puterea de care dispui şi cu care îţi poţi apăra drepturile. De aceia şi Carol I nu a cruţat nimic pentru a înzestra armata cu instrucţia şi armele cele mai desă­vârşite.« I eliberarea rezerviştilor. Revista »Militärische Rundschau« e in­formată, că zilele aceste vor fi elibe­raţi un număr mare de rezervişti, cari se află în Bosnia şi Dalmaţia. E timpul! Tisza şi Pallavicini. Refe­­­­ritor la conflictul dintre Tisza şi Palla­­vicini, acesta din urmă a declarat, că el nu are nici un motiv de a-şi schimba afirmaţiile făcute în adunarea judeţului Somogy. Dacă am vătămat pe cineva — a zis Pallavicini — poate să-şi ia satis­facţie, sau dacă n-am spus adevărul, poate să mă împrocesueze. Din Budapesta se anunţă, că prie­tenii lui Pallavicini nu vor lăsa ca afa­cerea să se rezolve pe cale cavalerească, ci după posibilitate pe cale procesuală. Rezolvirea afacerei e deschisă. Convenţiune poştală cu Statele balcanice. »Dimineaţa« e informată că România e pe cale de-a încheia o convenţiune poştală cu toate regatele balcanice. S ar fi stabilit un ta­rif unitar. Pentru scrisori se va plăti 15 bani. După tratatul da pace. Banchetul Primăriei Capitalei. — Amănunte. Bucureşti, 12 Aug. v. Dri seara Primăria Capitalei a o­­ferit un splendid banchet in onoarea delegaţilor pentru pace, la care au par­ticipat peste 120 Invitaţi, între cari toţi miniştrii şi reprezentanţii ziarelor din capitală. La şampanie prin carul Capitalei d-1 Grigore Cantacuzino a rostit un în­sufleţit toast în onoarea regelui Carol, a regilor balcanici şi a delegaţilor pen­tru pace. Reţin din acest discurs urmă­toarele părţi : »România a dovedit în trecut şi acum mai ales sub Domnia glorioasă a regelui Carol cel Mare, că înţelege să fie un factor de pace, de ordine şi de ponderaţiune, dorind înainte de toate o înţelegere serioasă bazată pe interesele comune ale diferitelor naţiuni din pe­ninsula balcanică. Mari şi nobile pro­bleme se vor pune acum înaintea D­­Voastră tuturor, d-lor, şi noi dorim ca ele să se rezolve cu acelaşi spirit de împăciuire şi imparţialitate, care v’a că­lăuzit aici în lucrările U~Voastră. D-l Cantacuzino încheie cu cuvintele: De-aici înainte deviza noastră co­mună să fie următoarea: Glorie celor dispăruţi! Pace între noi! Progres şi civilizaţie prin propria şi singura noas­tră forţă I D-lui Cantacuzino a răspuns într’un admirabil discurs d­e Veni- ZeloS, în care a relevat progresele uimitoare ale României şi calită­ţile morale ale poporului român de sub conducerea „unui mare rege, spirit de nobil ideal şi a unei mari regine, a cărei frunte vene­rată poartă o egală Majestate: Co­roana regală şi laurii muzelor “. »Pătrunşi de această dublă imagine continuă oratorul noi măsurăm mai bine întinderea şi importanţa marelui rol pe care România la jucat acum în lumea civilizată, pentru că a avut în mod clar conştiinţa înaltelor sale destine, ea a putut să rezolve greaua criză prin care a trecut, ea a pus forţele sale materiale şi morale în serviciul interesului gene­ral al Europei. Mulţumită ei am aju­ns la o pace care pentru că nu consacră nici exces, nici nedreptate, trebue considerată ca o pace trainică. Marea lege a popoarelor cari vo­­iesc să trăiască libere şi prosperânde — legea echilibrului — a găsit aci pen­tru Orientul Europei formula sa şi a­­plicaţia ei. Dar marea operă săvârşită sub auspiciile României a produs un alt e­­fect de o importanţă mai largă, poate, pentru viitorul popoarelor noastre. Este aproape un secol în acelaş oraş al Bu­­cureştiu­lui o altă pace a fost încheiată anunţătoare a renaşterei naţionalităţi­lor creştine în Orient. — De atunci graţie nobilelor sforţări pentru cari datorim totdeauna autori­lor lor o adâncă şi neştearsă recunoş­tinţă, naţionalităţile mai sus po­menite au luat în mod succesiv naş­tere şi aceşti noui născuţi, călăuziţi de către mai marii lor au început să meargă pe calea libertăţii şi a progre­sului.­­ Dar timpurile sunt schimbăcioase. Statele în faşe s’au mărit: ele au profitat de sfaturile pr­nite de la protectorii lor şi aiu ajuns, nu fără accidente ale tinereţei şi ce­­e ale creşterei, la major­tat­ea Ior. JEle se simt de acum înainte capabile de a se conduce singure în viaţa naţiunilor. Dar maturi­tatea statelor nu este ca acria a o­a­men­i­lor fixată prin lege, ea este însemnată prin fapte. Or, aceste fapte s’au produs acum. Pacea din bucureşti le concretizează, iată un eveniment capital în istoria noastră. El este de prima importanţă pentru că pentru naţiuni ca şi pentru indivizi liber­tatea şi independenţa pe care maturi­tatea o asigură, nu merg fără irespon­sabilitate şi datorii, şi sub pedeapsă de a deveni incapabile, naţiunile ca şi in­divizii trebuie să facă o întrebuinţare bună a capacităţei lor. La această întorsătură a instoriei trebuie deci printr’un fel de examen al conştiinţei să recunoaştem datoria noastră şi să cântărim responsabilităţile noastre. Or, mi se pare în mod clar că prima noastră datorie e să realizăm într’un mod practic amiciţia, a cărui principiu­­ am proclamat atât de so­lemn. Am zărit interesele, cari ne sunt comune. Cel mai bun mijloc de a le satisface este de a ne înţelege în pri­vinţa lor într’un spirit de împăciuire, de imparţialitate şi de a înmulţi între noi toate legăturile de unire şi de so­lidaritate. Sforţări sincere şi o mutuală bună voinţă vom pune cu toţii spre a profita de era nouă, de progres şi de expansiune economică şi de confrater­nitate atât de nobil evocată adineauri de d. primar. Fie ca oraşul Bucureşti, al cărui nume vine pentru a doua oară să se înscrie cu litere de aur in istoria ori­entului creştin, să fie leagănul unei uniri din ce în ce mai strânse în­tre statele şi popoarele noastre«. De încheiere a vorbit dele­gatul bulgar Tonceff, care a ţinut să exprime oraşului Bucureşti toată admiraţiunea şi toată recunoştinţa delegaţiei bulgare. »Cu toate că ara venit — a zis dl Tonceff — aici după nişte evenimente cari au întrerupt, pentru moment, rela­­ţiunile de amiciţie seculară, cari uneau poporul român şi poporul bulgăresc, noi nu am fost cât de puţin surprinşi de simpatiile pe cari le-am întâlnit în această frumoasă capitală. Noi cunoaştem, în adevăr, tradi­­ţiunile de ospitalitate ale oraşului Bu­cureşti. Noi o ştim cu toţii, câţiva din­tre noi pentru că au fost dacă nu con­timporani, cei puţin foarte apropiaţi de această epocă, ceilalţi pentru că au stu­diat o în istorie, noi ştim cu toţi — spun, — precum o ştie întreaga na­ţiune bulgară, că în vremuri, în cari nu exista Bulgaria, Bucureştii au fost azilul tuturor patrioţilor, cari lucrau pentru creaţiunea ei. Marii făptuitori ai gândurei noastre naţionale şi ai renaşterei noastre au găsit în acest ospital oraş nu numai toată încurajarea necesară exilului lor, dar un sprijin desinteresat şi sus­ţinut cu nobleţă pentru opera lor de emancipare, căci oraşul Bucureşti re­prezintă deja, în vremea aceea liber­tatea în Balcani, precum astăzi România reprezintă în peninsulă spiritul Eu­ropean, adecă concepţiuni, cari exclud orice abuz şi orice exagerare. Şi acuma, după ce am spus recu­noştinţa înduioşătoare pe care numele oraşului Bucureşti îl deşteaptă în mod invincibil în orice inimă bulgărească, daţi-mi voe să vă arăt şi sentimentele noastre de admiraţiune pentru acest măreţ oraş. Eu, vin adesea ori la Bucureşti şi plec totdeauna fermecat şi în­totdeauna pentru motive noui. Ţara Românească, desigur în în­tregimea ei, arată calităţile extraor­dinare ale minunatului neam care o locueşte. Dar în Bucureşti mai cu seamă se poate vedea puterea de lucru, spi­ritul de ordine, gustul artistic şi sporul iresistibil in spre progres, cari carac­terizează pe români. Şi noi bulgarii, —­erm­ţi-mi a­ceastă mândrie de noi — avem un neam sârguitor şi bine înzestrat, care lucrează fără de răgaz şi care merge cu energie în­spre toate manifestările progresului. Dar ajunge, ca să privim Bucu­reştii pentru a constata că am putea lua de la d-voastră exemple foarte folo­sitoare. Aceasta va fi, cu siguranţă, sar­cina v­itorului. Acest viitor îmi arată o apropiere între ambele noastre popoare, o cola­borare în­ cuceririle pacifice ale civili­zaţiei şi o afinitate de gândire din ce în ce mai mare şi mai apropiată. Delegaţilor bulgari le place a crede, că plăcuta idee care ne a Întrunit aci, astă-seară, este de un bun proroc pen­tru acest viitor pe care îl dorim.« Ştiri diverse. Numărul soldaţilor români căzuţi pe câmpul de operaţie este, după ultimul buletin, în total de 302. & A % % t h TBARS1L7AN1B I. Kr. 167.-1918. — Ministerul de interne aduce la cunoştinţa publică că ori­ce cenzură a­­supra telegramelor interne şi externe, a fost ridicată, cu începere di era. Domnitorii Ţărilor cătră Regele Carol. Ţarul Rusiei a adresat regelui Carol următoarea telegramă : Rog pe Majestatea Voastră să primească sincerile Mele felicitări cu prilejul restabilirei păcii in Balcani. Acest rezultat binefăcător este în acelaş timp un succes ne­­indoelnic al României. Fac cele mai bune urări pentru fericirea şi prosperitatea Ţărei Voastre condu­se prin înţelepciunea prevăzătoare a Suveranului Său. (ss.) Nicolae. Regele Carol a răspuns următoa­rele : Adânc mişcat de interesul simpatic şi de felicitările călduroase pe care Majestatea Voastră Impe­rială a binevoit să Mi le adreseze cu prilejul operei de pace ce s a îndeplinit, Ii m­uţumesc din adân­cul inimei pentru această nouă şi mult preţioasă mărturie a priete­niei Sale. Fie ca această pace să aibă durată şi să aducă liniştea şi pros­peritatea în peninsula Balcanică, apropiind aceste popoare, cari au atâtea interese comune. (ss) Carol. * Excelenţa Sa d­l Blondei, ministrul Franţei a avut onoare de a fi primit ori la ameazi în audienţă de cătră M. S. Regele Carol spre a prezenta Suve­ranului felicitările preşedintelui Repu­­blicei pentru fericita încheiere a păcei. —Regele Ferdinand al Bulgariei a telegrafiat M. Bale Regelui Carol mul­ţumind pentru că prin înţelepciunea Sa şi a guvernului român s-a pus capăt prin titlul de la Bucureşti unei tragedii. Suveranul Bulgariei îşi exprimă dorin­ţa ca o cât mai strânsă prietenie să se lege în viitor între România şi Bulgaria. ’ Unde au ajuns! Jidanul Va­dász Lipot, secretar de stat în minis­­terul de justiţie este candidat de de­putat cu program guvernamental în cercul electoral al Sighetului. Secreta­rul a sosit Sâmbătă la Sighet, unde a fost primit de autorităţi, dar dintre Jidani i-au eşit puţini spre întimpinare. Cauza a fost, că Jidanii s-au supărat pentru că Vadász, ca israelit ortodox, şi-a ales ziua de Sâmbătă pentru agitaţii elec­torale. Cu acest prilej s-a petrecut urmă­toarea scenă semnificativă. Secretarul de stat, însoţit de vicespanul Szabó Sán­dor, a făcut vizite la toţi parohii din Sighetul Marmaţiei. Au mers şi la ra­binul Chaim Teitelb­ium. Vadász a dat mâna cu rabinul, pe când vicespanul i-a făcut cele mai umilite temenele și i-a sărutat mâna.... Unde au ajuns orgolioşii gentry-i de odinioară!

Next