Gazeta Transilvaniei, octombrie 1913 (Anul 76, nr. 214-238)
1913-10-01 / nr. 214
Nr. 214 Braşov, Luni-Marţi ln 114 Octomvrie 1913. Anul LXXVI, ABOMENANTUL: Pe un an . . . 24 Cor. Pe o mm. de an 12 „ Pe trei luni. . . 6 „ Pentru România şi străinătate . Pe un an . . . 40 lei. Pe o jum. de an 20 „ TELEFON Nr. 228. ZIAR POLITIC NAŢIONAL. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 30 ÎMSERATELE se primesc la administraţie. Preţul dapă tarii şi Învoială. Manuscrisele nu se îa□apoiaxă. Intelectualul român. De Dr. Vaier Moldovan. I. D-l D. C. Moruzi in capitolul al IV-lea al escelentei sale cărţi „Ruşii şi Românii“ ne dă un tablou foarte sugestiv al stării sufleteşti a micei nobilimi din uriaşul imperiu moscovit. In cartea aceasta cetitorul inteligent va găsi o prea vicleană apucătură a ţarismului, de a se vârî intre conducătorii naturali ai poporului şi între massele mari, destinate a rămânea şi mai departe în întuneric şi în robia trupeasca şi sufletească a cuceritorilor. Tarismul prevăzător nu numai că nu a respins şi suprimat pe membrii micei nobilimi a Polonilor, Rutenilor şi chiar a Românilor din Basarabia, dar din potrivă i-a îmbrăţişat cu căldură, deschizându-le largi porţile , căpătuielii şi fericirii lor individuale. Ea a mers şi mai departe. Sub ameninţarea de aşi pierde toate drepturile şi privilegiile avute i-a silit să între în slujba Ţarului şi a imperiului. Intraţi odată în serviciul stăpânirii, ei au fost îndepărtaţi sistematic din sânul neamului lor şi împrăştiaţi în toată întinderea uriaşei împăraţii. Iar poporul băştinaş rămas fără conducătorii lui naturali, a încăput pe mâna tuturor slujbaşilor venetici aduşi din ţinuturi depurtare, fără cunoştinţe şi legături şi fără vre-o înrîurire sufletească asupra poporului. Când am cetit aceste pagini pline de învăţături, m’am gândit involuntar la stările dela noi. Făcând comparaţia, care se impune dela sine, m-am gândit că oare ce se alegea de neamul nostru, dacă stăpânii noştri de ieri şi de azi, s ar fi putut ridica cel puţin la treapta de înţelepciune politică de care a dat dovadă ţarismul rusesc ? Dacă în loc de a ne scoate sistematic din toate funcţiunile de stat şi municipale ar fi înlesnit validitatea intelectualilor noştri în miile de slujbe, cami azi formează refugiul sigur şi isvorul de căpătuială al tuturor porediţelor de nemeşi scăpătaţi şi în parte şi al fiiilor de ţărani maghiari ? Şi dacă în schimbul unor lefi grase şi a unei înaintări repezi la ierarchia oficială nu ar fi pretins altceva decât ca miile de slujbaşi români, să fie împrăştiaţi prin toate oraşele şi ţinuturile neaoşe maghiare, eventual chiar printre Slovaci, Ruteni etc? Un lucru e sigur, că oricât îşi iubeşte intelectualul român ieşit din popor ţinutul unde s-a născut şi crescut, tot s-ar fi aflat mulţi tineri cu carte, cari constrânşi de griji materiale, ademeniţi de perspectiva unei căpătueli uşoare, ar fi intrat în slujba statului. Cunoscând piedecile de ordin material, cari se pun în calea poporului nostru dornic de a şi creşte domni din copii săi, nu esplicăm de ce numărul intelectualilor români e şi azi aşa de disparent. Cu toate sforţările ce ne facem pe lângă toata bursele ce se împărţesc an de an din partea atâtor fundaţiuni, au fost până mai ierialaltaieri o mulţime de centre judecătoreşti unde întreaga clientelă română dintr’un ţinut curat românesc a fost exploatată de advocaţi streioi. Ce să mai zicem de mulţimea de oraşe şi centre, unde nu am putut alege un medic român din lipsă de concurenţi. Despre însemnatele pierderi ce le-am avut pe terenul comercial şi industrial tot din lipsa de oameni pricepuţi din sinul nostru, nici nu mai vorbesc. Ne putem închipui câtă forţă intelectuală şi morală am fi pierdut noi, dacă stăpânirea în loc de a ne surghiuni, ne-ar fi ademenit cătră slujbele de stat şi ne-ar fi înstreinat sute şi sute de tineri crescuţi, fie din sudoarea ţăranului român, fie din bursele noastre ! Miopiei şi lipsei de concepţie politică mai rafinată a stăpânitorilor noştri avem să mulţumim, că cu multe şi grele jertfe ne am inşghebat o classă de intelectuali, care nu e silită să se despartă de poporul din care a ieşit, ci rămâne in mjlocul lui şi — ce e mai esenţial — în fruntea lui. Unul din meritele de căpetenie ale băncilor române e, că prin numărul frumos de funcţionari, pe cari îi susţine, a îmmulţit şi întărit clasa noastră de intelectuali neatârnătoare de puterea de stat, şi prin urmare în stare de-a face servicii fie politice, fie cultural-economice poporului de ţărani, în mijlocul căruia e dat să trăească. In anii din urmă s’a sporit binişor numărul advocaţilor români, în unele centre mai mari poate mai mult decât sunt trebuinţele reale ale clientelei. Numărul mare de studenţi In medicină ne îndreptăţeşte a spera, că în curând vom avea şi medici români In număr suficient. Se ivesc ici colo ingineri şi arhitecţi români, încât pentru profesori, numărul lor e limitat în urma puţinelor aşezăminte culturale ce avem. Câte-o şcoală civilă de fete sau întregirea gimnaziului din Brad de ne mai îngădue să sporim personalul didactic. E clar deci, că în situaţia politică neprielnică o îmmulţire rapidă a clasei intelectualilor noştrii pare a fi eschisă, sau mai bine zis formarea classei intelectualilor români in privinţa numerică se poate privi ca şi terminată. Cum am spus însă mai sus dacă ţinem cont de faptul că suntem un popor de 32 milioane, classa intelectualilor români de azi şi de mâne chiar pare a fi prea neînsemnată, decât să poată îndestuli toate nevoile politice, culturale şi economice ale masselor de ţărani, avizate la sfatul şi oblăduirea noastră. Se naşte întrebarea, că oare dacă nu ,ni-e dat să îmmulţim cu numărul classa conducătoare, nu ar fi cu putinţă să-i mărim puterea de munca naţională prin ridicarea moralului, prin înbunătăţirea calitativă a acestei class3? Iată o întrebare de o însemnătate deosebită pentru toţi aceia cari cunosc mulţimea şi varietatea datorinţelor bisericeşti, şcolare, politice, culturale, financiare şi sociale, cari în cele mai multe centre de provincie apasă umerii uneia şi aceleiaşi mici cete de intelectuali. Aceşti puţini, după zisele scripturei trebue să fie „tuturor de toate“ fără a avea parte de înlesnirile împărţirii muncei după înclinări, după cunoştinţe de specialitate, cum se face aceasta la alte neamuri, cu o classă de intelectuali mai bogată. Pentru de-a putea răspunde acestei întrebări complexe, voi încerca într-un articol următor să dau o mică fotografie sociologică a acestei clase, în lipsa căreia nu vom înţelege nici rostul ei în viaţa acestui neam, nici nu ne vom putea forma o judecată asupra dezvoltării ei, fie în spre bine, fie în spre mai rău în viitorul apropiat. Conrad in audienţă. Şeful statului major, Conrad de Hötzendorf a fost Vineri în audienţă la M. Sa. Ziarul Zeit, informat din sursă militară competentă, scrie următoarele despre această audienţă: Şeful statului major n’a făcut raport M. Sale despre chestii curente militare, ci a fost chemat la M. Sa, să-şi dea părerea asupra unei chestiuni militare de mare importanţă, care se află in conexiune cu politica, însemnătatea audienţei reiese din faptul, că cu această ocazie au venit în discuţie chestii personale de mari consideraţii. In cercurile politice se spune, că în legătură cu audienţa s’a constatat, că relaţiile dintre Conrad şi contele Berchtold sunt foarte bune şi amicale. 44 de zile in Bulgaria de Mihail Sadoveanu. Abia la Ghighen, la cel dintâîu popas după trecerea Dunarii, In seara de 2 Iulie, am avut răgazul şi am simţit nevoia să mă cobor în mineînsumi. La avant-posturi, în porumburi înalte, In liniştea unei nopţi înstelate după ce se potoliră soldaţii de la garda mare, mă învăliî în foaia de cort, îmi grămădii ceafa într’un moşioi şi deschisei ochii spre adânca nemărginire de sus. Căutam să-mi dau seama cum de se născuse în fiinţa mea ceva năprasnic, un fel de vietate misterioasă şi teribilă, care înăbuşise simţimintele şi preocupările vieţii obişnuite. Niciodată în viaţa mea n’am simţit nevoia de a ucide şi n’am urât pe fratele meu din alt neam Acum însă acel ceva care născuse din negura instinctelor primitive, adormite numai supt o uşoară spuză, mă frământ, mă neliniştea, îmi ridica în faţă viziuni de glorie şi de sânge. Vedeam desluşit înaintea mea duşmanul, o hoardă urâtă şi bărboasă (nu înţeleg de ce ostaşii bulgari îmi apărau în lachipuire urâţi şi bărboşi); miroseam fumegările şi auzeam bubuirile tunului, şi mi se răzărea furnicarea şi izbirea infanteriei. Aveam o convingere, iarăşi nu înţeleg de ce, că la ciocnirea cea mare pe care o vedeam pe fumuria pânză a cerului, eu voi conduce o coloană la un atac de învăluire. Asta trebuia să hotărască o catastrofă a inamicului fără îndoială, şi mi se strângea inima în piept de o stranie fericire; simţeam fiorul amarnic, ce trebue să fi cutremurat pe strămoşii noştri neliniştiţi şi prădalnici, cari trăiau şi mureau prin spadă. Asemenea ceasuri, când simţi că aieşit din viaţa ta de toate zilele, sânt rari. Acuma ajungeam să-mi lămuresc întru câtva starea de enervare şi de entuziasm care a cupris ţara întreagă. A fost ca un fel de boală aprigă, propagată ca o dâră de pulbere, din creştetul muntelui până în valea Dunării. Ce simţeam eu, simţeau aproape toţi mai puternic ori mai domol. Cântecele, lacrimile şi discursurle — pe care acuma mi le amintesc cura zâmbet, — au fost şi partea mea cum au fost a multora, în ceasurile acelea fierbinţi... Stăteam aşa neclintit, cu faţa la stele. Văzduhul pătruns de arşiţa zilei se răcorea şi ’n juru-mi simţeam cum cade rouă peste tăcutele porumbişti. Soldaţii dormeau aproape, zdrociţi de oboseala marşului. La răstimpuri rare se auzeau, la postul arc, foşniri uşoara şi şoaptele selimburilor. Începui să mă gândesc la cele zece zile din urmă, la zilele noui ale viaţei. Prin câtă însufleţire am trecut! înflorea în mine o bucurie tânără, ca un soare de primăvară şi-mi şopteam fără glas: Ai fost ferici, ai văzut cum se ridică ţara la glasul trâmbiţelor ş’a clopotelor. Nimeni nu bănuia că va isbucni aşa de formidabil energia poporului tău! Zâmbeam prin Întuneric. Sâmbătă noaptea, la 22 spre 23 iunie, ştiam că se va petrece ceva deosebi. Era noaptea când începea mobilizarea. Eşti cătră miezul nopţii grădină. Oraşul, revărsat, pe vale, părea amorţit şi afundat in somn. Satele din apropiere dormeau liniştite in întuneric ca totdeauna. Deodată, cura stăteam singur şi neclintit, auzii undeva, departe, în pacea nopţii, o goarnă a unui rezervist sunând deşteptarea. Cânta dulce într’un colţ de ură, la margnea Bucovinei Tăcu o cupă. Apoi, scurt, prinse a suna atacul Şi ca şi cum ar fi fost un semnal aşteptat, un clopot de spaimă prinse a bate lung şi îngrozit într’o biserică necunoscută. Printre bubuirile arămii, auzeam răcnete şi chiote de oameni. Ascultam înflorat. Clopotul conteni,dar acuma auzeam altul, mai depărtat şi mai stâns, spre spatele din munte. Şi curând, ca şi cum ar fi sosit o vale, porniră a cânta şi aramile oraşului. De unde venea vântul care-mi răcorea fruntea fierbinte? Ce se petrecea în mine? Cânta goarna, sunau clopotele, chiuiau fraţii mei de pretutindeni, şi mă umfla un val nebiruit spre necunoscut. Viaţa nevrednică a celor cinci simţuri, viaţa micilor mizerii, cădea deodată în faţa morţii rodnice. Înţelegeam, nu ştiu de ce, deodată, jertfa generaţiilor pentru un mai bine nedesluşit, jertfa aceasta care pare absurdă in ceasurile obişnuitului egoism. Entuziasm, nebunie, inconştientă amintire a vieţilor de demult, — cine poate spune ce anume ridică intr’o pornire fatală mulţimile şi se mână spre vizuinile neguroase ale biruinţii ş’a morţii ? Umd se făculinişte şi conteniră pretutindeni clopotele, — prin întuneric, pe drum, începură a trece săteni spre gară şi spre cazarmă. Vorbeau cu însufleţire şi paşii ie sunau repezi şi sonor pe trotuar. Mă apropiai de poartă.—ascultam. Doi trec pe drum; un călăreţ, îa trap, îi ajunge din urmă şi-şi stăpâneşte calul. Acum umblă la pas; îmi închipui că se pleacă în şea şi caută să recunoască pe ceilalţi. întrebă vesel: »Aha! voi sânteţi, măi fraţiior?« Paşii celor pe jos bat o clipă în loc; s’au oprit. Un glas vorbeşte: »Cine-i?« — E Dimitrache Ieruncă... răspunde altul. — Aha ! da! Va să zică, măi Dumitrache, te duci cu calul la regiment? Tu eşti la călăraşi la Botoşani ? — Da, răspunde blând glasu lui Ieruncă. — Apoi iaca-i bine. Şi noi ne ducem până devale: poate ne-om îmbrăca azi...« O clipă de tăcere. Apoi unul din pedeştri vorbeşte. »Măi Dumitrache, acu toate s’au înceiat. La războiu ştii că te duci, da de’ntors ştie numai Dumnezeu.... — Ce ţii scris, în frunte ţi-i pus, rosteşte grav al treilea glas. — De asta aşa-i, răspunde Ieruncă. De ce am a mă teme? Dacă-i rânduit, pot muri ş’acasă pe laiţă, încaltea acolo, dacă mă duc şi-mi fac datoria, se chiamă că am un onor, şi am ş’un drept când mă întorc. Nu-i aşa? — Aşa este! întăreşte glasul cel gras şi gros. Va să zică mergem în ţara bulgărească. — Da! răspunde Ieruncă. Am auzit că boerii s’au încurcat cu Sdlistra, şi noi trebuie să mergem să descurcăm treburile...« Cei trei încep a râde și pornesc încet lavale. »Acu toate s bune, grăeştaIeruncă c’un glas de uşoară mâhnire, — da’ cu muerea am avut un val. Plângea, domnule, de nu știam ce dracu are... — Parc’a noastră ce-a făcut? vorbeşte glasul cel grav. La chestia împăcării dintre Români şi Maghiari. — O anchetă a deputatului sas Schuller. — In ziarul „Pester Lloyd“ de Vineri, cu titlul „La chestia română“ se publică în loc de frunte părerile la căţiva din bărbaţii noştri mai de seamă, asupra situaţiei şi în special asupra chestiei atât de mult discutate a împăcării dintre Români şi Unguri. Părerile aceste le-a solicitat şi adunat deputatul sas Schuller de la prietinii şi cunoscuţii săi dintre Români şi le-a pus la dispoziţia lui „Pester Lloyd“.Ziarul le publică cu câteva şite introductive, în care între altele spune, că „aceste informaţii conţin material preţios pentru o bază de tratative, pe care prin o selecţie îngrijită s’ar putea ridica eventual o operă de pace.“ Aşa ar trebui să fie, dar în stările actuale există puţină speranţă de o astfel de operă de pace, cât timp societatea maghiară şi cercurile politice sunt stăpânite de şovinism, de intoleranţă şi de visul utopic al unei Ungarii naţionale, cu un singur popor. Declaraţiile mai sunt precedate şi de un articol introductiv al d-lui Schuller, în care spune că dânsul s’a adresat bărbaţilor noştri rugându-i a-şi arăta părerile în legătură cu articolul dânsului, publicat tot în „Pester Lloyd“ la 22 Iunie c. în care deputatul sas îşi exprimă părerea, ca Românii să ajungă la o bună înţelegere cu Maghiarii ne seceas bază, pe care s’a stabilit înţelegerea între Saşi şi Maghiari. Natural, că în formaaceasta nu se poate face un pact între noi şi Maghiari, dar gestul luiSchuller ne arată din nou că,rezolvirea chestiunii de naţionalitate se impune tot mai cu putere şi că interesul pentru ea cuprinde cercuri tot mai largi. In cele ce urmează dam în extras declaraţiile bărbaţilor noştri, in şirul cum s’au publicat în „Pester Lloyd“. Dr. loan Vaida. D-l Dr. loan Vaida declară, că nu ia parte la politica militantă şi astfel părerile dânsului nu pot avea decât caracterul unor impresii şi vederi private. Dânsul arată, că e greşită părerea lui Schuller din articolul său publicat mai înainte în «Pester Lloyd», că pentru apreciarea chestiunii române din Ungaria prejudică încâtva poziţia internaţională a României. Aceasta este o greşală, ca şi credinţa că atitudinea politică a Românilor din Ungaria este influenţată din România. D-l Dr. Ioan Vaida face apoi o reprivire asupra trecutului chestiunii române şi accentuiază, că din contră Românii din Ardeal au înfluinţat deşteptarea României. Cultura naţională a Românilorîşi are isvorul din Ardeal. Politica din