Gazeta Transilvaniei, octombrie 1913 (Anul 76, nr. 214-238)

1913-10-01 / nr. 214

Nr. 214 Braşov, Luni-Marţi ln 1­­14­ Octomvrie 1913. Anul LXXVI, ABOMENANTUL: Pe un an . . . 24 Cor. Pe o m­m­. de an 12 „ Pe trei luni. . . 6 „ Pentru România şi străinătate . Pe un an . . . 40 lei. Pe o jum. de an 20 „ TELEFON Nr. 228. ZIAR POLITIC NAŢIONAL. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 30 ÎMSERATELE se primesc la adminis­traţie. Preţul dapă tarii şi Învoială. Manuscrisele nu se îa­­□apoiaxă. Intelectualul român. De Dr. Vaier Moldovan. I. D-l D. C. Moruzi in capitolul al IV-lea al escelentei sale cărţi „Ruşii şi Românii“ ne dă un ta­blou foarte sugestiv al stării su­fleteşti a micei nobilimi din uria­şul imperiu moscovit. In cartea aceasta cetitorul in­teligent va găsi o prea vicleană apucătură a ţarismului, de a se vârî intre conducătorii naturali ai popo­rului şi între massele mari, desti­nate a rămânea şi mai departe în întuneric şi în robia trupeasca şi sufletească a cuceritorilor. Tarismul prevăzător nu numai că nu a respins şi suprimat pe membrii micei nobilimi a Poloni­lor, Rutenilor şi chiar a Românilor din Basarabia, dar din potrivă i-a îmbrăţişat cu căldură, deschizân­­du-le largi porţile , căpătuielii şi fericirii lor individuale. Ea a mers şi mai departe. Sub ameninţarea de­ aşi pierde toate drepturile şi privilegiile avute i-a silit să între în slujba Ţarului şi a imperiului. Intraţi odată în serviciul stă­pânirii, ei au fost îndepărtaţi sis­tematic din sânul neamului lor şi împrăştiaţi în toată întinderea uria­şei împăraţii. Iar poporul băştinaş rămas fără conducătorii lui naturali, a încăput pe mâna tuturor slujbaşi­lor venetici aduşi din ţinuturi de­purtare, fără cunoştinţe şi legături şi fără vre-o înrîurire sufletească asupra poporului. Când am cetit aceste pagini pline de învăţături, m­’am gândit involuntar la stările dela noi. Făcând comparaţia, care se impune dela sine, m-am gândit că oare ce se alegea de neamul nos­tru, dacă stăpânii noştri de ieri şi de azi, s ar fi putut ridica cel pu­ţin la treapta de înţelepciune po­litică de care a dat dovadă ţaris­mul rusesc ? Dacă în loc de a ne scoate sistematic din toate funcţiu­nile de stat şi municipale ar fi în­lesnit validitatea intelectualilor noş­tri în miile de slujbe, cami azi for­mează refugiul sigur şi isvorul de căpătuială al tuturor porediţelor de nemeşi scăpătaţi şi în parte şi al fiiilor de ţărani maghiari ? Şi dacă în schimbul unor lefi grase şi a unei înaintări repezi la ierar­­chia oficială nu ar fi pretins alt­ceva decât ca miile de slujbaşi români, să fie împrăştiaţi prin toate oraşele şi ţinuturile neaoşe ma­ghiare, eventual chiar printre Slo­vaci, Ruteni etc? Un lucru e sigur, că ori­cât îşi iubeşte intelectualul român ieşit din popor ţinutul unde s-a născut şi crescut, tot s-ar fi aflat mulţi ti­neri cu carte, cari constrânşi de griji materiale, ademeniţi de pers­pectiva unei căpătueli uşoare, ar fi intrat în slujba statului. Cunoscând piedecile de ordin material, cari se pun în calea po­porului nostru dornic de a şi creşte domni din copii săi, nu esplicăm de ce numărul intelectualilor ro­mâni e şi azi aşa de disparent. Cu toate sforţările ce ne facem pe lângă toata bursele ce se îm­­părţesc an de an din partea atâtor fundaţiuni, au fost până mai ieri­­alaltaieri o mulţime de centre ju­decătoreşti unde întreaga clientelă română dintr’un ţinut curat românesc a fost exploatată de ad­vocaţi strei­oi. Ce să mai zicem de mulţimea de oraşe şi centre, unde nu am putut alege un medic român din lipsă de concurenţi. Despre însem­natele pierderi ce le-am avut pe terenul comercial şi industrial tot din lipsa de oameni pricepuţi din sinul nostru, nici nu mai vorbesc. Ne putem închipui câtă forţă intelectuală şi morală am fi pier­dut noi, dacă stăpânirea în loc de a ne surghiuni, ne-ar fi ademe­nit cătră slujbele de stat şi ne-ar fi înstreinat sute şi sute de tineri crescuţi, fie din sudoarea ţăranului român, fie din bursele noastre ! Miopiei şi lipsei de concepţie politică mai rafinată a stăpânito­­rilor noştri avem să mulţumim, că cu multe şi grele jertfe ne am inşghebat o classă de intelectuali, care nu e silită să se despartă de poporul din care a ieşit, ci rămâne in mjlocul lui şi — ce e mai esen­ţial — în fruntea lui. Unul din meritele de căpete­nie ale băncilor române e, că prin numărul frumos de funcţionari, pe cari îi susţine, a îmmulţit şi în­tărit clasa noastră de intelectuali neatârnătoare de puterea de stat, şi prin urmare în stare de-a face servicii fie politice, fie cultural-eco­­nomice poporului de ţărani, în mij­locul căruia­­ e dat să trăească. In anii din urmă s’a sporit binişor numărul advocaţilor ro­mâni, în unele centre mai mari poate mai mult decât sunt trebu­inţele reale ale clientelei. Numărul mare de studenţi In medicină ne îndreptăţeşte a spera, că în curând vom avea şi medici români In număr suficient. Se ivesc ici colo ingineri şi arhitecţi români, încât pentru profesori, nu­mărul lor e limitat în urma puţi­nelor aşezăminte culturale ce avem. Câte-o şcoală civilă de fete sau întregirea gimnaziului din Brad de ne mai îngădue să sporim per­sonalul didactic. E clar deci, că în situaţia po­litică neprielnică o îmmulţire ra­pidă a clasei intelectualilor noştrii pare a fi eschisă, sau mai bine zis formarea classei intelectualilor ro­mâni in privinţa numerică se poate privi ca şi terminată. Cum am spus însă mai sus dacă ţinem cont de faptul că sun­tem un popor de 3­2 milioane, classa intelectualilor români de azi şi de mâne chiar pare a fi prea neînsemnată, decât să poată îndes­tuli toate nevoile politice, cultu­rale şi economice ale masselor de ţărani, avizate la sfatul şi oblăduirea noastră. Se naşte întrebarea, că oare dacă nu ,ni-e dat să îmmulţim cu numărul classa conducătoare, nu­ ar fi cu putinţă să-i mărim puterea de munca naţională prin ridicarea moralului, prin înbunătăţirea ca­litativă a acestei class3? Iată o întrebare de­ o însem­nătate deosebită pentru toţi aceia cari cunosc mulţimea şi varietatea datorinţelor bisericeşti, şcolare, po­litice, culturale, financiare şi so­ciale, cari în cele mai multe cen­tre de provincie apasă umerii uneia şi aceleiaşi mici cete de intelec­tuali. Aceşti puţini, după zisele scripturei trebue să fie „tuturor de toate“ fără a avea parte de în­lesnirile împărţirii muncei după înclinări, după cunoştinţe de spe­cialitate, cum se face aceasta la alte neamuri, cu o classă de inte­lectuali mai bogată. Pentru de-a putea răspunde acestei întrebări complexe, voi în­cerca într-un articol următor să dau o mică fotografie sociologică a acestei clase, în lipsa căreia nu vom înţelege nici rostul ei în viaţa acestui neam, nici nu ne vom putea forma o judecată asu­pra dezvoltării ei, fie în spre bine, fie în spre mai rău în viitorul apropiat. Conrad in audienţă. Şeful statului major, Conrad de Hötzendorf a fost Vineri în audienţă la M. Sa. Ziarul Zeit, informat din sursă militară competentă, scrie următoarele despre această audienţă: Şeful statului major n’a făcut ra­port M. Sale despre chestii curente militare, ci a fost chemat la M. Sa, să-şi dea părerea asupra unei chestiuni militare de mare importanţă, care se află in conexiune cu politica, însemnătatea audienţei reiese din faptul, că cu a­­ceastă ocazie au venit în discuţie ches­tii personale de mari consideraţii. In cercurile politice se spune, că în legă­tură cu audienţa s’a constatat, că re­laţiile dintre Conrad şi contele Berch­­told sunt foarte bune şi amicale. 44 de zile in Bulgaria­ de Mihail Sadoveanu. Abia la Ghighen, la cel dintâîu popas după trecerea Dunarii, In seara de 2 Iulie, am avut­ răgazul şi am simţit nevoia să mă cobor în m­ine­­însumi. La avant-posturi, în porumburi înalte, In liniştea unei nopţi înstelate după ce se potoliră soldaţii de la garda mare, mă învăliî în foaia de cort, îmi grămădii ceafa într’un moşi­oi şi deschisei ochii spre adânca nemărginire de sus. Căutam să-mi dau seama cum de se născuse în fiinţa mea ceva nă­prasnic, un fel de vietate misterioasă şi teribilă, care înăbuşise simţimintele şi preocupările vieţii obişnuite. Nicio­dată în viaţa mea n’am simţit nevoia de a ucide şi n’am urât pe fratele meu din alt neam Acum însă acel ceva care născuse din negura instinc­telor primitive, adormite numai supt o uşoară spuză, mă frământ, mă ne­liniştea, îmi ridica în faţă viziuni de glorie şi de sânge. Vedeam desluşit înaintea mea duşmanul, o hoardă urâtă şi bărboasă (nu înţeleg de ce ostaşii bulgari îmi apărau în lachipuire urâţi şi bărboşi); miroseam fumegările şi auzeam bubuirile tunului, şi mi se ră­zărea furnicarea şi izbirea infanteriei. Aveam o convingere, iarăşi nu înţeleg de ce,­­ că la ciocnirea cea mare pe care o vedeam pe fumuria pânză a cerului, eu vo­i conduce o coloană la un atac de învăluire. Asta trebuia să hotărască o catastrofă a inamicului fără îndoială, şi mi se strângea inima în piept de o stranie fericire; simţeam fiorul amarnic, ce trebue să fi cutre­murat pe strămoşii noştri neliniştiţi şi prădalnici, cari trăiau şi mureau prin spadă. Asemenea ceasuri, când simţi că ai­eşit din viaţa ta de toate zilele, sânt rari. Acuma ajungeam să-mi lă­muresc întru câtva starea de enerv­are şi de entuziasm care a cupr­is ţara întreagă. A fost ca un fel de boală aprigă, propagată ca o dâră de pulbere, din creştetul muntelui până în valea Dunării. Ce simţeam eu, simţeau aproape toţi mai puternic ori mai domol. Cân­tecele, lacrimile şi discursurle — pe care acuma mi le amintesc cura zâm­bet, — au fost şi partea mea cum au fost a multora, în ceasurile acelea fierbinţi... Stăteam aşa neclintit, cu faţa la stele. Văzduhul pătruns de arşiţa zilei se răcorea şi ’n juru-mi simţeam cum cade rouă peste tăcutele porumbişti. Soldaţii dormeau aproape, zdrociţi de oboseala marşului. La răstimpuri rare se auzeau, la postul arc, foşniri uşoara şi şoaptele seli­mburilor. Începui să mă gândesc la cele zece zile din urmă, la zilele noui ale viaţei. Prin câtă însufleţire am trecut! înflorea în mine o bucurie tânără, ca un soare de primăvară şi-mi şop­team fără glas: Ai fost feric­i, ai văzut cum se ridică ţara la glasul trâmbiţe­­lor ş’a clopotelor. Nimeni nu bănuia că va isbucni aşa de formidabil energia poporului tău! Zâmbeam prin Întuneric. Sâmbătă noaptea, la 22 spre 23 iunie, ştiam că se va petrece ceva deoseb­i. Era noaptea când începea mobilizarea. Eşti cătră miezul nopţ­i­i grădină. Oraşul, revărsat, pe vale, părea amorţit şi afundat in somn. Satele din apropiere dormeau liniştite in întuneric ca totdeauna. Deodată, cura stăteam singur şi neclintit, auzii undeva, departe, în pacea nopţii, o goarnă a unui rezervist sunând deşteptarea. Cânta dulce în­tr’un colţ de u­ră, la marg­nea Buco­vinei Tăcu o cu­pă. Apoi, s­curt, prinse a suna atacul Şi ca şi cum ar fi fost un semnal aşteptat, un clopot de spai­mă prinse a bate lung şi îngrozit în­­tr’o biserică necunoscută. Printre bu­­buirile arămii, auzea­m răcnete şi chiote de oameni. Ascultam înflorat. Clopotul con­­teni,dar acuma auzeam altul, mai depărtat şi mai stâns, spre spatele din munte. Şi curând, ca şi cum ar fi sosit o v­a­l­e, porniră a cânta şi aramile oraşului. De unde venea vântul care-mi ră­corea fruntea fierbinte? Ce se petrecea în mine? Cânta goarna, sunau clopotele, chiuiau fraţii mei de pretutindeni, şi mă umfla un val nebiruit spre necu­noscut. Viaţa nevrednică a celor cinci simţuri, viaţa micilor mizerii, cădea de­odată în faţa morţii rodnice. Înţelegeam, nu ştiu de ce, de­odată, jertfa genera­ţiilor pentru un mai bine nedesluşit, jertfa aceasta care pare absurdă in cea­surile obişnuitului egoism. Entuziasm, nebunie, inconştientă amintire a vieţi­lor de demult, — cine poate spune ce anume ridică intr’o pornire fatală mul­ţimile şi se mână spre vizuinile negu­roase ale biruinţii ş’a morţii ? U­md se făcu­­linişte şi conteniră pretutindeni clopotele, — prin întune­ric, pe drum, începură a­ trece săteni spre gară şi spre cazarmă. Vorbeau cu însufleţire şi paşii ie sunau repezi şi sonor pe trotuar. Mă apropiai de poartă.—ascultam. Doi trec pe drum; un călăreţ, îa trap, îi ajunge din urmă şi-şi stăpâ­neşte calul. Acum umblă la pas; îmi închipui că se pleacă în şea şi caută să recunoască pe ceilalţi. întrebă vesel: »Aha! voi sânteţi, măi fraţiior?« Paşii celor pe jos bat o clipă în loc; s’au oprit. Un glas vorbeşte: »Cine-i?« — E Dimitrache Ieruncă... răspun­de altul. — Aha ! da! Va să zică, măi Du­mitrache, te duci cu calul la regiment? Tu eşti la călăraşi la Botoşani ? — Da, răspunde blând glasu lui Ieruncă. — Apoi iaca-i bine. Şi noi ne du­cem până devale: poate ne-om îmbrăca azi...« O clipă de tăcere. Apoi unul din pedeştri vorbeşte. »Măi Dumitrache, acu toate s’au în­ceiat. La războiu ştii că te duci, da de’ntors ştie numai Dumnezeu.... — Ce ţi­i scris, în frunte ţi-i pus, rosteşte grav al treilea glas. — De asta aşa-i, răspunde Ieruncă. De ce am a mă teme? Dacă-i rânduit, pot muri ş’acasă pe laiţă, încaltea a­­colo, dacă mă duc şi-mi fac datoria, se chiamă că am un onor, şi am ş’un drept când mă întorc. Nu-i aşa? — Aşa este! întăreşte glasul cel gras şi gros. Va să zică mergem în ţara bulgărească. — Da! răspunde Ieruncă. Am au­zit că boerii s’au încurcat cu Sdlistra, şi noi trebuie să mergem să descurcăm treburile...« Cei trei încep a râde și pornesc încet la­­vale. »Acu toate s bune, grăeştaIeruncă c’un glas de uşoară mâhnire, — da’ cu muerea am avut un val. Plângea, dom­nule, de nu știam ce dracu are... — Parc’a noastră ce-a făcut? vor­beşte glasul cel grav.­ ­ La chestia împăcării dintre Români şi Maghiari. — O anchetă a deputatului sas Schuller. — In ziarul „Pester Lloyd“ de Vineri, cu titlul „La chestia ro­mână“ se publică în loc de frunte părerile la căţiva din bărbaţii noş­tri mai de seamă, asupra situaţiei şi în special asupra chestiei atât de mult discutate a împăcării din­tre Români şi Unguri. Părerile a­­ceste le-a solicitat şi adunat de­putatul sas Schuller de la prietinii şi cunoscuţii săi dintre Români şi le-a pus la dispoziţia lui „Pester Lloyd“.­­Ziarul le publică cu câteva şite introductive, în care între altele spune, că „aceste informaţii con­ţin material preţios pentru o bază de tratative, pe care prin o selec­ţie îngrijită s’ar putea ridica even­tual o operă de pace.“ Aşa ar trebui să fie, dar în stările actuale există puţină spe­ranţă de o astfel de operă de pace, cât timp societatea maghiară şi cercurile politice sunt stăpâ­nite de şovinism, de intoleranţă şi de visul utopic al unei Ungarii naţionale, cu un singur popor. Declaraţiile mai sunt precedate şi de un articol introductiv al d-lui Schuller, în care spune că dânsul s’a adresat bărbaţilor noştri ru­­gându-i a-şi arăta părerile în le­gătură cu articolul dânsului, publi­cat tot în „Pester Lloyd“ la 22 Iunie c. în care deputatul sas îşi exprimă părerea, ca Românii să ajungă la o bună înţelegere cu Maghiarii ne seceas bază, pe care s’a stabilit înţelegerea între Saşi şi Maghiari. Natural, că în forma­­aceasta nu se poate face un pact între noi şi Maghiari, dar gestul lui­­Schul­ler ne arată din nou că,­rezolvirea chestiunii de naţionalitate se im­pune tot mai cu putere şi că inte­resul pentru ea cuprinde cercuri tot mai largi. In cele ce urmează dam în extras declaraţiile bărbaţilor noştri, in şirul cum s’au publicat în „Pester Lloyd“. Dr. loan Vaida. D-l Dr. loan Vaida declară, că nu ia parte la politica militantă şi ast­fel părerile dânsului nu pot avea decât caracterul unor impresii şi vederi pri­vate. Dânsul arată, că e greşită păre­rea lui Schuller din articolul său publi­cat mai înainte în «Pester Lloyd», că pentru apreciarea chestiunii române din Ungaria prejudică încâtva poziţia internaţională a României. Aceasta este o greşală, ca şi credinţa că atitudinea politică a Românilor din Ungaria este influenţată din România. D-l Dr. Ioan Vaida face apoi o reprivire asupra tre­cutului chestiunii române şi accentu­­iază, că din contră Românii din Ardeal au înfluinţat deşteptarea României. Cultura naţională a Românilor­­îşi are isvorul din Ardeal. Politica din

Next