Gazeta Transilvaniei, iunie 1914 (Anul 77, nr. 119-141)

1914-06-17 / nr. 131

Nr-131. Braşov Luni-Marţi 17 '30­ Iunie 1914 Anul LXXVII. -----------------------------------------------------------------. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 80 ABONAMENTUL Pe un in . . . 24 Cox. Pe o m­m. de ea 12 „ pe trei luni. . . 6 „ Pentru Romi.niv­el stram­itere : Pe un in . . . 40 lei. Pr o jug. de an 30 „ INSERATELE ce primesc le adudul*­­trezie. Prețul după tarii fi Învoială. ÎSLRION Bf­. 226 ZIAR POLITIC NAȚIONAL Manuscrisele nu *e lfc­­napoiasă. -t Francisc Ferdinand mort. 4 ‘ * • -~r •• ' Ca un trăsnet din cer a căzut vestea despre moartea moștenitorului nostru de tron. Arma unui infante, a unui student descreerat s’a descărcat fulgerătoare asupra omului care era toată nădejdea noastră. Glontele ucigaş a străbătut în creerul lui, a smuls viaţa cea mai scumpă dintr’o fiinţă care prin sine era însuş imperiul Austro-ungar. Eroul delăturase cu braţul său vânjos bomba înfricoşată, dar glontele nu l-a mai putut opri. Şi n’a putut viteazul cavaler să-şi mai apere nici pe scumpa lui soţie. Ochii lui de ghiaţă priveau neputincioşi cum se stingea alăturea şi draga lui tovarăşe, cea mai iubitoare, femee şi cea mai bună mamă din lume. Francisc Ferdinand e mort! Această vorbă frântă aleargă neîndurătoare din gură în gură, sfarmă inimele de durere, pătrunde ca un pumnal nemilos toate sufletele. Văl negru, văl de jale îm­bracă toate neamurile. Clopotele sună înfricoşat, graiul lor străbate văzduhul, plâng moartea celui mai mare om, singurului om al veacului. O mai groaznică pierdere ca asta nu se mai poate închipui. Căci Francisc Ferdinand era comoara cea*'mai scumpă pe care a avut-o monarhia. In el vibra întreg plusul de viață al acestui imperiu. In ochii lui albaştrii trăia această împărăţie. Şi’n braţul lui vânjos, se întrupa toată nădejdea de renaştere şi de întărire a monarhiei. El era, avea să fie împăratul care concretiza credinţele noastre, care simboliza întrea­gă comoara legendelor noastre ţesute din firul vieţii marilor şi bunilor împăraţi de odinioară. Francisc Ferdinand a murit. Şi cu el au murit toate nădejdile noastre. Glontele ucigaş a pus punct, un punct înfricoşat tuturor credinţelor noastre, tuturor aşteptărilor noastre. Un vis fru­mos, un vis de aur s’a sfârşit în modul cel mai tragic. Un ideal care încălzia sufle­tele noastre, care da putere suferinţelor noastre, care alina durerile noastre s'a cufun­dat în noapte, el nu mai este şi nu va mai veni. Omul în care vibra cel mai bogat capital de forţe, centrul care avea să o­­prească alergarea vertiginoasă a atâtor puteri maştere, centrifugale, soarele care avea să întoarcă toate aceste puteri spre sine, a apus şi nu va mai răsări în veci. Clopotele sună înfricoşat, gem, graiul lor scurmă pământul parcă şi din adân­cul lui ar vrea să scoată oftatul înăbuşitor al durerii, al desnădejdii, al pieirii. Francisc Ferdinand nu mai este! Ce crudă lovitură. Sărmanii lui copii! ei au rămas orfani, îndureraţi îşi plâng părinţii, un tată ş’o mamă, cei mai buni părinţi din lume. Dar orfani au rămas toţi cari l’au cunoscut, toate neamurile oprimate ale aces­tei împărăţii, setoase de libertate, ahtiate după dreptate. Glasul acestor neamuri se ridică ca un gemăt surd înăbuşitor, cutremurând văz­duhul, — până la ceruri. Noi, acest neam, care a trăit numai din nădejdi şi care ţesea în jurul acestui om cel mai frumos vis, îl plângem mai mult. Steagurile îndoliate flutură pe toate edi­ficiile noastre publice şi toate sufletele noastre sunt tot atâtea steaguri negre. Căci Fran­cisc Ferdinand se contopise cu noi, era suflet din sufletul nostru, era răsad din sângele nostru. El ne asculta îndurerat plângerile noastre, ne da dreptate, era vrăşmaşul ori­cărei prigoniri, era însufleţit de vitejia şi credinţa ostaşului român, ştia să fie recunos­cător pentru serviciile devotate aduse imperiului de neamul românesc, ţinea la o prietenie sinceră cu România. El era prietinul şi protectorul devotat al neamului românesc. Un alt Iosif al H-lea trăia în acest om. Cult, stăpân peste un bogat capital de cunoştinţe, pătruns de o puternică conştiinţă de militar, Francisc Ferdinand se făcuse prietinul devotat al lui Wilhelm al II-lea şi se înstăpânise puternic peste sufletul po­poarelor din monarhie. . . „Da sind meine braven Rumänen“ — spusese el cândva cu ocazia unor ma­nevre privind un grup de Români, cari II aclamau cu sinceritate. Ş’aceste vorbe tăl­măceau sentimentele ce le avea el pentru Români. Sincer cum era, răpit de puterea momentului, el s’a simţit dator să spună, ce simţea. S’a spus atât de mult . Deacum însă nu va mai spune nimic. Graiul lui a amuţit pentru totdeauna, ochii lui mari, albaştrii, expresivi, s’au închis pentru vecie. Zorile unei renaşteri de mult aşteptate, cari luminau în aceşti ochi, au dispărut şi nici-o rază de lumină nu va mai despica întunerecul care ne înconjoară. Deacum în luminile, cari străluciau în biserici nu vom mai vedea acei ochi, ci din flacăra lor se va desprinde mereu limba de foc a armei ucigaşe. In rugăciunile noastre nu va mai tremura nădejdea când preotul din uşa altarului va pomeni numele lui. Pe acest nume nu se va mai aşterne nimbul de glorie de altădată, ci un ge­măt surd va străbate întreg cuprinsul bisericuţelor noastre: Dzeu să-l erte. Corurile noastre vor îngâna încet, plângător: »Vecinica lui pomenire". Şi ecoul acestor accente reci, de ghiaţă va pătrunde inimile ca un glas trist, sfâşietor venit din împărăţia morţii. Câtă jale! ! Sărman neam de iobagi. Toaca vă chiamă la rugă. Veniţi la prohodul sinistru, la prohodul mortului, căruia îi juraserăţi credinţă vecinică. Veniţi să înmormântăm pe omul căruia îi cinstiserăţi vieaţa voastră In schimbul vieţii pe care el ni-o promisese tuturora. îmbrăcaţi bisericuţele voastre în văl de jale şi trageţi clopotele zi şi noapte, căci pierdere mai mare n’avem. El era păzitorul acestor biserici, el era apărătorul legii voastre strămoşeşti. El era zidul de care se spărgeau toate atacurile vrăşmaşilor îndreptate împotriva voastră. Cuvântul lui era mângăerea voastră, inima lui era căminul la care se încălzia sufletul vostru. De-atâtea ori se deschisese porţile palatului lui, pentru a vă primi, pentru a vă asculta şi cei trimişi de voi v’aduceau tot­deauna cuvântul lui de în­curajare. o‹-----—‚»■ »a Cine va mai înfrâna de aci înainte pe duşmani? Cine se va mai pune în ca­lea lor? Cine va mai putea opri alergarea nebună a forţelor cari se depărtează mereu dela punctul fix în care strălucea până ori ca un strălucitor Corp Ceresc plin de pu­tere atractivă — Francisc Ferdinand? Astăzi când simţul de răspundere a dispărut, când înfumurarea şi setea de a guverna fără rezervă s’a înstăpânit peste capetele celor ce îndrumă destinele acestei împărăţii, cine oare va mai putea înfrâna patimile cari sapă neîndurat la rădăcinile monarhiei? Cine va linişti văpaia din suflete? Cine va aduce libertatea, de care e atâta lipsă în aceste ţări, cine va îndrepta greşelile dualismului, cine va împărţi drep­tatea spre care se îndreptează însetate milioanele de mucenici ale acestui imperiu? Astrul dătător de lumină a căzut. Milioane oarbecă prin întunerec, milioane plâng şi se sbuciumă neputincioase, milioane de umbre negre pribegesc fără a găsi cărarea, care duce la lumină. Când oare va mai veni lumina, care să despice şi să resfire acest întunerec ?­ Stăm muţi în faţa acestui înfricoşat semn de întrebare. Nu găsim răspunsul şi nu aflăm profetul, care să-l deslege. II va da însă de­sigur viitorul apropiat. Dar cine ştie dacă în mijlocul unei atmosfere atât de înăbuşite acest răspuns va putea veni liniştit! ? Cine ştie dacă el va veni în chipul unei lumini, ori în chipul unei raze binefăcătoare, care să împrăştie norii încărcaţi de atâta prisos de curente electrice. Lumina stranie a armei, care a pocnit la Seraievo flutură însă ca o înfricoşată prevestire. Ce păcat ! Atâţi eroi au murit, atâta sânge de iobag a curs pentru un vis, atâţia ochi au închis în taina lor raza, care ţâşnia din strălucirea Tronului! Toţi au murit de dragul unei nădejdi, în aşteptarea unei drepte răsplătiri. Părinţii au murit lăsând moştenire fiilor lor această nădejde, moşi viteji au adormit scriind pe crucea mormântului lor cu litere de foc dreptul la răsplată. Şi rând pe rând, din generaţie în generaţie a trecut cuvântul ca un simbol, ca o cruce mântuitoare. Glontele dela Seraievo a rupt acest fir, care lega pe părinţi de fii şi pe moşi de nepoţi. Nădejdea noastră de demult a apus, s’a înecat în pocnetul armei ucigaşe. Ea e înmormântată pe veci. Preoţii în sunetul plângător al clopotelor îi ţin prohodul. Văl de jale adâncă s’a întins şi peste castelul dela Schönbrunn. Bătrânul mo­narh a pierdut pe cel mai puternic razim al bătrâneţelor sale. Acesta e al treilea atentat, care a cercat familia lui. Şi-a pierdut pe Rudolf, pumnalul lui Lucheni a străpuns inima împărătesei, iar acum glontele dela Seraievo a răpus pe al doilea moştenitor de tron. Aceste atentate dovedesc, că s’a îndreptat o acţiune concentrică şi stăruitoare împotriva monarhiei. Se lucrează sistematic la distrămarea, la răpunerea ei. Mâna de fel a lui Francisc Ferdinand, acest om care se anunţa ca cel mai temut, care avea să pună monarhia pe temelii tari, puternice, care avea să dea viaţă acestei împărăţii aşezând-o pe temeliile indestructibile ale libertăţii şi egalităţii popoa­relor, acest erou care se apropia de tron ca mântuitorul monarhiei, a înteţit însă şi mai mult opera de distrugere. De după culisele acestei acţiuni s’a întins arma ucigaşe care şi-a făcut efectul. Ce proporţii va lua această acţiune, nu ştim. Mâna de fel, omul care prin bunătatea sa, prin energia sa şi prin dragostea ce o avea faţă de toate neamurile monarhiei ar fi putut-o înăbuşi — nu mai este. Razimul cel mai puternic al monarhiei a pierit, scutul acestei împărăţii a căzut sfărâmat. Telefonul sună mereu, din toate părţile suntem asediaţi cu întrebări asupra atentatului. Neamul românesc e pătruns de cea mai adâncă durere. Telegraful ne aduc alte şi alte ştiri tot mai sfâşietoare. Regele Carol izbucneşte emoţionat până la lacrimi: „imposibil, imposibil“. Figura marelui om răsare exasperată, puternică, ia proporţii fantastice, dar cade din nou înecată în sânge, alăturea de el închide ochii blânda lui soţie şi la capul lor plâng sfâşietor copii orfani. Câtă durere! Niciodată n’am văzut durere mai mare, care să isbucnească cu atâta spontan­eitate şi care să se întindă atât de repede peste toţi cari aşteptau suirea lui pe Tron. Ce soarte blăstămată! Ea ne paşte de veacuri fără milă, fără întrerupere. Ne-a sfărâmat acum şi comoara cea mai scumpă din inimi, altarul, pe care-l înălţasem cu atâta devotament şi în faţa căruia ne închinam cu adâncă cucernicie. Chipul acestui om, cel mai iubit, va rămânea mereu în sufletul nostru şi-l vom păstra ca pe o scumpă icoană. El va flutura în luminile ochilor noştri întocmai ca figura legendară a lui Iosif al II-ea. Din lumea în care a trecut, Francisc Ferdinand va urmări cu îngrijorare soartea ţării pe care avea s-o stăpânească. Şi tot ce ne va interesa din soartea viitoare a acestui imperiu, va fi chipul blând şi bun al omului care închee un capitol al unei frumoase legende, al celor mai frumoase credinţe, pe care Ie am păstrat şi cărora ne-am închinat cu sfinţenie. împăratul, acel simbol al bunătăţii, al milei pentru cei mulţi şi nedreptăţiţi — a murit. Cine ştie când va mai renaşte ! La treptele Tronului care şi-a perdut Moştenitorul, depunem noi, toţi, aobagiii cari pe câmpul Libertăţii i-am jurat credinţă, condolenţele noastre şi lac­rimile noastre şi desnădejdea noastră.

Next