Gazeta Transilvaniei, mai 1915 (Anul 78, nr. 94-116)

1915-05-03 / nr. 95

Nr. 95, Brașov, Duminecă 3 (16)1'Mai 1915 Anul LXXVlII ABONAMENTUL P* on In . . .24 Cor P« o Inm. de an 12 „ Pa tarol Inni. . . 6 , Pentru Români« și străinătatet Pa an sa ... 40 lai. Pa o­r om. da an 20 * «ILIPOE V". 226, ZIAR POLITIC NAŢIONAL. R E D Â O T IA ADMINISTRAŢIA Str. Prundului Nr. 15 mSERATBLSS se primesc ia adminis­traţia. Preţul tapă­tarii şi iavdlalie. Manusohiaele nu se ia­­napoiasă.­ ­ ■ El Prinosul sfânt credinţa ta şi-l arde In luminarea galbenă de ceară, Ingenunchiată ’n faţa Prea-curatei Te văd plângând în fie­care seară. O, mamă, care îngeri pizmuiră Curatul foc din ruga ’nduioşată, De n’a putut dintr’insul nici o rază La tronul Indurărei să străbată ? Ce demon, furios că mai trăeşte O inimă ce ştie să se ’ochine, Pe când cerşiai lumina bucuriei, Trimise noapte­a adâncă peste tine? Pe când plângeai aproape să ’ţi rămână Al tău ce­ drag şi dulce şi cuminte, Cu hi­hot lung furtuna ’nstreinărei fi smulse de sub aripa ţi fierbinte. Ai sfărâmat cu ruga ta blestemul Menit de mine umbră să se ţină? — Din lumea ta de jale şi de visuri îmi vine azi o rază de lumină. Şi lanţul nenorocului se frânge. Cu cornet surd îmi cade la picioare, Şi ’n încălzita inimă nădejdea Şi-a ’nmugurit acum întâia floare. O, mamă, o cunosc, a ta-i căldura Ce-o poartă ’n mângâiere şi ’n privire Zeiţa, care cerul o trimise In pieptul meu s'aducă înnoire­­... I. V. Soricu. I Raporturile intre Grecia şi Tripla-înţelegere. Agenţia a­­teniană comunică cu data de joi urmă­toarele : Acordul definitiv neîntervenind încă între Grecia şi statele Triplei înţelegeri cu privire la formula de garanţie a integralităţii noastre te­ritoriale, tratativele au fost sus­pendate pe câtva timp. Doi morţi.I* ■ ■ Localizare. „Mă­cuţi, dragă mamă, te rog de-o felioară De pâne, foamea cruntă mă stinge, mă doboară.“ „Adastă puiul mamei, adastă, căci pe mâne Veni-va şi tăicuţul şi’ţi va aduce păne.“ „De tata mult mă bucur, dar azi vreau pâne ,mamă, Tot m’amăgeşti de iile, di’mi numai o fărâmă.“ „Adastă încă-o noapte, pân’ ziuă se va face, Cuptor de pâne, maica pe mâne Iţi va coace.“ Dar pănă’n zori ca floarea de-a toamnei brumă [— atinsă, Se stinse copilaşul, Dar mama mult îl prinse Ci peste două zile o carte ’ndolieată Aduse încă-o veste, că’n ţeară ’ndepărtată De-an glonţ duşman în frunte ii reposă bărbatul Şi’n semn de vitejie 11 decoră ’mpăratul. înmărmurită, pală, ea ascultă’n tăcere... Azi rătăcind prin crânguri, îşi plânge­a ei o durere. Doi morţi de-odată Doamne? Ce cruntă lovitură ! De patimele noastre stăpâne te îndură ! Emil A. Chiffa. Reflecţii la recenta discuţie în jurul „Aberaţiilor ştiinţifice.“ Confesionalizm — acuma? Un vechiu abonat a­l nostru ne scrie următoarele : Mulţămită spiritului de ceartă, a­totputernic din când în când la noi Românii, şi a unor teologi hiperzeloşi, asistăm de la o vreme încoace la spec­tacole de tot ciudate, ce se desfăşură in viaţa publică românească, tocmai în clipele când toate neamurile sunt agi­tate din cauza evenimentelor din arena monstră şi sângeroasă a statelor euro­pene. Am impresia că stăm la ajunul unor lupte confesionale, deocamdată în formă de articole de studii, răspunsuri și întâmpinări... Confesionalizmul sau mai bine zis observarea atitudine! separatiste pe baza confesiunii indivizilor e cea mai nenorocită și condamnabilă Întreprindere publică. Cine să face vinovat de o astfel de crimă, într’adevăr merită imediată excomunicare din sânul neamului ro­mânesc. Religiunea, credinţa omenească fiind un act sufletesc intern, nu poate fi judecată, nici înfluinţată, nici res­trânsă de legi civile vremelnice. Dar dată fiind libertatea religionară în stat nu poate fi nici măcar persecutată sau disconsiderată din partea organelor de stat. Această egalitate în faţa forului civil, trebue să-şi afle continuarea ei şi în societatea cetăţenilor, cari în ul­tima analiză constituie statul însuşi. Şi în special la noi românii, desbinarea sau chiar distincţiunea de la cele mai mari până la cele mai mici chestiuni in orice Împrejurare, pe baza confesio­­nalizmului, sunt păcate de neiertat îm­prejurarea, că în anul 1701 în urma unor anumite împrejurări de ordin mai mult politic, neamul acesta n-a rămas sub o singură cârmă bisericească, să nu fie îndemn și prilej pentru noul di­verging inutile! Duşmanii noştri de atâtea ori s’au folosit de arma aceasta, care părea deja ruginită, încât faptul acesta singur trebuie să ne admonieze ca un veto energic. Două lucruri sunt certe: popula­­ţiunea românească In general în cele mai multe cazuri deabea dacă cunoaşte pe deplin deosebirile de dogmă între orientali şi catolici, dar peste tot nu aceste deosebiri Îl ţin legat pe res­pectivul Individ, de respectiva biserică, deci nu atât convingeri religionare, ci cu totul alte consideraţiuni. Cealalta e, că ar fi zadarnică truda a oricărui în­văţat teolog să convertească acuma pe români In min 3 să fie de ori­ce confe­siune, cu dogmele In mână. Nefiind deci legată credinţa In Dumnezeu a omului de organizaţiuni omeneşti şi instituţiuni temporale, ci de legile divine propăvăduite în legea creştinească, cari nu sunt în contra­zicere, dar nici nu pot măcar să ajun­gă în sfera muncii naţionale şi a sta­tului, putem şi trebuie să declarăm, ca noi suretem înainte de toate români şi apoi orientali sau catolici, medici sau avocaţi, aristocraţi sau democraţi. In­teresele snaţionale româneşti primea­ză ori­ce alte interese particulare şi ajungând eventual în contrazicere cu astfel de interese, eu cred, că ro­mânii dela mic la mare nu vor ezita sâ-şi jertfească aceste interese mici celui mai mare. E de necrezut, ba ridicol şi con­­damnabil, că românii pot porni discu­­ţiuni pe teme ca de pildă: Cine sunt români mai buni: orientalii s­au cato­licii? Cine sunt mai folositori ştiinţei româneşti: catolicii sau orientalii? Cine va fi preferit la cutare post : un catolic sau oriental ? Istoria le-ar răspunde , domnilor confesionalişti, şi unii şi alţii au pro­dus oameni mari şi ucii şi alţi scot la iveală renegaţi de specie clasică, că unul tot aşa poate studia, ca şi celă­lalt dacă posedă talent şi energie, că in sfârşit nici ucii nici alţii nu sunt canibali ca să nu fie primiţi în cutare post sau societate. Pe această cale înaintând ajungem de-o bună samă de râsul lumii. Dacă nu voim să fim desconsideraţi de popoa­rele mari, dacă nu voim să ne cauzăm înşine pagube enorme, dacă peste tot ne putem înălţa la nivelul unui po­por const­iut de chemarea sa şi bine organizat, trebuie să stârpim râdăcinele acestei plante dezastruoase a vieţii noastre sociale. Solidaritatea naţională se impune deci cu o severitate mai mult ca ori şi când. B. Medicina militară în războiu. — Dela asediul Troei până la Napoleon. — Medicina militară. In urma nu­meroaselor războae la care a fost martoră lumea în scurgerea vreunei a luat un avânt uimitor şi o importanţă considerabilă, dându-i-se dezvoltarea cuvenită în raport cu necesităţile arma­telor şi socotindu-se astăzi ca având rolul de căpetenie în operaţiunile militare. In adevăr, medicina militară ne lângă că are însărcinarea de a conserva valididitatea luptătorilor prin grija ce pune în desemnarea şi alegerea condi­­ţiunilor igienice, îngrijeşte da­tănile primite restrângând astfel procentul morţilor implicit diminuarea efectivelor de luptă.* înainte de Hippocrat, Homer sem­nalează în Italia prezenta lui Machaon şi Podalyse la asediul Troei ca medici şi comandanţi de vase. In epoca războaelor pe care le an­gajase Roma In Italia se pare că în legiunile ro­mane nu existau medici întru­cât din scrierile ca datează din acea vreme reese, că soldaţii se îngrijau singuri având în echipamentul lor şi fâşii de bandaje. De altfel medicul era desconside­rat — căci stadiul medicinei era prea înapoiat — şi nimeni nu avea încredere în această ştiinţă ce părea de a bea pe­­ calea dibuelilor. De abea sub împăratul August serviciul medics.­ fu organizat cu medici de cohorte şi medici de legiuni, adău­­gându-se şi solicitudinea comandanţilor de unităţi faţă de soldaţi răniţi. De aci înainte serviciul medical militar regresează tot mai mult pentru ca în evul mediu să dispară cu totul. * Tatăl şi restauratorul chirurgiei franceze fu Ambroise Paré, care în 1536 inapţi pe mareşalul Monte Jan în Piemont în calitate de chirurg. Aci avu el prilejul să modifice cu desăvârşire tratamentul rănilor provocate de armele de foc. Până în timpul acesta — de la apariţia armelor de foc — chirurgii îşi închipuiau că rănile, pe care le făceau aceste arme, erau otrăvite şi de aci de­duceau ei, că ele trebuesc capterizate cu antederema sau apă fiartă. Chiar Ambroise Faré a Întrebuinţat acest procedeu, şi a trebuit să vie o împre­jurare pentru ca sistemul acesta să fie înlăturat. Odată lipsindu-i undelenan şi apă, se gândi să panseze pe răniţi. Toată noaptea a dormit doctorul ned­­oiştitc, îngrijorat de soarta răniţilor săi. Mare-i fu însă mirarea când văzu, că bolnavii se simţeau mult mai bine de­cât după tratamentul căuterizărei. Adoptă deci sistemul pansamentu­lui. Expediţia în Pem­ont fiind terminată Ambroise Paré se puse in serviciul lui Henri de Rohan și izbuti, în urma unei lupte, să extragă un glonț. Tot acum imagină Paré nigatura arterelor in scopul de a înlocui la amputări cauteri­zarea cu felul roşu întrebuințată până acum pentru a opri hemoragia. Operaţiunea răuşi şi de aci înainte fu practicată cu succes. De aci înainte începe evoluţiunea progresivă a medicinai militare spre a lua o dasvoltare relativ mare în timpul războaelor lui Napoleon. In epoca napoleoniană, medicina militară avu pe Das Genetts şi Larrey ca reprezentanţii cei mai autorizaţi. Cel dintâi era medic, celălalt chirurg şef. In expediţiunea din Egipet şi Siria, ar­mata lui Napoleon a avut o adevărată organizaţie a serviciului sanitar, cu imperfecţiile pe care izvorau din însăşi stadiul, pe care se afla ştiinţa medicinei. La Piramide, armata napoleoniană avea un serviciu de ambulanţe, spitale pentru îngrijit şi răniţii şi pe cei bol­navi de oftalifie, disenterie, tifos şi ciuntă. Pentru transportul răniţilor, ser­viciul de ambulanţă utiliza cai şi cămile. Seria războaelor dezlănţuite în e­­poca aceasta, transformă încetul cu în­cetul medicina militară ale cărei servicii se îmbunătăţeau tot mai mult, restrân­gând simţitor primejdia la care erau expuşi răniţii şi bolnavii. Astăzi, serviciile sanitare ale ar­matelor beligeranta sunt prevăzute cu toate mijloacele, pe care le-a oferit ştiinţa şi foloasele aduse de ele sunt indiscutabile. Medicina militară va face încă un pas înainte prin îmbunătăţirile necesare ce i s’au dat în războiul actual.— I Intre popor şi Dinastie. Organul oficial al guvernului ro­mân »Viitorul« publică următorul articol: De-o jumătate de veac, sub acoperământul comun, pe care-l ri­dicase diplomaţia, ferbceau pornirile unor interese deosebite, cari au ex­plodat cu atâta putere în războiul european. Cei cari n’au avut preve­derea unei pregătiri înţelepte, vor trece clipele unei grele ore. Sacrifi­ciile ce li se vor cere pot să înghită însăşi existenţa naţiunei, care n’a folosit nimic din învăţămintele Is­toriei. Popoarele mici sunt cele mai ameninţate şi împrejurările le cer ultima sforţare în vâltoarea de patimi şi de interese contrarii ce prezidă la prefacerea situaţiunilor de azi. Poporul dintre graniţele Româ­niei abia a avut timpul unei renaş­teri la viaţa europenească, din care-i scosese suferinţele atâtor amar de ani. Sub conducerea unui Rege în­ţelept şi viteaz, cu ajutorul unor bărbaţi de Stat cu multă dragoste de neam şi desinteresare, România a luat locul ce i se cuvenea în con­certul statelor europene. Evenimentele de azi nu ne-au găsit nepregătiţi şi poporul român strâns unit în jurul Tronului aş­teaptă cu încredere în puterea lui de viaţă vijelia ce s’a deslănţuit cu atâta furie peste vechiul continent. In clipele mari privirile s’au îndreptat cătră tron, aşa a fost la 77, aşa la 1913. Azi, urmaşii Re­gelui înţelept şi Mare păşesc pe a­­ceiaşi cale trasă atât de hotărît de Acela, care a prezidat la renaşterea României moderne« Dacă trecutul ne-a fost asigurat de Acela ce odihneşte la Curtea de Argeş şi prezentul este încredinţat unui Rege care a luat parte la ac­tivitatea de fiecare zi a poporului ale cărui destine îi sunt încredin­ţate, — viitorul surâde prin promi­siunile ce însuşirile alese ale vlăs­tarului Dinastiei ni le dă. Crescut sub austeritatea obiceiurilor­­Regelui Carol şi în simţimintele unei edu­­caţiuni naţionale — Principele Carol de România a inaugurat activitatea sa printr’o mare operă de viitor. Legiunile de cercetaşi — ostaşii de

Next