Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1915 (Anul 78, nr. 236-259)
1915-11-26 / nr. 256
♦ Ideile democratice şi războiul. Cum şi când se va sfârşi războiul ? Iată întrebarea care de mai bine de şaisprezece luni stăpâneşte gândurile tuturora. Nervii nu sunt încordaţi şi în mintea,j noastră frământăm şi cumpenim vecinie, cifre factori, avantaje, desavantaje. Socotim şi răspunsul e vecinie aceeaşi aşteptare, speranţă, nedumerire Evident că pentru o învingere definitivă nu e de ajuns să ai arme bune, haine bune, organizaţie bună, masse enorme de oameni, mai trebue ceva, trebue forţa morală a individului, trebue idealul care să te călăuzească, trebue căldura sufletului şi conştiinţa vie a motivelor cari te mână la luptă. Un scriitor oarecare zice că Napoleon dacă n’ar fi fost condus numai de dorul de cucerire ci da un ideal, ar fi putut să domineze lumea şi să-şi realizeze idealul Dar forţa aceasta morală a individului nu este un lucru care se câştigă uşor, printr’o ordinaţiune ministerială sau printr’un cuvânt legănat. Ea e rezultatul unui progres conţinut al unei evoluţiuni. Cum de ajung astăzi puterile centrale şi mai ales Germania, cum de ajung şi statele vestice să aibă această forţă morală şi cum de Rusia, marea, sfânta, vecinica Ruse se prăbuşeşte lipsită de această forţă morală? Cauza principală o găsim la statele vestice în răspândirea ideilor democratice iar la Rusia în neînţelegerea sau în înţelegerea prea târzie a forţelor care rezidă în ideile democratice. Evul mediu consideră statul ca un patrimoniu al principelui. Organizaţia aceasta superioară a colectivităţii „statul“, e lăsat în grija principelui care II administrează după buna sa chibzuiala, fără ca cetăţenii si albi vreun drept să-şi bată capul cu el. Individul vede în stat, un cecu desăvârşire strein de el. El n’are nici un motiv să se încălzească pentru el, cel mult să-l urască de câte ori statul ii îngrădește libertatea prea din cale afară. Răsboaiele sunt răsboaiele principilor, pacea tot a lor precum al lor e întreg statul. Această înstrăinare produce o indiferenţă şi vedem oameni mari ca Goethe ba chiar şi marele patriot Picht , din epoca antinapoleoniană, că privesc sfatul cu o răceală şi indiferenţă care ne lasă astăzi uimiţi. Nici epoca absolutismului luminat nu schimbase întru nimic concepţia statului. E drept că s’a făcut mult pentru popor, dar tot ce să făcea era privit prin prisma intereselor principelui. Principiul „Totul pentru popor, nimic prin popor“ arată mai bine că mulţimea nu avea ce să caute în conducerea statului. Statul era pentru popor o grije, o sarcină, care se manifesta mai ales prin dări şi nimic mai mult. Revoluţiunea franceză, care schimbă acest fel de concepţii, pune bazele morale ale învingerilor la Napoleon. Germania surprinsă de evenimente, lipsită de conştiinţa importanţei statului, cade la prima lovitură a Franţei. Este o asemănare oarecare între Rusia de astâzi şi Germania de atunci, întocmai cum să predau astăzi Ruşii cu zecile şi sutele de mii, aşa să predai Prusienii atunci. Cetăţile cădeau aproape fără luptă, soldaţii aruncau armele, generalii să predau cu întraga armată, doar Bukow şi Blücher mai rezistă. Timpul după Jena a fost cel mai ruşinos al istoriei prusiene Şi cum s’au schimbat. Războiul liberării din 1814—15, după ce dominaţiunea străină deşteptase interesul şi dragostea pentru statul liber, sguduise conştiinţa amorţă. Ceea ce principii nu făcuseră, făcu jugul streinului. Astfel începe redeşteptarea germană. De atunci s’a schimbat şi concepţia statului. Ideile liberale au început să pătrundă în cercuri tot mai largi. Bismark Introduce votul universal, legile escepţionale în contra socialismului puse în aplicare în urma atentatului lui Nobiling contra bătrânului împărat Wolhelm I, sunt scoase din vigoare — luptele sociale pornesc — duşmănie, ură socială, răsboiul internaţionalei roşii împotriva internaţionalei de aur. Dar din toate frământările acestea să cristalizează tot mai mult interesul tuturora faţă de statul naţional, conştiinţa unei organizări comune care e în interesul tuturora, convingerea că statul nu e o creaţiune a principelui sau a unei oligarchii ci e creaţiunea colectivităţii în interesul colectivităţii. Reformele sociale pornite de sus, întăresc prin fapte vii convingerile acestea, acolo nu sunt desmoşteniţi, nu există pariu, ci statul îmbrăţişează cu dragoste pe toţi. E convingerea că statul e şi al meu şi al tău, e averea noastră a tuturora, nu e strein de noi şi pentru noi. Rezultatul acestei concepţii democratice a fost entuziasmul enorm şi unanim cu care s’a pornit în Germania acest răsboi. Fiecare ştie că’şi apără averea, îşi apără neamul, îşi apără trecutul. Nimeni nu ştie de dominaţiune streină — toţi au aceiaşi comoară sufletească, aceiaşi forţă morală. Altfel este în Rusia. Acolo concepţia medievală a statului este suverană. Zecile de naţionalităţi supusa cnutului rusesc, gem şi mor; ei sunt sclavii vremurilor noastre. Statul dela ei cere bani şi sânge— şi la dă bici şi desonoare. Se poate ca un astfel de popor să se lupte cu entuziasm? Ce e în sufletul său altceva decât vrajbăşi ură? Dar nici Ruşilor adevăraţi nu le merge mai bine. Statul nu-l vedeau decât prin prisma teoriei theocratice. Fataliştii se încred leneş numai în mila Dumnezeiască. Ţarul sfânt, ţarul alb îi este totul, în grija lui suntem daţi, el se va îngriji de noi. Petru cel Mare a vrut să rupă cu acest tataro-bisantinism. Dar reformele lui mari au fost mai mult esterne, sufletul nu l’au putut schimba ci numai corupe. E interesant că acest mare împărat, n’a știut să vadă atunci în sufletul rusesc. Primul lucru pe care l’a făcut întors dintr’o lungă călătorie în Europa, a fost că dând o serată şi’a îmbrăcat bufomii în costume de carnaval, le a dat câte un foarfice şi a dat ordin să tae părul şi bărbile Invitaţilor. Se zice că numai patriarchul cu alţi doi a scăpat de această ruşine. Petru cel mare a schimbat portul poporului său, a rupt cu desăvârşire cu trecutul, a schimbat tot ce se poate vedea—dar n’a putut schimba sufletul rusesc așa după cum nu s’a putut schimba nici sufletul său. Să zice că Petru cel mare a chinuit cu însăși mâna sa pe nefericitul său fiu Alexis mort în urma torturilor suferite. Cu toată încercarea brutală a lui Petru cel mare de a occidentaliza imperiul său, fondul rămâne identic. Mojicul e sclav, conştiinţa colectivităţii nu e călăuzită de raţiune ci de instinctul de holdă. Târziu după catastrofa dela Mucden şi revoluţia care urmează, s’a pornit un curent de reforme democra- tice cari ar fi putut să renască Ru- sia. Timpul a fost prea scurt. Rusia a fost surprinsă de răsboiu încă în haina ei tataro bisantină, fără conştiinţa masselor despre valoarea statului, fără conştiinţa responsabilităţei fiecărui individ în cadrele colectivitâţii, bisuindu se pe puterea magică a ţarului alb — şi fugind — din rândurile datoriei în momentul în care să cere jertfă individuală. E jertfa ţarismului orb şi al egoismului unor suverani cari n’au înţeles că forţa nu residă în formule magice ci în conştiinţa vie a mulţimii creată de ideia democratică a libertăţii Nr. 256 Braşov, Joi 26 Noemvrie (9 Decemvrie n.) 1915 Anul IXXV nr. # 5 Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe un an 24 cor.; pe l/, an 12 cor.; pe 3 luni 6 cor., pentru România şi streinătate pe un an 40 lei; pe */ an 20 lei. ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Apare seara. In fiecare zi de lucru. Redacţia şi administraţia: Strada Prundului Nr.1115. Inseratele se primesc la administraţie. Preţul după tarif şi învoială Manuscrisele nu se înapoiază. TELEFON Nr. 226. Intr'o noapte furtunoasă. (Pine.) Ceasornicul ţăcănea, numărând cu o exactitate nemiloasă, părticelele vieţei mele ce dispăreau fără urmă. Auzeam zgomotul înăbuşit al zăpezei ce cădea mereu. Furtuna Îşi indoise furia. Felinarul se stinse. Oblonul ferestrei scârţîi, ramurile copacilor loveau cu îndărătnicie streaşină , suspine, gemete, urlete, bocete, murmure, şuerături răsunară ; toate acestea se topeau Intr’o armonie înfiorătoare ce învăluea inima de nelinişte. Dar, deodată, ceva ciudat se petrecu. Pata nedesluşită a ferestrei străluci de o lumină albăstrue şl fosforescentă, care se mări şi se Întinse repede până pe păreţii odăai. Şi in această lumină albastră apăru, venind dincotro nu ştiu, un nor gres, albicios, fumariu, sămânat tot cu scântei ce aminteau ochii omeneşU, care, ca şi cum ar fi fost sub influenţa unei mişcări repezi şi tainice, se legăna Intr’un chip ciudat. Norul se sucea, se topea, devenea mai străveziu, să rupea în bucăţi mă Îngheţa de spaimă şi de frig, mi se părea nesfârşit, ameninţător, şi din aceşti aburi se înălţa un murmur mânios Pe urmă, bucăţi bine hotărâte, se desfăcură din el. Limpezi în lumina albastră ce le scălda, bucăţile se răsuceau alene şi îmbrăcau încet, încet, forme cunoscute, obişnuite ochilor mei. Gole, mai la fund, stăteau copii, umbre de copii; mai Înapoi o faţă de bătrâtu cu barba albă, femei... ...De unde vin aceste umbre şi cine sunt? se întreba mintea mea plină de mirare şi groază. Gândul meu nu era ascuns acestor oaspeţi ai unei nopţi furtunoase. — Cine suntem şi dincotro venim? răsună un glas gros, un glas ce răsuna Încet şi rece. Aminteşte-ţi ! Nu ne recunoşti ? Tăcut, ridicai capul, tăgănitod orice legătură cu putinţă cu aceste umbre. Şi ele se legănau într’o mişcare neobişnuit de mare ca şi cum ar fi imitat un joc solemn ritmat de vijelie. Siluete ce abea se deosebeau, pe jumătate străvezii, se înghesuiau în tăcere in faţa mea. Deodată deosebit printre ele un bătrân, bătrânul cel orb, ţinând de cingătoare o babă gârbovită, care mă privea cu ochi plini de mustrare. Soirenţele le erau pline de fulgi, de o strălucire orbitoare şi în jurul lor Împrăştiau frig. Ii cunoşteam, dar ce căutau aici?.. — Ne recunoşti acum ? Nu deosebeam dacă glasul ce auzeam era glasul vijeliei sau al conştiinţei mele, dar la acest glas era un accent poruncitor, ce mă subjuga. —■ Care va să zică, ne-ai văzut cine sântem? continuă glasul; şi ceilalţi de asemenea, sânt eroii povestirilor tale : copii, femei, bărbaţi, pe cari i-ai făcut să sufere pentru plăcerea celor ce te cetesc. Bagă de seamă, priveşte, au să treacă toţi prin faţa ta şi ai să-ţi poţi da socoteala cât de numeroase şi vrednice de plâns sânt aceste prăsimuiri ale minţei tale. îndată, umbrele începură să treacă şi cele dintâi fură un băeţaş şi o fetiţă semănând cu două flori mari de zăpadă împrăştiind o lumină ca a lungi. — Iată, deocamdată, doi copii, pe cari i-ai făcut să moară sub fereastra unei case înlăuntrul căreia strălucea copacul de Crăciun. Ţi-aminteşti, ei priveau copacul tremurând de dorinţă şi înmărmuriră acolo, îngheţaţi, ne mai putându se mişca. Micuţii mei eroi trecură în tăcere prin ţaţă mi şi periră ca nşte aburi in lumina albastră. In locul lor sa ivi o femee vlăguţă, cu faţa veştedă. — Aceasta e mama aşteptată cu neliişte, care, tot in scara de Crăciun, să grăbea să ajungă în sat, ca să aducă copiilor săi darari sărăcăcioase căpătate de pe departe şi er se peri pe drum. Priveam umbra cu groază şi milă. Şi cortejul trecea mereu ! Glasul neînduplecat strgi numee eroilor de operele mele triste. Şi aceşti eroi — fantome, pluteau în faţa mea, vestmintele lor albendulau, tremuram de frigul ce răspândeau aceste umbre înfiorătoare şi tăcute. Mişcări e lor încete şi durerea nespusă a privirilor lor perdute mă sdroneau... La urma urmei, ce vreau de temine ? Ce înţeles aveau aceste năluciri? Cel din urmă, bătrânul cel orb, cu sdrenţe de zăpadă băţoase, ajunse Încet înaintea mea, mă pironi cu ochi săi fără străljcire, deschişi peste măsură. Barba-i şirateei de promoroacă şi ţurţuri de ghaţă ii spânzurau la gură. Bătrâna zâmbea cu un surâs fericit de ropi, dar surâsu-i era impetrit îngheţit în cutele nepăsătoare ale obrajilor. Ia sfârşit, velenine periră în aer, dar vijelia cânta mereu refrenul său melancolic şi-mi stârnea în suflet un simţământ daravotă. Privisem toate aceste fantasmagorii, în tăcere, prin perdeaua somnului; dar acum ceva răsărise în mine şi vroeam să vorbesc. Umbrele se adunară iar intr’un singur grup şi formară ca un nor nedesluşit, în care zăream ochi de toate culorile, ochii personajelor mele ce mă privdaU dureros. Din ce in ce îmi era mii pe îndemâna şi mă simţeam ruşnat sub aceste priviri nemişcate şi molrte. Viteza îşi înoată urletul şi toate zgomotele se risipră cu ea. Nu mai auzeam nici tic-tacul ceasornicilui, nici urletul zăpezii, nici glasul ca mi vorbise. Tăcerea era desăvârşită şi nălucirea stătea atârnată în aer şi părea că aşteaptă un semn misterios. Şi eu, de asemenea, aştept un înfrigurat, din toate puterile ce-mi mai rămăsese în suflu-mi sleit. Starea aceasta dură mult şi eU puteam să-mi smulg privirile dela această nălucire, până C3 în sfârşit strigai: — D-zeule. Ce-i asta? Ce înţeles au toate aceste? Atunci glasul domol şi nepăsător, răsună din nou: — Răspunde-ţi singur la acestea. C avântam d-nei Maria B. Baiulescu, ţinută la deschiderea adunării generale a „Rem. Femeilor Române“ din Braşov. Onorată Adunare generală, Stimatelor Doamne, Ce greu şi apăsat a călcat bătrâna vreme în anul de faţă. Chiar de la ultima noastră iamânira presupuneam că vor urma v foroase catastrofe, dar totuşi nutream în suflatul nostru speranţa că nu paşte un îndelungat termen, va răsări soarele mântuirii şi al păcii. Speranţa noastră a fost însă zădărnicită. Zi de zile mergea învălmăşala războiului devenea din ce în ce mai mare. Alte state nouă beligerante se înlănţuiră în dansul macabru ce’l joacă Înţeleaptă Europă cu milioanele de oştiri titonice, ce stau şi se sfarmă faţă în faţă dintr’o eră de înaltă elvilisaţiune. Şi noi, cei de-acasă, am suferit sub aceste împrejurări triste, purtând durerea pentru toţi fii ţărai şi în special pentru fii iubitului nostru neam, cari luptă neînfrânţi şi cad jertfă eroismului şi datorinţei lor impliaite. Totuşi putem vorbi de o fericire, când constatăm că bunul Tată ceresc a ocrotit acest colţ da pământ, încât am fost feriţi, de a auzi înfricoşatul bubuit al tunurilor, de a vedea imbuls flăcărilor mistuitoare, ca nimicesc oraşele şi marele înfloritoare şi de a rătăci alungaţi pe drumuri ca nenorociţi fugari. Numai acestei împrejurări datorim şi faptul că şcoala noastră iubită,fătul acestei Reuniuni , a putut rămânea în viaţă, trecând prin revasta crisa fatală. Ce e drept susţinerea acestei şcoli a cerut în decursul anului şcolastic, îndoite şi extraordinare jertfe, după cum vă veţi fi putut convinge din Raportul, ce vi l’am înaintat, dar totodată vaţ’ fi putut şi constata, că atât co-I mîtetul precum şi organele şcolare I a făcut, tot ce a stat în puterea unei corporaţiuni, ca să reducă şi să uşureze starea financiară în vremurile de o nemaipomenită scumpete şi o lipsă totală de eleve. Astfel am adus această jertfă pe altarul culturii şi al binefacerii ştiind că o facem în gândul şi intenţiunele DVoastră stimate membre, am ţinut pfipt cu greutăţi şi stavile ca să salvăm instituţucea noastră de peire şi distrugere, fiindcă este mâniria acestei Reuniuni între Rounâni. Pe câtă temere şi îngrijorare ana avut,—iată că anul scolastic 1915—16. ne-a sosit sub cele mai favorabile auspicii şi peste aşteptările noastre. Astăzi sântem sigure, că şcoala şi Internatul nostru va supravieţui şi că a eşît ca un Fanix renăscut din această criză mortală. Putem avea siguranţa întineririi sale în toate direcţiunele; — o mare familie de eleve stau sub scutul nostru. Fiicele poporului nostru, setoase de dorul învăţământului, ne au sosit un mare număr, ca să se adape la acest izvor regenerator de principii reale, positive sănătoase şi neapărate de lipsă pentru existenţa poporului nostru. Deci astăzi când depunem mandatul nostru în mânile D-voastră, stăm cu fruntea ridicată, fiind conştii, că ne-am împlinit datorinţa, atât faţă de scopurile Reuniunii, cât şi ca acţiune caritativă, ce ne impune războiul. Am ajutorat din răsputeri în toate părţile unde ni se ceru sprijinul, alinând foame, lacrămi şi suferinţe,—fără să cerem ajutorul Reuniunii—am bătut mereu la uşile D-voastră, iar D-Voatră ne-aţi deschis şi ne-aţi dat nu numai ajutorul material ci v’aţi asociat cu dragă inimă la munca noastră. Acum când încheiim trei ani de activitate, ce ne-aţi încredinţat-o, nui ţin de d dorinţa să mii adaos şi căteva cuvinte pe care le adresez totodată şi celorlalte Reuniuni surori, înainte de toate ţin a Vă lega de inimă continuarea acţiunei de binefacere în ajutorarea războiului, pentru că, precum nu conteneşte ostaşul a ţine pieptul său ca pavăză pentru apărarea ţării, aşa să nu contenim nici noi a oferi ajutorul nostru, celor ce sufer de rănile duşmanului şi celor rămaşi acasă şi se sbuciumă îa cel mai amar traiu şi miserie. Nu vom întrelăsa dară nici anu’, acesta cu ocasaea Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, a alerga la iubiţii noştrii ostaşi răniţi din spitalele noastre, pentru a le aduce o mângâiere şi a le procura cel puţin în acea seară sfântă câteva clipte de bucurie şi a-i î stări din nou în credinţă, prin glasul bisericii noastre. Este adevărat că jertfele ce ai să cer sânt din zi, în zi mai mari,—insă femeia este capabilă să aducă aceste jertfe Eite un vechiu adevăr,că femeia este legată de ţara şide pământul său.