Gazeta Transilvaniei, iunie 1916 (Anul 79, nr. 116-138)

1916-06-03 / nr. 117

Anul LXXII Nr. 117 Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe un an 24 cor.; pe V2 an 12 cor.; pe 3 luni 6 cor., pentru România şi streinătate pe un an 40 lei; pe V1 an 20 lei. ZIAR POLITIC NAŢIONAL Apare seara, la fiecare zi de lucru. Redacţia şi administraţia: Strada Prundului Nr. 15.­­ Inseratele se primesc la administraţie. Preţul după tarif şi Învoială Manuscris")* nu su nnapoia dE TELEFON Nr. 226. ] Dator’inţele de după front In vederea păcii, în vederea vremilor ce vor veni după încheierea păcii se organizează o muncă uriaşe în toate ţările bântuite de răsboiu. Abea au trecut câteva luni de la isbuc­­nirea cumplitului măcel şi bărbaţii cu răspundere ai ţărilor şi ai po­poarelor au şi început aceasta muncă de după front, organizând, rând pe rând, toate straturile po­pulaţiei de acasă în vederea unei consolidări cât mai intensive a vieţii în toate manifestările ei. S'a simţit lipsa acestei munci înfri­gurate pe de-o parte ca în însăşi vremea de războiu să se supli­nească, pe cât se poate, pierderile suferite, pe de altă parte, şi mai ales, ca după războiu să rămână fiecare ţară în posesiunea maxi­mului de forţe, pe care poate să-l atingă pe lângă întrebuinţarea tu­turor energiilor din lăuntrul ţării. Dacă zilele de azi sunt o mare şi grea încercare, o cumplită mă­surare de forţe, desigur după răz­boiu aceasta măsurare va creşte încă în proporţii, se înţelege pe alte terene nu al armelor. Faptul acesta îl ştiu şi îl simt toţi băr­baţii de la cârma statelor şi pentru aceea nu vor să aştepte nepregă­tiţi în interesul binepriceput al Ţărilor ce conduc — zilele ce vor veni după răsboiu. Ca să pomenim numai câ­teva pierderi dintre cele mai însemnate, războiul distruge vieţi, averi, sănătate, i moralitatea chiar la un procent destul de mare. O mare parte a pierderilor ce le aduce războiul nu se mai poate repara prin nici un fel de muncă. Morţii nu mai învie, schilavii nu mai reprezintă energia naţională, ofticoşii nu mai pot fi oameni în­tregi nici­odată, clădirile distruse se pot reclădi, dar valoarea lor pierdută nu se poate câştiga mai mult. In locul morţilor însă,trebue gri­je mare pentru creşterea celor mici, a copiilor cari să suplinească odată munca prestată de părinţii morţi, schilavii trebuesc îngrijiţi ca să nu-şi simtă în măsură prea mare nenorocirea lor, ofticoşii tre­buesc aşezaţi în sanatoare ca să-şi redobândească sănătatea acei cari mai pot, sau cel puţin să nu mo­lipsească vieţile tinere ale ţării, urmele de distrugere ce le-a lăsat Marte cel păgân trebuesc acoperite. lată numai câteva din ranele cari trebuesc vindecate pentru ca şi după răsboiu o Ţară să poată arăta un maxim de forţe. Iată pen­­tru ce se organizează cu atâta în­frigurare munca de restaurare. Mână de ajutor se întinde din toate părţile celor cari vor să sa­­neze relele. Ar fi lucru zadarnic să se în­trebe cineva: cum a putut veni peste lume aceasta nenorocire? Va fi vreme şi pentru a se răs­punde acestei întrebări, deşi pu­ţin folos va avea omenimea din răspunsurile ce se vor da. Acum o singură datorinţă incumbă tutu­ror: sanarea, între marginile posi­bilităţii, a relelor cauzate de războiu. Ca noi în ţară, pe lângă ini­ţiativa statului, sau luat foarte multe iniţiative de corporaţiuni, de singuratici chiar, pentru sana­rea acestor rele şi nu putem spune că celor de după front le-ar lipsi spiritul de jertfă. Pildă strălucită pentru spiritul de jertfă al nea­mului românesc din Ungaria ră­mâne însufleţirea cu care a fost primită şi îmbrăţişată ideea înfiin­ţării orfelinatelor noastre, rămâne ajutorul împrumutat ce-şi dă po­pulaţia agricolă în munca lipsită de atâtea braţe, rămâne cruţarea cuminte pe care o observăm la tot pasul în vieaţa ţăranului no­stru ba şi a celor mai mulţi inte­lectuali din puţinii pe cari îi mai avem pe-acasă. Afară de unele excepţii la noi ni­me nu se poate plânge că ne risipim — din uşu­rătate — forţele. Poporul nostru a fost totdeauna dotat cu un adânc simţ practic care l-a făcut prevă­zător şi cruţător. Se poate că şi în trecut, şi în zilele de azi, însuşi traiul greu şi năcăjit i-a fost cel mai bun în­văţător în privinţa asta. Cei mai mulţi n’am avut şi nu avem vre­me pentru distracţii. Nu credem să fie un singur intreprinzător ro­mân care să fi ajuns la câştiguri mari pe urma răsboiului de a- oUna Liferări pentru armată noi n’am avut. Munca încă am iubit-o tot­deauna. Mult­ puţin cât ne-a adus, am simţit că trebue să muncim mereu înainte, şi desigur, din a­­cest punct de vedere noi nu vom putea fi învinuiţi nici­odată că nu ne-am împlinit datorinţele de după front. Pomenim aceste datorinţe fi­­ind­că vedem de pe acum că toate nu le vom putea împlini, că, din puterile noastre numai, nu vom putea sana decât puţine din pierderile pe cari războiul le-a a­­dus poporului nostru. Reuşindu-ne să înfiinţăm or­felinatele şi presupunând că în ele vor încape cea mai mare parte din orfanii avisaţi la ajutorul lor — vom fi îndeplinit numai o par­te din datorinţele noastre de după front. Am citit cu băgare de seamă listele invalizilor sosiţi din Rusia şi n’a fost una în care să nu fi aflat trei-patru români. Câţi vor fi încă în Rusia şi într’alte ţări ? Câţi sunt pe acasă în fiecare sat şi oraş? Ei bine, la alţii s-au luat iniţiative ca aceşti nenorociţi să poată învăţa vreo meserie. Sunt aranjate ateliere unde se învaţă cutare meserie. Noi nu avem, şi în­tre împrejurările de azi, nici nu putem avea, un astfel de atelier românesc... Cine să-l înfiinţeze ? Unde-s măieştri, cari să-i in­­strueze? Am citit despre marea mişca­re în favorul ofticoşilor ce vin din războiu... Se vor ridica, şi chiar sunt, — sanatoare multe unde îşi pot vedea de sănătatea sdruncinată.. Noi n’avem nici un spital româ­nesc, nici un sanator românesc, şi de­sigur nu vom avea nici în vii­torul apropiat, nu din lipsa spi­ritului de jertfă ci din lipsa mij­loacelor. Şi despre câte alte instituţii folositoare citim că se înfiinţează în vederea sanării ranelor răz­boiului, pe cari noi,­­cu durere mărturisim, că nu le putem avea. Multe din aceste însă se ri­dică acum şi se vor ridica, mai ales, după război, din iniţiativa statului fiind susţinute de el. Şi nădăjduim că, neputând noi avea instituţii asemenea, vor fi adăpos­tiţi şi cei nenorociţi ai noştri în acele aşezăminte caritative şi uni­tare. Căci doar’ s-au făcut vrednici prin cea mai înaltă jertfă ce au putut-o aduce. Jubileul „Academiei Române” Comemorări. Iaşi Mai v. 1916. In ajunul centenarului naşterea lui C. A. Rosetti, părintele democraţiei ro­mâneşti, în pragul comemorărei unui sfert de veac de la moartea lui Mihai Cogălniceanu, şi în cea de a cinci­zecea aniversare a întemeierei Academiei Române, este oportun să vorbim de modul cum a luat fiinţă această înaltă in­sti­tu­ţiu­ne de cultură­­românească. Academia Română s’a­ înfiinţat în anul 1866 pe când ministru de culte era C. A. Rosetti, în vremea locote­­tenenţii domneşti, după un regulament întocmit de generalul Golescu şi N. Haralambie. Instituţiunei îi zicea „Societatea Academică Română" şi fondatorii ei erau în număr de 21, după lista sesi­ui­nei de 1 August 1867. Aceştia erau: V. Al­esandri, Gh. Bariţiu, Babeşiu, Timotei Cipariu, I. Caragiani, St Go­­natu, Al. Hurmuzachi, Ho­do­şi­u, Al. Ilajdeu, Neculae Ionescu, Treboniu Lau­­rian, I. C. Maxim, T. L. Maiorescu, Munteanu, Mocioni, C. Negruţi, Al. Ro­man­u, I. Eliade Rădulescu, I. Sbiera, I. Străjescu şi V. A. Urechiă. Numirea fie­cărui membru al „Societăţii Academiei Române" se făcea cu decret regal. Inaugurarea societăţii s’a făcut la 1 August 1867 cu care prilej s’a desvelit şi bustul lui Vanghele Zappa înzestratorul societăţii. Solemnitatea a urmat după un program întocmit de V. A. Ureche, şi ea a avut loc în localul societăţii , unde se află acum Ateneul Român. Dealungul străzilor se aflau înşirate toate şcolile din Bucureşti care salutau trecerea celor dintâi academician. Mem­brii au fost primiţi de către directorul general al ministerului de culte, V. A. Ureche. Solemnitatea a început cu im­nul naţional cântat de corul conserva­torului, condus de directorul de atun­­cea Gh. Ştefanescu. A urmat apoi inaugurarea, cu­­vântul de deschidere fiind rostit de către ministerul cultelor reprezentat prin Ştefan Golescu. Răspunsul a fost dat de Cipariu, în mijlocul unui entuziasm de nedes­­cris. Marele Ion Brătianu comunică în urmă că la prima şedinţă a societăţii va asista şi Domnitorul Carol. Ştirea fu primită cu un avânt de nedescris. Au urmat soluri cântate de Bala­­ban, Rosmânteanu şi Tănăsescu, elevi ai Conservatorului, cari au cântat cân­tece naţionale pe versuri de Mureşanu, Alexandri şi Gh. Sion. In ajunul acestei serbări Dumi­necă 31 Iulie, ora 11 a. m­. a avut loc o recepţiune a membrilor în rândul al doilea de la Şosea. Recepţia a fost fi­xată după programul instituit de un comitet special, la care s’a asociat şi Primăria oraşului Bucureşti, primarul de atuncea, fiind Costache Pa­­naiot. . Academiciană fondatori şi membrii societăţei fură salutaţi de preşedintele Comitetului Ion Fălcoianu, căruia îi respunse Hodoşiu şi A. Roman. De la şosea se făcu o procesiune la biserica Sf. Gheorghe unde academiciană fură întimpinaţi de membră Ateneului Ro­mân. Sara a avut loc un banchet la cari au toastat V. A. Ureche şi Hodoş, vorbind de importanţa limbei ro­mâneşti. Toate actele cu privire la consti­tuirea „Societăţei Academice Române" şi la solemnităţile inaugurale au fost adunate şi tipărite la 1867 într’o broşu­ră de cătră V. A. Ureche, broşură din care am luat însemnările de faţă, cari vor fi citite cu interes astăzi când A­­cademia Română şi-a deschis cea de a cinci-zecea sesiune ordinară. * Anul 1910 este bogat în date co­memorative. După cea de a două­zeci şi cincea aniversare a morţii marelui Ion Bră­tianu, se anunţă acum o comemorare­­ identică, aceea a lui Mihail Cogălni­ceanu, precum şi comemorarea cente­­­­narului naşterei lui C. A. Rosetti, ca şi­­ cea a lui Gheorghe Lazăr. Şi Iaşul şi Bucureştiul, cele două capitale cărora au aparţinut iluştrii dis­păruţi, vor învia prin aceste comemo­rări un trecut glorios, o operă strălu­cită, în care a trăit cea mai frumoasă generaţiune de luptători şi patrioţi, în decursul veacului trecut. La 2 iunie se împlinesc o sută de ani de la moartea lui C. A. Rosetti — care a murit la 1865. Se va aminti cu drag și cu­ evla­via cuvenită numele acestui bărbat ilu­stru, care a fost unul dintre eroii Unirei. Sfetnic în primul minister al de­cedatului rege Carol, C. A. Rosetti a fost acela care a întemeiat „Pruncul Român" devenit în urmă „Românul", ziar care la impus în fruntea bărba­ţilor poliţiei ai ţării din acea epocă. Democraţia română va sărbători şi ea pe părintele ei cu prilejul come­morărei de la 2 iunie, întrucât C. A. Rosetti a fost un democrat intrasigent şi constant în tot timpul vieţii sale. A doua comemorare e cea a lui Mihail Cogălniceanu, de la moartea că­ruia se împlineşte un sfert de secol, la 12 iunie a. c. Având în vedere epoca în care marele Cogălniceanu şi-a început acti­vitatea pe tărâmul politic şi cultural, care datează cu mult înainte de epoca Unirei, această comemorare are un ca­racter deosebit pentru Moldova şi pen­­­­tru Iaşi în special. Adolescenţa şi tinereţii lui Mihail Cogălniceanu, şi primele lui manifes­tări literare şi politice, aparţin mai mult Iaşului şi întregei Moldove, pe atunci principal aparte. De aicea din Iaşi Mihail Cogălni­ceanu şi-a pornit opera lui de regene­rare a ţării, şi aicea a săvârşit cele mai măreţe din actele sale. In fosta capitală moldovenească Mihail Cogălniceanu în tovărăşia lui V. Alecsandri, C. Negri, Cost. Negruzzi şi a celorlalţi iluştri mari moldoveni, a scos „Dacia Literară" lnând parte în urmă la toată mişcarea literară şi la toate actele mari ale Moldovei şi ale arabelor Principate. In deosebi Iaşul, care a secondat întreaga operă a marelui său fiu, are datoria de a sărbători această come­morare pentru ca astfel să învie cele mai sublime episoade din câte le-a trăit, pentru ca astfel să redeştepte fapte şi acte măreţe care îi dau drep­tul la întâietate în paginile istorice ale neamului. Pentru această supremă mulţumire sufletească şi pentru amintirea unei epoci devenită istorică, Iaşul va săr­bători cu tot entusiasmul şi cu toată pietatea cea de a două­zeci şi cincea aniversare a ilustrului său fiu, Mihail Cogălniceanu. Ma. „Misiuni" g greco-catolice româneşti pentru soldaţii din­ Praga. Mănăstirea „muntelui Sionului" din Praga a avut în decurs de patru zile oaspeţi iubiţi : soldaţi români gr. cat. din regimentele staţionate în Praga. „Comisiunea catolică regnicolară din Boem­ia" a hotărât să oferă şi soldaţi­lor români mângâierea creştinească în ceasurile acestea de grea cumpănă, in forma obicinuitelor „misiuni". Planul acesta l-a primit cu multă bucurie abatele mănăstirei Strahov, S. Sa Metodiu Zavoral, pe care publicul nostru îl cunoaşte din rapoartele de până acum ale ziarelor româneşti, şi a fost prea firesc ca biserica vestită a Premonstratenzilor să-şi oferă serviciile pentru cele 4 zile ale misiunilor. Astfel biserica, în care zac ose­mintele Sf. Norbert, şi-şi doarme som­nul de veci Pappenheim, vestitul gene­ral, mort pe câmpul de luptă de la Lüt­­zen (în lupta cu Gustav Adolf), a auzit rugăciuni româneşti, predici româneşti şi a adăpostit pentru câtă­va vreme durerea noastră sufletească. Au fost momente înălţătoare în decursul misiunilor acestora. Sute şi sute de soldaţi români, mai mult de 1500, au luat parte. Tineri şi bătrâni, băieţandri şi oameni însuraţi, unii îm­părţiţi în „Marschkompagnie", alţii aş­­teptându-şi rândul în curând, îşi împreunau manile lor de plu­gari, muncite, noduroase, îşi plecau li­mera lor, pe cari se razimă, în mare parte, monarhia aceasta a noastră — şi se rugau, se rugau de Acela, care vede şi ştie toate, care citeşte în su­flete ca într’o carte deschisă şi care poate plăti şi răsplăti după merit tutu­­ror oamenilor. Altarele bisericii n’au mai văzut români înghenunchiaţi, dar dacă e vorba de suflete curate fe de ru­găciuni fierbinţi — Românii noştrii cred că nu ne-au dat de ruşine. Statuiele sf. episcopi cu cârji în mână şi ale apostolilor — priveau spre cetele de români înghenunchiaţi şi ra­zele de soare cădeau pe capetele des­coperite, în timp ce murmurul buzelor româneşti rosteau rugăciunile noastre bisericeşti. Pentru o clipă te cuprindea un simţământ de jale, gândindu-te că fie­care din sutele astea de soldaţi şi-a lăsat într’un sat românesc, departe, în Ardeal, pe cineva cu inima îndurerată. Firele astea nevăzute le vedeau ochii sufletului cum se răspândesc peste în­treagă românimea din Ungaria. Şi gân­dul că în fiecare inimă de român de acolo, din biserica mănăstirii Strahovu­­lui, se sbuciumă întrebarea: „Care mi-e soarta hărăzită de D-zeu ? O să-mi mai văd eu pe ai mei?" — te puneau pe­ gânduri. Dar alt gând îţi da nădejde — gândul: dacă monarhia are lipsă de bra­ţele atâtor români, dacă statul nostru pretinde să-i sărim într’ajutor —­ va urma şi răsplata meritată pe urma sa­crificiilor acestora. Şi gândul acesta te făcea să-ţi ştergi lacrima isvorâtă în colţul ochiului şi să fii mândru că nea­mul românesc poate da atâtea bride vânjoase. ... Şi dacă mai auzeai şi muzica militară a regimentului 51 de infante­rie, executând marşuri româneşti, în drumul spre casannă, prin,Malâ-strana", vestita „Mală-strana“ a lui Neruda, dacă auzeai şoptindu-se : „ăştia sunt români" şi primeai căte o privire prie­tenoasă — uitai jalea şi — zimbeai, zimbeai între lacrimi ............................... Chiagul sărbătorilor acestora bise­riceşti, căci se poate vorbi de sărbă­tori, l-a format părintele Dr. Emil Ha­­bor, preot militar în Praga. In urma propagandei părintelui Habor au reuşit atât de bine şi frumos aceste misiuni. Predicele ţinute de părintele Ha­bor în zilele de 5, 6,7 şi 8 iunie n. au fost potrivite să deştepte în su­fletele ascultătorilor simţeminte de înălţare sufletească creştină. De­sigur a fost primul preot român, care a ros­tit predică românească de pe amvonul mănăstirei de Strahov (înfiinţată în 1136­) A vorbit frumos şi la inimă. Tot păr. Habor a împărţit fiecă­ruia în ziua ultimă (8 iunie), după ce a spovedit şi cuminecat pe credincioşii săi, o iconiţă a maicii Domnului cu o rugăciune potrivită, „întru amintirea misiunilor gr. cat. din Praga Iunie, 1916". întovărăşit de o societate de doamne din aristocraţia din Praga a împărţit mai apoi câte un mic medalion de alu­miniu, cu chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului. Rugăciunile şi medalioanele le-au cumpărat doamne din aristocraţia din Praga. Amintesc aici pe d-nele şi d­­şoarele, cari au luat parte in persoană, la împărţirea darurilor acestora : Excelenţa Sa, contesa Adelheid de Schonborn, contesa Clam Martinicz, con­tesa Margareta Clam Martinicz, contesa Wilhelmina Lazansky, d-na preşedintelui poştelor Kalandra şi d-şoara Salaşek. Fapta aceasta a numitelor doamne se laudă de sine. Mai trebue să amintesc că abatele Zavoral a luat parte, cu toată inima, la serbările acestea? Sta în strana rezer­vată capului mănăstirei de Strahov şi îi luceau ochii, privind la românii noştri. Poate fi foarte satisfăcut părintele Dr. Emil Habor, de reuşita acestor mi­siuni religioase în Praga. Corespond.

Next