Gazeta Transilvaniei, iulie 1918 (Anul 81, nr. 75-86)
1918-07-24 / nr. 84
84N|Sll|^aso«, Marți 24 Iulie (6 August) 1918. ABONAMENTUL: Pe un an.....................................24 Coroane. n il% n.............................12 n n */i » ....... 7 n « I luna . . 2*5o cor. Numărul 12 bani. ZIAR POLITIC NATIONAL. , Redactor responsabil: G. Crainic. Editura: Tipografia „Gazeta Transilvaniei", Strada Prundului Nr. 15. Redacţia şi admin.Utraţii: Strada Prundului Nr. 13. Inseratele se primesc la administraţia. Preţul după tarif şi învoială. Manuscrisele nu se înapoiază. Nu huliţii Predică rostită în 22 Iulie p. în biserica Sf. Nicolae de parohul Dr. Nicolae Stinghe. Şi iată unii din Cărturari ziceau între sine : „Acesta huleşte!” Art. 9. 3. Iubiţilor! Marele şi renumitul filozof păgân Plato învăţa, că dacă ar fi cu putinţă ca virtutea să fie înfăţişată în mod simbolic, privitorii ar rămânea atât de fermecaţi şi de încântaţi de frumseţea ei, încât la moment s’ar hotărî de a duce numai şi numai o viaţă virtuoasă. Dacă în general să poate aceasta afirma despre virtutea moralei filozofice, apoi cu atât mai vârtos are valoare afirmaţiunea filozofului Plato pentru virtutea creştină, care e floarea şi strălucirea evangeliei în viaţa creştinilor. Credinţa, nădejdea şi dragostea creştină sunt acele virtuţi creştine-teologice, sădite de Creatorul în inima fiecărui om, cari împodobesc caracterul unui adevărat creştin. Din ele izvorăsc toate calităţile, cari trebuie să înfrumseţeze pe un adevărat fiu al bisericii creştine, ca: binefacerea, îndelungă răbdarea, pacea, bunătatea, blândeţa şi bunăvoinţa. Această icoană a virtuţii stă în cea mai grozavă contrazicere cu învăţătura morală a Fariseilor, puşmanii de moarte ai Mântuitorului. Aceşti învăţători falşi se băzuiau mult să aibă parte de toate măririle, dar nu se îngrijeau de exercitarea şi punerea în lucrare a virtuţilor, purtau legea lui Dzeu numai pe buze, nu şi în inimă, şi ceea ce cerea legea de la dânşii părea a nu cunoaşte, deşi cunoşteau legea perfect. — La plinirea faptelor minunate ale Mântuitorului văzând ei, că nu pot abate mulţimea de la credinţa în puterea d-zeiască a lui Isus, îşi luară refugiul la mijlocul cel mai murdar şi urât de al defăima, acuzându-l, că huleşte (blasfemă) că cu Domnul dracilor alungă dracii etc. Adevărul însă a biruit asupra minciunei şi lumina asupra întunerecului. Ca în toate timpurile aşa şi astăzi sunt oameni, cari îşi varsă veninul chiar şi asupra celor mai frumoase şi lăudate fapte ale deaproapelui, căutând să-i detragă din merit. Aceşti oameni vătămând reputaţiunea deaproapelui, îi nimicesc cea mai preţioasă avere din lume, ii nimicesc onoarea şi numele bun, şi cel ce-şi pierde onoarea rămâne mort între vii, de aceia zice apostolul: „Mai bine este mie a muri, decât onoarea mea să o facă cineva deşeartă." Ca să înţelegeţi de ce valoare este onoarea şi cinstea pentru om vă istorisesc următoarea întâmplare: Când în anul 1809 Francezii năvăliră în Tirol prinseră un ţăran, un om sărac şi-l provocară să le fie călăuză (conducător) în ţara aceea muntoasă şi de tot necunoscută lor! Spre scopul acesta un oficer de rang înalt îi dădu (oferi) acestui om lipsit o pungă plină cu aur, ţăranul însă indignat şi plin de dispreţ îi aruncă darul înapoi, deoarece el nu voia să fie trădătorul patriei sale. Atunci îl ameninţară Francezii cu moartea ! El însă strigă hotărât: „Fie ! Omoriţî-mă, voi muri cel puţin ca un om de omenie" ! Vedeţi iubiţilor ! Omul acesta avea ceva, ce el preţuia mai mult decât toate averile, mai mult decât chiar viaţa sa, şi acest ceva era cinstea sau onoarea lui personală. Aceasta o ţinea mai presus de toate şi cu drept cuvânt, căci se zice în sf. scriptură : „mai de preţ este numele bun decât bogăţia multă, şi darul bun, decât argintul şi aurul"." Cercetând istoria, vom afla mulţi bărbaţi însemnaţi, cari în diferite împrejurări ale vieţii şi-au câştigat nume mare, dar au rămas săraci d.e Cincinatus, marele conducător roman, Socrates, cel mai mare filozof al vechimii, Epaminondas, învingătorul şi conducătorul Thebanilor ş. a. Aceştia puteau deveni bogaţi, dar ei s’au mulţămit cu onoarea, cu numele bun, care pentru ei valora mai mult decât aurul şi argintul. Cu aceasta nu voiesc, iubiţilor, să zic, că Mântuitorul a oprit, pe oameni de a-şi câştiga avere ! Evangelia recomandă munca cinstită şi agonisirea celor de lipsă pentru trai, şi dacă cineva ajunge la averi pe cale cinstită, să fie cu frică de D-zeu şi să o chivernisească după voia lui D-zeu, contribuind cu avutul său pentru scopuri de binefaceri. Pe bogaţii neînţelepţi, cari şi-au câştigat averea pe căi nedrepte şi o întrebuinţează numai spre plăceri proprii şi scopuri egoiste, biserica îi biciueşte în cântarea : „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce se tem de Domnul, nu se vor lipsi de tot binele". Să ne gândim acum fraţilor ! ce păcat greu săvârşesc aceia, cari atacă cea mai preţioasă comoară: onoarea şi numele bun al deaproapelui scornindu-i greşeli, cari nu le are şi acuzându-i de fapte rele cari nu le-a săvârşit, iar faptele într’adevăr bune le neagă şi le bârfesc. Convins fiind, că acest păcat greu bântue grozav la poporul nostru din Şcheii, voiesc să vă arăt ce urmări grele are el pentru indivizii singuratici şi pentru societate. Defăimătorii sunt oameni de o natură rea şi perversă, egoişti, pizmaşi şi înpâmfaţi, porniţi totdeauna de a vorbi de rău, pe toţi aceia cari le-ar întuneca orgoliul lor, crezând că prin înegrirea semenlor lor se vor putea înălţa vrednici de toată stima şi lauda. Poetul roman Horatius despre astfel de oameni zice : Hic niger est, hu,ic tu Romane care to jrdecă acest om e negru la inimă, de astfel de oameni tu Romane fereşte-te ! — Dar vă întreb fraţilor, ce cinste poate să fie aceea, de a te înălţa prin înjosirea altuia ? Omul nu se poate înălţa decât numai prin faptele sale proprii. Clevetitorii întocmai ca şi tâlharii, cari atacă pe la spate, vatămă în mod murdar onoarea deaproapelui, când acesta nu e de faţă, păcătuesc greu în contra dreptăţii şi iubirii faţă de deaproapele, slăbesc şi rup stima şi încrederea reciprocă, ba zdruncină temelia morală a societăţii întregi. Clevetitorii cu limba lor veninoasă se fac vonovaţi de o întreită moarte căci prin acest păcat greu îşi otrăvesc şi îşi omoară mai întâi sufletul lor propriu, apoi al ascultătorilor, cari aproabă batjocura şi defaima lor, şi în fine omoară viaţa socială a deaproapelui, de a cărui onoare se ating. Psalmistul a asemănat limba clevetitorului cu a şearpelui, care e cu 2 as-cuţişuri zicând: „Ei îşi ascut limba ca şerpii, venin de vipere e sub buzele lor"; iar poetul Theoerit, — la întrebarea: cum sunt animalele cele mai sălbatice? foarte nimerit răspunse: „In păduri şi în munţi sunt leii şi urşii, în sate şi în oraşe sunt clevetitorii". Aici trebuie să observăm însă, că faţă de lei şi de urşi, de hoţi şi ucigaşi te poţi apăra; cine se poate însă apăra contra hoţilor sau furilor de onoare?? Nici omul, nici familia, nici mărirea, nici bătrâneţea, nici legea, nici virtutea nu e scutită de limba blăstămată a clevetitorului. Nimic nu poate fi cruţat de săgeţile ei veninoase, cari lasă răni grele şi dureroase, cu anevoe de vindecat, ori nici de cum. — întocmai ca un foc turbat este limba clevetitorului, care mistue totul ce atinge, lăsând în urmă-i numai pustiu şi ruină. Foarte nimerit se exprimă ap. Iacob despre limba clevetitoare când zice: „Iată, cailor le punem frâul în gură, ca să asculte de noi şi le conducem întreg corpul. Corăbiile, cât sunt ele de mari şi mânate de vânturi puternice, sunt conduse de o cârmă mică încă trău voieşte cârmaciul. Aşa şi limba e un membru atât de mic şi îndeplineşte lucruri aşa de mari. Iată un foc mic, ce pădure mare aprinde, şi limba e un foc, o lume a nedreptăţii. Căci toate naturile fiarelor sălbatice, a păsărilor şi a şerpilor şi a celorlalte animale pot fi domesticite de oameni. Limba