Gazeta Transilvaniei, martie 1919 (Anul 82, nr. 55-60)

1919-03-09 / nr. 55

Mr. 55, SFâmfeătă 0­­221 Mlartie ISIS Eknuî LXKX. Redacţia şi Reministraţia Str.­­Prundului Nr. 15.­­Telefon 226. Zisur politic 3HLacțio20.m­l Apare sub* conducerea unui comitet de redacţie„ Abonamentul: P» uh an . . . . . 72 Cor P® Vî »................36 „ Pe l/4 « ..... 38 „ Pa 1 lună..................6 Numărul singuratic. . .30 bon Cei de dincolo şi noi. (6) Cu sufletul plin de jale auzi zi de zi/d­ela zece, dela douăzeci de Arde­leni, judecându-i aspru şi nedrept pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. Că sunt uşurel, că sunt superficiali, egoişti, că în toate faptele lor sunt conduşi d­in cras materialism şi toate celelalte pă­cate, puse în cârca acelora, fără de cari astăzi ar trebui să suferim fără cel mai mic semn de cârtire jugul hoţesc al maghiarilor. Sunt uşurel: dacă primministrul Ro­mâniei din anul 1916 ar fi judecat uşurel şi nechibzuit luni lungi şi grele, putea să între în răsboiu sub o impresie a stărilor mo­mentane de alăturea cu puterile centrale­­ şi soarta noastră robie ar fi rămas în vecii vec­tor. Sunt superficiali : un oficer superior de dincolo a vorbit la o ocazie cu atâta fond, cu atâtea aluziuni istorice, cum în fosta armată austro-ungarâ n’am fost­ obici­­nuiţi să-l auzim pe m­ici-un oficer supe­rior. Sunt egoişti şi conduşi de un cras metasialism. Despre cele două argumente anterioare vor zice unii, că sunt rare ex­­cepţii. Aici documentez cu cele mai largi masse­ ale întregului popor şi ale tuturor intelectualilor de dincolo. Dacă a auzit cineva despre luptele primăverii anului­­ '1917, când îi­ toată ţara neocupată bân­­tuiau epidemii, când soldatul huiduit de toate chinurile gloanţelor de puşcă şi de tun, când acest soldat trăia săptimnâni lungi cu mămăligă şi ceapă, mai poate vorbi apoi acela,de egoism şi de un cras metah­alism. Şi le-au­ suferit cu toţii pen­tru noi aceste chinuri ale iadului — pen­­tru ca nesocotiţi să venind apoi şi să-i ju­decăm şi să aruncăm cu pietrii în ei. Mi s’a dat ocazie, nu odată, să­ stau de vorbă cu aceşti tăcuţi şi răbdarii viteji, să văd dacă ştiu de ce trebue să sufere şi toţi îţi spun cu smerenie, şi nepref­ciţi că glasul fraţilor robiţi i-a chemat să în­făptuiască idealul. Dar dacă-i vizitai pe fraţii de peste Carpaţi în vremile liniştite ale păcii, ve­deai că au şcoli primare rurale, cum la noi numai, în oraşe mari afli, şcoalele lor normale (pedagogice) se întrec cu cele mai bune din larga streinătate; şcoala lor de poduri şi şosele, facultatea de medici­nă sunt instituţiuni,­ cum numai în Apus le afli. Pentru ce sunt deci uşurel şi su­perficiali? Pentrucă ne place, să numim firea noastră greoaie ardeleană soliditate, iar isteţimea lor născută şi moştenită de la Latini (comună tuturor popoarelor neola­tine) o chemăm uşurătate. Voi, cei cu judecata aspră şi atât de pripită în „soli­­ditatea“ ei, v-aţi dat vreodată seamă, că vechiul stat de peste Carpaţi este de abia 60 de­ ani, o şchioapă de timp, în care „cei de dincolo" au trecut prin gra­de de desvoltare, pe cari alte popoare le fac în sute de ani? Şi au trecut prin ele aşa, că astăzi stau la aceea masă a Ju­decăţii, la care pot sta numai cei mai aleşi. Iar cea mai măreaţă dovadă a soli­dităţii şi temeiniciei acestor, fraţi „de dincolo" este armata lor disciplinată: singura armată din Răsăritul Europei, neatinsă de microbii infecţi ai bolşevis­mului, singura, care veghiază zi şi noap­te asupra bunurilor noastre şi care duce cu paşi siguri şi neşovăitori cauza noas­tră spre desăvârşita izbândă — pentru fericirea noastră şi pentru binele neamu­rilor de altă limbă şi lege. Pentru­ ce mai cârtiţi deci ? ! ­ Congresul preoţimii noastre. Deschiderea Adunării, -N, „ * # Mai mult decât o merdiuie din formalitate şi manifestare, caracteristică vremurilor de mari prefaceri prin care trecem, a fost congresul preoţimei ortodoxe române de dincoace de Carpaţi, deschis la 20 Martie, în Sibiiu. A fost aşezarea unei temelii solide a lă­caşului nostru naţional, începutul unei activi­tăţi cu roade nepreţuite în viitorul neamului­­nostru, unit între marginile sale naturale, poli­tice şi geografice. Am relevat de multe ori în coloanele acestui ziar importanţa puţin preţuită dar cu atât mai valoroasă a preoţimei noastre un trecut, cât şi­­ necesitatea unei atenţii deosebite pentru viitor, faţă de aceasta tagmă socială, căreia, tocmai în urm­a împrejurării de a trăi în nemijlocitul contact cu poporul, îi re­vine misiunea cea mai grea de întărire şi a­­părare a întregii noastre fiinţe morale şi etnice.­­ Ştim cu toţi ce a însemnat în istoria noa­stră atât de vijelioasă figura aproape legendară a preotului, începând de la modestele pagini ale literaturii noastre, deschise prin sârguinţă tă­cută a popii Grigorie de­ Mihaiu, ori şi mai încolo, de la răvaşele cuminţi ale lui Ion din Prislop, peste eroismul tribunilor Buteanu şi Gomboş din ani revoluţiei, până la pregătirea sufletului românesc pentru ziua învierii, prin „părinţii" noştri, ca un fir roşu se ţese în toată desvoltarea noastră istorică, munca acestor a­­postol. Cine a văzut aceasta adunare de preot, în număr de peste 600, chemaţi ca la un semn dat de porunca vremii, a înţeles misterul exis­tenţei noastre în cursul atâtor valluri de primej­die. Desbaterile ior pentru curăţirea sanctuaru­lui sfânt al moralităţii publice, de purificare a bisericii şi capilor conducători, ne-au întărit în convingerea, că cea mai dreaptă cărare a fericirii noastre, e în opera conştienţă a a­­cestora. Şedinţa I. După invocarea ajutorului ceresc, săvârşit în catedrală, prin P . S. episcopul E. Crispa, cu asistenţa ator zece­ protopresbiteri, un şir neîntrerupt de preoţi, în strălucirea albastră şi purpurie a brâurilor, se îndreaptă spre casa comitatului, care se dovedise mult prea mică. Un număr considerabil de preoţi din ve­­­chiul regat, din Basarabia şi Gernăuţ, au venit în frunte cu preotul şi profesorul­­universitar Constantin Nazarie, din Bucureşti. Cu ovaţii fur­tunoase este întimpinată apariţia în sală, a pre­zidentului de Consiliu Dr. Iuliu Maniu. Galeria arhiplină. Episcopul Cristea îşi face apariţia îm­preună cu Vasile Goldiş, Dr. Aurel Laza­r, An­drei Bârseanu şi membrii Conzistoriului. O în­sufleţire nespusă ne cuprinde pe toţi la venirea ■generalului Moşoiu. Toţi aceştia ocupă locul la masa presidenţial, când se ridică academicia­nul nostru Dr. Ioan Lupaş zicând : Iubiţilor Fraţi în Christos! „Când n­e vedem întruniţi în cel dintâi congres al preoţimiii ortodoxe’din Transilvania, Bănat şi porţile ungurene, inimele noastre a tuturora se înd­reaptă spre D-zeul , părinţilor noştri, Dumnezeul dreptăţii. Inima noastră fierbe de cântarea fericirii „Cine e D-zeul nostru, mare ca D-zeul nostru, Tu eşti D-zeul, carele faci minuni". A risipit pe vrăşmaşii noştri ca pe o pleavă în vânt. Lui avem să-i mulţumim şi să ne închinăm. Dar în­chinăciunea, fraţilor, nu este de­­ ajuns pentru mântuirea v­oast­ră. Alături de­­aceasta ne chiamă munca cin­stită şi fără prihană. La muncă şi viaţă sufle­tească pe toţi preoţii, a ridica steagul ’credinţei pentru­­biruinţa adevărului. Ziua aceasta o so­cotim ca o răsplată a suferinţelor nemăsurate ’ ale atâtor generaţii de preoţi,’ca­ri au pregătit calea învierii neamului nostru, au sămănat în lacrimi sămânţa Evangeliei, iar noi secerăm roadele libertăţii religioase şi naţionale. Suntem datori să ne aducem aminte de­ cei ce şi-au jertfit toat­ă fiinţa şi viaţa să ne mântue legea şi neamul. Din adâncurile evului mediu, răsar în rân­duri închegate, cei chinuiţi, persecutaţi, maltra­taţi şi bătuţi sub regii ha­bsburgici, cari se nu­­miau „apostolici", cei izgoniţi de principii cal­vini, închişi în închisorile dela Kufstein, cei o­­morâţi de topoarele revoluţiunii din 48 şi acest şir se încheie cu maltratataţii şi scuipaţii din zilele noastre. Ei au pregătit calea luminii de­­

Next