Gazeta Transilvaniei, martie 1919 (Anul 82, nr. 55-60)
1919-03-09 / nr. 55
Mr. 55, SFâmfeătă 0221 Mlartie ISIS Eknuî LXKX. Redacţia şi Reministraţia Str.Prundului Nr. 15.Telefon 226. Zisur politic 3HLacțio20.ml Apare sub* conducerea unui comitet de redacţie„ Abonamentul: P» uh an . . . . . 72 Cor P® Vî »................36 „ Pe l/4 « ..... 38 „ Pa 1 lună..................6 Numărul singuratic. . .30 bon Cei de dincolo şi noi. (6) Cu sufletul plin de jale auzi zi de zi/dela zece, dela douăzeci de Ardeleni, judecându-i aspru şi nedrept pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. Că sunt uşurel, că sunt superficiali, egoişti, că în toate faptele lor sunt conduşi din cras materialism şi toate celelalte păcate, puse în cârca acelora, fără de cari astăzi ar trebui să suferim fără cel mai mic semn de cârtire jugul hoţesc al maghiarilor. Sunt uşurel: dacă primministrul României din anul 1916 ar fi judecat uşurel şi nechibzuit luni lungi şi grele, putea să între în răsboiu sub o impresie a stărilor momentane de alăturea cu puterile centrale şi soarta noastră robie ar fi rămas în vecii vector. Sunt superficiali : un oficer superior de dincolo a vorbit la o ocazie cu atâta fond, cu atâtea aluziuni istorice, cum în fosta armată austro-ungarâ n’am fost obicinuiţi să-l auzim pe mici-un oficer superior. Sunt egoişti şi conduşi de un cras metasialism. Despre cele două argumente anterioare vor zice unii, că sunt rare excepţii. Aici documentez cu cele mai largi masse ale întregului popor şi ale tuturor intelectualilor de dincolo. Dacă a auzit cineva despre luptele primăverii anului '1917, când îi toată ţara neocupată bântuiau epidemii, când soldatul huiduit de toate chinurile gloanţelor de puşcă şi de tun, când acest soldat trăia săptimnâni lungi cu mămăligă şi ceapă, mai poate vorbi apoi acela,de egoism şi de un cras metahalism. Şi le-au suferit cu toţii pentru noi aceste chinuri ale iadului — pentru ca nesocotiţi să venind apoi şi să-i judecăm şi să aruncăm cu pietrii în ei. Mi s’a dat ocazie, nu odată, să stau de vorbă cu aceşti tăcuţi şi răbdarii viteji, să văd dacă ştiu de ce trebue să sufere şi toţi îţi spun cu smerenie, şi neprefciţi că glasul fraţilor robiţi i-a chemat să înfăptuiască idealul. Dar dacă-i vizitai pe fraţii de peste Carpaţi în vremile liniştite ale păcii, vedeai că au şcoli primare rurale, cum la noi numai, în oraşe mari afli, şcoalele lor normale (pedagogice) se întrec cu cele mai bune din larga streinătate; şcoala lor de poduri şi şosele, facultatea de medicină sunt instituţiuni, cum numai în Apus le afli. Pentru ce sunt deci uşurel şi superficiali? Pentrucă ne place, să numim firea noastră greoaie ardeleană soliditate, iar isteţimea lor născută şi moştenită de la Latini (comună tuturor popoarelor neolatine) o chemăm uşurătate. Voi, cei cu judecata aspră şi atât de pripită în „soliditatea“ ei, v-aţi dat vreodată seamă, că vechiul stat de peste Carpaţi este de abia 60 de ani, o şchioapă de timp, în care „cei de dincolo" au trecut prin grade de desvoltare, pe cari alte popoare le fac în sute de ani? Şi au trecut prin ele aşa, că astăzi stau la aceea masă a Judecăţii, la care pot sta numai cei mai aleşi. Iar cea mai măreaţă dovadă a solidităţii şi temeiniciei acestor, fraţi „de dincolo" este armata lor disciplinată: singura armată din Răsăritul Europei, neatinsă de microbii infecţi ai bolşevismului, singura, care veghiază zi şi noapte asupra bunurilor noastre şi care duce cu paşi siguri şi neşovăitori cauza noastră spre desăvârşita izbândă — pentru fericirea noastră şi pentru binele neamurilor de altă limbă şi lege. Pentru ce mai cârtiţi deci ? ! Congresul preoţimii noastre. Deschiderea Adunării, -N, „ * # Mai mult decât o merdiuie din formalitate şi manifestare, caracteristică vremurilor de mari prefaceri prin care trecem, a fost congresul preoţimei ortodoxe române de dincoace de Carpaţi, deschis la 20 Martie, în Sibiiu. A fost aşezarea unei temelii solide a lăcaşului nostru naţional, începutul unei activităţi cu roade nepreţuite în viitorul neamuluinostru, unit între marginile sale naturale, politice şi geografice. Am relevat de multe ori în coloanele acestui ziar importanţa puţin preţuită dar cu atât mai valoroasă a preoţimei noastre un trecut, cât şi necesitatea unei atenţii deosebite pentru viitor, faţă de aceasta tagmă socială, căreia, tocmai în urma împrejurării de a trăi în nemijlocitul contact cu poporul, îi revine misiunea cea mai grea de întărire şi apărare a întregii noastre fiinţe morale şi etnice. Ştim cu toţi ce a însemnat în istoria noastră atât de vijelioasă figura aproape legendară a preotului, începând de la modestele pagini ale literaturii noastre, deschise prin sârguinţă tăcută a popii Grigorie de Mihaiu, ori şi mai încolo, de la răvaşele cuminţi ale lui Ion din Prislop, peste eroismul tribunilor Buteanu şi Gomboş din ani revoluţiei, până la pregătirea sufletului românesc pentru ziua învierii, prin „părinţii" noştri, ca un fir roşu se ţese în toată desvoltarea noastră istorică, munca acestor apostol. Cine a văzut aceasta adunare de preot, în număr de peste 600, chemaţi ca la un semn dat de porunca vremii, a înţeles misterul existenţei noastre în cursul atâtor valluri de primejdie. Desbaterile ior pentru curăţirea sanctuarului sfânt al moralităţii publice, de purificare a bisericii şi capilor conducători, ne-au întărit în convingerea, că cea mai dreaptă cărare a fericirii noastre, e în opera conştienţă a acestora. Şedinţa I. După invocarea ajutorului ceresc, săvârşit în catedrală, prin P . S. episcopul E. Crispa, cu asistenţa ator zece protopresbiteri, un şir neîntrerupt de preoţi, în strălucirea albastră şi purpurie a brâurilor, se îndreaptă spre casa comitatului, care se dovedise mult prea mică. Un număr considerabil de preoţi din vechiul regat, din Basarabia şi Gernăuţ, au venit în frunte cu preotul şi profesoruluniversitar Constantin Nazarie, din Bucureşti. Cu ovaţii furtunoase este întimpinată apariţia în sală, a prezidentului de Consiliu Dr. Iuliu Maniu. Galeria arhiplină. Episcopul Cristea îşi face apariţia împreună cu Vasile Goldiş, Dr. Aurel Lazar, Andrei Bârseanu şi membrii Conzistoriului. O însufleţire nespusă ne cuprinde pe toţi la venirea ■generalului Moşoiu. Toţi aceştia ocupă locul la masa presidenţial, când se ridică academicianul nostru Dr. Ioan Lupaş zicând : Iubiţilor Fraţi în Christos! „Când ne vedem întruniţi în cel dintâi congres al preoţimiii ortodoxe’din Transilvania, Bănat şi porţile ungurene, inimele noastre a tuturora se îndreaptă spre D-zeul , părinţilor noştri, Dumnezeul dreptăţii. Inima noastră fierbe de cântarea fericirii „Cine e D-zeul nostru, mare ca D-zeul nostru, Tu eşti D-zeul, carele faci minuni". A risipit pe vrăşmaşii noştri ca pe o pleavă în vânt. Lui avem să-i mulţumim şi să ne închinăm. Dar închinăciunea, fraţilor, nu este de ajuns pentru mântuirea voastră. Alături deaceasta ne chiamă munca cinstită şi fără prihană. La muncă şi viaţă sufletească pe toţi preoţii, a ridica steagul ’credinţei pentrubiruinţa adevărului. Ziua aceasta o socotim ca o răsplată a suferinţelor nemăsurate ’ ale atâtor generaţii de preoţi,’cari au pregătit calea învierii neamului nostru, au sămănat în lacrimi sămânţa Evangeliei, iar noi secerăm roadele libertăţii religioase şi naţionale. Suntem datori să ne aducem aminte de cei ce şi-au jertfit toată fiinţa şi viaţa să ne mântue legea şi neamul. Din adâncurile evului mediu, răsar în rânduri închegate, cei chinuiţi, persecutaţi, maltrataţi şi bătuţi sub regii habsburgici, cari se numiau „apostolici", cei izgoniţi de principii calvini, închişi în închisorile dela Kufstein, cei omorâţi de topoarele revoluţiunii din 48 şi acest şir se încheie cu maltratataţii şi scuipaţii din zilele noastre. Ei au pregătit calea luminii de