Gazeta Transilvaniei, iunie 1919 (Anul 82, nr. 108-130)

1919-06-01 / nr. 109

T. M. S. Regele Ferdinand Din vremea când vre­o câţi­va dintre noi se strecurau prin Predeal la serbarea zilei din zece Maiu din Bucureşti, ne obişnuisem să-L vedem în fruntea armatei. Maiestea trecea, cel dintâi, în uralele mulţimei, des­chizând drum falnicei armate, în haine strălucitoare, de serbătoare. Predestinat a fost ca numai în fruntea armatei să-şi poată deschide drum printre vrăşmaşi puternici, ca să asigure Tronului şi Ţărei mărirea şi strălucirea pe care Soarta ne-a hă­răzit să le vedem astăzi înfăptuite. Ostaş, înainte de a fi Rege, cu arma în mâini, a tăiat nodul gordian românesc, a hotărât mai degrabă să piarâ decât să supoarte priveliştea poporului încătuşat, peste munţi, peste Prut, care-i implora ajutorul. Rege al unei Ţâri mici şi duş­mănită de vrăjmaşi ce-o înconjurau, jur da jur. — El n’a pregetat să por­nească fără ezitare la împlinirea celui de al treilea mare act naţional, după ce predecesorii săi reuşiseră să facă Unirea ţărilor surori. Indepen­denţa şi Regatul ! Umbrele lui Cuza şi a Regelui Carol apar să-l binecuvinteze, ca demn urmaş, întrecându-i în strălu­cire. Din negura vremurilor de glorie a neamului, răsar figurile marilor voe­­vozi Ştefan şi M­hai Viteazul, cari vor odihni de-acum în pace, fiind­că El a ştiut să adune Moldova întreagă şi Ardealul lângă ţărişoara noastră mică. Mormintele eroilor veacurilor de luptă naţională, le-a strâns El sub ocrotirea armiilor româneşti şi nimeni nu le va mai pângări. Voevod fruntaş între Voevozi — Regele Ferdinand va rămâne cel mai mare şi strălucit domnitor al Româ­niei Mari. Cu suflet mare neîntrecut,—în re­nunţarea sa la glasul sângelui ca să se devoteze cu totul poporului ce-i încredinţase destinele, ni-a vădit iubirea şi grija ce-o are pentru noi, în clipele cele mai grele, când vâltoarea răz­boiului înfiorător care a biciuit Europa putea să ne cufunde Tron şi Ţară, în iadul pustiitor, fără putinţă de reîn­viere ! Doi ani de aşteptare şi de şoapte veninoase din partea duşmanilor, două ani priveliştea celui mai îngrozitor cataclism ce-a cunoscut omenirea, nu i-a zdruncinat credinţa. România mică, cu o armată abia născută, s’a asvâr­­lit cu nebun curaj în luptă. Şi-abia după două săptămâni, Regele cunoscu durerea desamăgirii că prietenii nu ne-au sosit încă şi duşmanii ne lovesc din toate părţile. Neclintit a stat la postul său, ho­tărât să se jertfească, El şi popor, de­cât să primească mâna false ce i se întindea încă. Deslănţuirea nenorocirilor prin care a trecut Ţara în urmă, biciul lui Dum­nezeu ce ne lovea întru încercarea sufletelor noastre, durerile îngrămădite pe petecul de pământ al Moldovei ciuntite — nu l-au încovoiat nici o clipă. îmbărbătând pe ostași, în pri­mele linii de luptă, se pregătea pen­tru a da, la rându-i, lovitură dușma­nului. Ajutat de-acum de prieteni, El cerceta în fie­care zi cum renăştea zdrobitele unităţi, armata noastră nouă, de neînvins. Regele Ferdinand n’a o­­bosit niciodată în opera mare a re­­facerei din primăvara lui 1917. Ostaş între­­ostaşi, îndată ce a văzut renăscută din cenuşe scumpa sa­ armată, şi-a îndreptat­­griji, către viitorul supuşilor săi cari îl urma­seră, cu încredere neştirbită. R­gele dărui atunci, Ei cel dintâi, moşiile, turinilor. Exproprierea latifun­diilor a hotărât-o Ei, nu prin legi ci prin gestul lui mărinimos. „Pământul care a subt sângele atâtor eroi, a lor să fie“, al ţăranilor cari în vreme de pace adună bogăţia ţăr­ii iar în vreme de război sângerau cumplit pentru a­­părarea gliei care nu era încă a lor. Regele Ferdinand hotărî cel din­tâi că de acum înainte ţăranul îşi merită pământul, al lui să fie, să-l stăpânească, fiind­că el îl ară, el îl samână, el îi seceră comorile, el îl a­­pără!... * Domnitor drept şi înţelept, răz­boinic viteaz şi Comandant strălucit, Regele Ferdinand în viaţa politică a Ţarei apare ca Primul Cetăţean no­bil al ei, înţelegând rostul vremurilor. El se apropie de popor, pătrunde în rândurile lui şi trăeşte numai în mij­­ljiocul preocupărilor lui. ’­­ Pentru El nu este altă tradiţie­­ de­cât aceea, că „Domnitorul să-şi iubească poporul, să-l cârmuiască drept şi înţelept, să apere Ţara şi să­­ facă fericirea ei‘.. Cum să cunoască Regele Ferdinand altă tradiţie când însuşi a rupt legăturile de sânge familiare atunci când a fost să croiască dru­mul strălucit, luminos, mărit şi împo­dobit de fapte măreţe al neamului românesc de pretutindeni? Să trăiască Primul Rege Mare al României Mari! A. S. R. Principele Carol al României Mari. Anul 80-lea Nr 109 Yaamaç- festiv '■ A*** *?* 5£V' ›,‚r ‡-.... T ‚§JB I­­ u * 1 Iunie 1919 fàtdSice&S&îS «NlAN^V*. ON­ O­AN POLITIC NATIONAL M. S. Regina Maria Evocând din ceaţa trecutului, clipele festivităţilor bucureştene, ne răsare fără vrere chipul princesei de Anglia, trecând în caleaecă în tropo­tul maiestos al rugoşilor telegari. Ca o lumină strălucitoare ce pătrunde în­­tunerecul o clipă, aşa trecea printre noi, lăsându-ne în suflete ceva din misterul bogatei sale ţări, a îndepăr­tatei Anglii pe care noi o vedem parcă profilându-se, în contururile ei de statuă bizară pe fondul albastrelor ape ale mărilor! In anii dintâi nu înţelegeam noi cum Princesa a lăsat farmecul strâlu­­cirei unui tron măreţ, ca să petreacă viaţa noastră de popor necăjit şi sfâr­­ticat de rele. Căutam o explicare a călătoriei lungi şi fără reîntoarcere pe care o făcuse peste nouă ţări şi nouă mări, asemenea unui Fât-Frumos în alergarea lui neobosită,după fericire! Şi, în fiecare zi, Bucureştii îşi sărbătorea Princesa. O primea cu zâm­bete de fericită plăcere, cu gândul că Regina va fi cea trai frumoasă între regine ! Cine putea spune atunci că su­fletul ei era neîntrecut de nici unul pe lume, la jertfa ce era sortită s’o facă­­ şi a vrut s’o facă - pentru neamul românesc. Nu vream să ne gândim că tocmai Ei să-i cerem jert­fa aceasta! O vedeam ■ înconjurată de fastul zilelor de sărbătoare, fără ca suferința să-i întunece clipele de bu­curie ce-i doream să se urmeze ne­întrerupt. Dar n’a fost gândul nostru mai hotârîtor decât Soarta. Princesa bucu­riei noastre trebuia să urce calvarul poporului român ca să-l libereze, după cum Isus răstignitu-s’a pentru mântui­rea lumei. Coroana regală, abia aşezată pe fruntea Ei, i-a dat dintr’o singură dată, nu numai grijile mistuitoare ale celui mai lovit de soartă popor, a­­proape sufocat între graniţele sale, ci şi răspunderile unei mari încercări. Coroana, de oţel nu putea să orneze fruntea Ei, atâta vreme cât poporul a cărui conducere i-o încredinţase Dumnezeu, jelea după libertate. Cu o încredere nestrămutată, şi-a croit o singură cale. Acum ori nici­odată! Şi Soarta noastră neferi­cită s’a supus voinţei Ei care cuprin­sese, ca o lavă nedomolită voinţa şi speranţele poporului românesc de pre­tutindeni, pentru ca să zbucnească cu putere înmiită. Aşa am văzut pe Regina Noastră, lângă Augustul Ei soţ­­ căruia i-a fost tovarăş neclintit în frământarea epopeei­ noastre naţionale. Şi-am înţeles de ce a venit la noi. Lumina a pătruns adânc în su­fletele chiar ale celor mai umili. Re­gina studiase poporul, văzuse cu pu­terea ei de gândire în viitorul nea­mului. Nu în zadar renunţase la tro­nul măritei Anglii!... Şi nu i-a părut rău niciodată. A spus-o, cu francheţă, la Paris zia­riştilor, ca lumea să ştie că într’ade­­văr este fericita Regină a unui popor vrednic. Dar cine poate cuprinde în vor­be, privigherile, oboselile, suferinţele Ei de până azi. Câtă amar de vreme­­căpătâiul Ei a fost udat cu lacrimi ferbinţi, plângând odrasla cea scum­pă odată cu mamele satelor noastre cari strigau în zadar numele fiilor căzuţi pe câmpiile de bătae? Şi cine poate spune amarul din suflet, când aplecată lângă o cruce de mesteacăn ce străjuia trupul u­­milului soldat, chema la rându-i nu­mele celui drag, lăsat în ţarina răs­colită de păgânul călcâi al duşma­nului. Trebuia o jertfă mare. Şi a făcut-o, parcă nu s’ar fi putut ridica din ce­nuşa anilor de robie sufletul româ­nesc de pretutindeni! Clădirea cea nouă, cuprinde în zidurile ei sufletul Lui şi al atâtor copii ai Ţărei — şi puternic ca granitul e cimentul ce susţine mândra operă a neamului nostru. La Bucureşti, la Iaşi, pretutin­deni gata de jertfă, îmbărbătând pe cei slabi prin pilda curajului Ei, cer­cetând ore de-a rândul spitalele tipi­­cilor exantematici - ciumaţilor epo­­cei noastre - cari zăceau în mizeria sărăciei cumplite în care duşmanii şi perfidul aliat rus ne constrânsese. In tot locul, pe nesimţite, mâna ei inter­venea şi uşura durerile bolnavilor şi răniţilor noştri. Dar nu numai în spital era ne­voie de ajutor. Adunaţi pe-un petec de pământ ce abia-i putusem smulge năvalei duşmanului şi loviţi din spate de perfidul aliat - voinţele se înco­­voiaseră o clipă. Ea nu s’a încovoiat ci mai sus înălţa fruntea, cu cât duşmanii erau mai trufaşi. Regina îşi îmbărbăta poporul, pe front şi-n ora­şele bântuite de mizerii şi molim­e. Şi când crezuseră duşmanii că i-au smuls Coroana — atunci se înălţă pe cer steaua noastră călăuzitoare, mai strălucitoare ca oricând. Noi, transilvănenii nu o vom putea uita niciodată. Nu vom uita nici bucuria şi încrederea zilelor de la Iaşi, deşteptate de hora sfântă a Vatrei la poalele statuei lui Cuza - nici tristeţea din ochii Ei, când vă­zuse părăsindu-ne şi ultimii prietini. Şi trecând Prutul după pacea din Bucureşti în drumul unei rătăcitoare călătorii, trimiteam gândurile noastre către Acela şi Aceea cari nu puteau părăsi poporul, rămaşi să îndure chinul lui din urmă. Dumnezeu însă încercase în des­tul sufletul Lor. Şi nu le-a mai dat să ia întreg paharul cel amar. Credinţa în El şi în victorie — Le-a fost răs­plătită. Zilele însorite au­­rupt vălul doliului şi în lumină strălucitoare s’a deschis calea triumfului final. Acum, Te salutăni Regină scumpă, neîntrecută Mamă, între zidurile înflo­rite ale clădirei Tale. Ai venit, cil a­­celaș nespus farmec să ne strângi T

Next