Gazeta Transilvaniei, iunie 1919 (Anul 82, nr. 108-130)
1919-06-01 / nr. 109
T. M. S. Regele Ferdinand Din vremea când vreo câţiva dintre noi se strecurau prin Predeal la serbarea zilei din zece Maiu din Bucureşti, ne obişnuisem să-L vedem în fruntea armatei. Maiestea trecea, cel dintâi, în uralele mulţimei, deschizând drum falnicei armate, în haine strălucitoare, de serbătoare. Predestinat a fost ca numai în fruntea armatei să-şi poată deschide drum printre vrăşmaşi puternici, ca să asigure Tronului şi Ţărei mărirea şi strălucirea pe care Soarta ne-a hărăzit să le vedem astăzi înfăptuite. Ostaş, înainte de a fi Rege, cu arma în mâini, a tăiat nodul gordian românesc, a hotărât mai degrabă să piarâ decât să supoarte priveliştea poporului încătuşat, peste munţi, peste Prut, care-i implora ajutorul. Rege al unei Ţâri mici şi duşmănită de vrăjmaşi ce-o înconjurau, jur da jur. — El n’a pregetat să pornească fără ezitare la împlinirea celui de al treilea mare act naţional, după ce predecesorii săi reuşiseră să facă Unirea ţărilor surori. Independenţa şi Regatul ! Umbrele lui Cuza şi a Regelui Carol apar să-l binecuvinteze, ca demn urmaş, întrecându-i în strălucire. Din negura vremurilor de glorie a neamului, răsar figurile marilor voevozi Ştefan şi Mhai Viteazul, cari vor odihni de-acum în pace, fiindcă El a ştiut să adune Moldova întreagă şi Ardealul lângă ţărişoara noastră mică. Mormintele eroilor veacurilor de luptă naţională, le-a strâns El sub ocrotirea armiilor româneşti şi nimeni nu le va mai pângări. Voevod fruntaş între Voevozi — Regele Ferdinand va rămâne cel mai mare şi strălucit domnitor al României Mari. Cu suflet mare neîntrecut,—în renunţarea sa la glasul sângelui ca să se devoteze cu totul poporului ce-i încredinţase destinele, ni-a vădit iubirea şi grija ce-o are pentru noi, în clipele cele mai grele, când vâltoarea războiului înfiorător care a biciuit Europa putea să ne cufunde Tron şi Ţară, în iadul pustiitor, fără putinţă de reînviere ! Doi ani de aşteptare şi de şoapte veninoase din partea duşmanilor, două ani priveliştea celui mai îngrozitor cataclism ce-a cunoscut omenirea, nu i-a zdruncinat credinţa. România mică, cu o armată abia născută, s’a asvârlit cu nebun curaj în luptă. Şi-abia după două săptămâni, Regele cunoscu durerea desamăgirii că prietenii nu ne-au sosit încă şi duşmanii ne lovesc din toate părţile. Neclintit a stat la postul său, hotărât să se jertfească, El şi popor, decât să primească mâna false ce i se întindea încă. Deslănţuirea nenorocirilor prin care a trecut Ţara în urmă, biciul lui Dumnezeu ce ne lovea întru încercarea sufletelor noastre, durerile îngrămădite pe petecul de pământ al Moldovei ciuntite — nu l-au încovoiat nici o clipă. îmbărbătând pe ostași, în primele linii de luptă, se pregătea pentru a da, la rându-i, lovitură dușmanului. Ajutat de-acum de prieteni, El cerceta în fiecare zi cum renăştea zdrobitele unităţi, armata noastră nouă, de neînvins. Regele Ferdinand n’a obosit niciodată în opera mare a refacerei din primăvara lui 1917. Ostaş întreostaşi, îndată ce a văzut renăscută din cenuşe scumpa sa armată, şi-a îndreptatgriji, către viitorul supuşilor săi cari îl urmaseră, cu încredere neştirbită. Rgele dărui atunci, Ei cel dintâi, moşiile, turinilor. Exproprierea latifundiilor a hotărât-o Ei, nu prin legi ci prin gestul lui mărinimos. „Pământul care a subt sângele atâtor eroi, a lor să fie“, al ţăranilor cari în vreme de pace adună bogăţia ţării iar în vreme de război sângerau cumplit pentru apărarea gliei care nu era încă a lor. Regele Ferdinand hotărî cel dintâi că de acum înainte ţăranul îşi merită pământul, al lui să fie, să-l stăpânească, fiindcă el îl ară, el îl samână, el îi seceră comorile, el îl apără!... * Domnitor drept şi înţelept, războinic viteaz şi Comandant strălucit, Regele Ferdinand în viaţa politică a Ţarei apare ca Primul Cetăţean nobil al ei, înţelegând rostul vremurilor. El se apropie de popor, pătrunde în rândurile lui şi trăeşte numai în mijljiocul preocupărilor lui. ’ Pentru El nu este altă tradiţie decât aceea, că „Domnitorul să-şi iubească poporul, să-l cârmuiască drept şi înţelept, să apere Ţara şi să facă fericirea ei‘.. Cum să cunoască Regele Ferdinand altă tradiţie când însuşi a rupt legăturile de sânge familiare atunci când a fost să croiască drumul strălucit, luminos, mărit şi împodobit de fapte măreţe al neamului românesc de pretutindeni? Să trăiască Primul Rege Mare al României Mari! A. S. R. Principele Carol al României Mari. Anul 80-lea Nr 109 Yaamaç- festiv '■ A*** *?* 5£V' ›,‚r ‡-.... T ‚§JB I u * 1 Iunie 1919 fàtdSice&S&îS «NlAN^V*. ON OAN POLITIC NATIONAL M. S. Regina Maria Evocând din ceaţa trecutului, clipele festivităţilor bucureştene, ne răsare fără vrere chipul princesei de Anglia, trecând în caleaecă în tropotul maiestos al rugoşilor telegari. Ca o lumină strălucitoare ce pătrunde întunerecul o clipă, aşa trecea printre noi, lăsându-ne în suflete ceva din misterul bogatei sale ţări, a îndepărtatei Anglii pe care noi o vedem parcă profilându-se, în contururile ei de statuă bizară pe fondul albastrelor ape ale mărilor! In anii dintâi nu înţelegeam noi cum Princesa a lăsat farmecul strâlucirei unui tron măreţ, ca să petreacă viaţa noastră de popor necăjit şi sfârticat de rele. Căutam o explicare a călătoriei lungi şi fără reîntoarcere pe care o făcuse peste nouă ţări şi nouă mări, asemenea unui Fât-Frumos în alergarea lui neobosită,după fericire! Şi, în fiecare zi, Bucureştii îşi sărbătorea Princesa. O primea cu zâmbete de fericită plăcere, cu gândul că Regina va fi cea trai frumoasă între regine ! Cine putea spune atunci că sufletul ei era neîntrecut de nici unul pe lume, la jertfa ce era sortită s’o facă şi a vrut s’o facă - pentru neamul românesc. Nu vream să ne gândim că tocmai Ei să-i cerem jertfa aceasta! O vedeam ■ înconjurată de fastul zilelor de sărbătoare, fără ca suferința să-i întunece clipele de bucurie ce-i doream să se urmeze neîntrerupt. Dar n’a fost gândul nostru mai hotârîtor decât Soarta. Princesa bucuriei noastre trebuia să urce calvarul poporului român ca să-l libereze, după cum Isus răstignitu-s’a pentru mântuirea lumei. Coroana regală, abia aşezată pe fruntea Ei, i-a dat dintr’o singură dată, nu numai grijile mistuitoare ale celui mai lovit de soartă popor, aproape sufocat între graniţele sale, ci şi răspunderile unei mari încercări. Coroana, de oţel nu putea să orneze fruntea Ei, atâta vreme cât poporul a cărui conducere i-o încredinţase Dumnezeu, jelea după libertate. Cu o încredere nestrămutată, şi-a croit o singură cale. Acum ori niciodată! Şi Soarta noastră nefericită s’a supus voinţei Ei care cuprinsese, ca o lavă nedomolită voinţa şi speranţele poporului românesc de pretutindeni, pentru ca să zbucnească cu putere înmiită. Aşa am văzut pe Regina Noastră, lângă Augustul Ei soţ căruia i-a fost tovarăş neclintit în frământarea epopeei noastre naţionale. Şi-am înţeles de ce a venit la noi. Lumina a pătruns adânc în sufletele chiar ale celor mai umili. Regina studiase poporul, văzuse cu puterea ei de gândire în viitorul neamului. Nu în zadar renunţase la tronul măritei Anglii!... Şi nu i-a părut rău niciodată. A spus-o, cu francheţă, la Paris ziariştilor, ca lumea să ştie că într’adevăr este fericita Regină a unui popor vrednic. Dar cine poate cuprinde în vorbe, privigherile, oboselile, suferinţele Ei de până azi. Câtă amar de vremecăpătâiul Ei a fost udat cu lacrimi ferbinţi, plângând odrasla cea scumpă odată cu mamele satelor noastre cari strigau în zadar numele fiilor căzuţi pe câmpiile de bătae? Şi cine poate spune amarul din suflet, când aplecată lângă o cruce de mesteacăn ce străjuia trupul umilului soldat, chema la rându-i numele celui drag, lăsat în ţarina răscolită de păgânul călcâi al duşmanului. Trebuia o jertfă mare. Şi a făcut-o, parcă nu s’ar fi putut ridica din cenuşa anilor de robie sufletul românesc de pretutindeni! Clădirea cea nouă, cuprinde în zidurile ei sufletul Lui şi al atâtor copii ai Ţărei — şi puternic ca granitul e cimentul ce susţine mândra operă a neamului nostru. La Bucureşti, la Iaşi, pretutindeni gata de jertfă, îmbărbătând pe cei slabi prin pilda curajului Ei, cercetând ore de-a rândul spitalele tipicilor exantematici - ciumaţilor epocei noastre - cari zăceau în mizeria sărăciei cumplite în care duşmanii şi perfidul aliat rus ne constrânsese. In tot locul, pe nesimţite, mâna ei intervenea şi uşura durerile bolnavilor şi răniţilor noştri. Dar nu numai în spital era nevoie de ajutor. Adunaţi pe-un petec de pământ ce abia-i putusem smulge năvalei duşmanului şi loviţi din spate de perfidul aliat - voinţele se încovoiaseră o clipă. Ea nu s’a încovoiat ci mai sus înălţa fruntea, cu cât duşmanii erau mai trufaşi. Regina îşi îmbărbăta poporul, pe front şi-n oraşele bântuite de mizerii şi molime. Şi când crezuseră duşmanii că i-au smuls Coroana — atunci se înălţă pe cer steaua noastră călăuzitoare, mai strălucitoare ca oricând. Noi, transilvănenii nu o vom putea uita niciodată. Nu vom uita nici bucuria şi încrederea zilelor de la Iaşi, deşteptate de hora sfântă a Vatrei la poalele statuei lui Cuza - nici tristeţea din ochii Ei, când văzuse părăsindu-ne şi ultimii prietini. Şi trecând Prutul după pacea din Bucureşti în drumul unei rătăcitoare călătorii, trimiteam gândurile noastre către Acela şi Aceea cari nu puteau părăsi poporul, rămaşi să îndure chinul lui din urmă. Dumnezeu însă încercase în destul sufletul Lor. Şi nu le-a mai dat să ia întreg paharul cel amar. Credinţa în El şi în victorie — Le-a fost răsplătită. Zilele însorite aurupt vălul doliului şi în lumină strălucitoare s’a deschis calea triumfului final. Acum, Te salutăni Regină scumpă, neîntrecută Mamă, între zidurile înflorite ale clădirei Tale. Ai venit, cil acelaș nespus farmec să ne strângi T