Gazeta Transilvaniei, 1944 (Anul 107, nr. 1-65)

1944-06-10 / nr. 37

foia poştala plătită In numerar :anL aprobării Nr. 36474/1041 sASOCIAŢIUNEAJVSTRA" BRAŞOV j r de două ori pe săptămână prin îngrijirea 1 comitet de redacţie. Atelierele tipografiei. Astra* IE iî02. Pagini 4-6—8 tei 3-STEAG RIDICAT LA 1838 Nr. 37 l­rcg. îrîte. Brașov S. H Ko. G. NI. 71/048 Sâmbătă 10 Iuiîle t.944 ------------------—- :-----------1 ■ — mi ■mill Ill mill biiiii I ■ mu n 1■ umjmi I i|| iiiii mu Hi mill |I||M||] m REDACȚIA SI ADMINISTRAȚIA BRASOV. B­d.il RECELE FERDINAND Nr.12 Tf. 1513 'cU­RUmTOT SI SHRTITDE LUPTELE PURTATE SUB CUTELE LUI MU­DFQU­AIU Abonamentul anual lei „Autontaîi si Societâlilei [hH-DAHlllU DE ATÂTIA URMASIN FRUNTE CU nUHt.01^M­ilii Ani­nturi si reclame dupâ tarif Anul 107 : Satul de V. Branisce Trăirile năpraznice de astăzi şi a­­şezarea unui însemnat număr de orăşeni la fără au reactualizat o veche preocu­pare a opiniei publice : ureaţa satului. Mereu întâlneşti în presa noastră arti­cole consacrate fenomenului de adaptare a orăşanului în ambianţa satului. Satul şi-a deschis larg vorfile pen­tru ca să primească pe toţi năpăstuiţii de soartă. El a dat o caldă ocrotire ce­lor izgoniţi de pe vetrele străbune, dar mai ales a dat un adăpost celor ce au căutat o evadare din infernul de foc şi pucioasă al oraşelor. Ţăranul şi-a des­chis ograda şi casa, dar mai ales şi-a deschis sufletul şi şi-a aplecat urechea şi înţelegerea pentru dureri străine. Astăzi vezi trăind într’o mişcă­toare înţelegere pe răsfăţatul copil dela oraş, care cu câteva luni înainte trăia între culisele unei camere de copii, într’o lume de carton şi convenţii, regisată de implacabile guvernante şi bone, într’o lume unde totul era artificial şi impro­vizat, îl vezi trăind în mijlocul realită­ţilor neamului. Pentru copiii noştri, pentru copiii oraşelor, s’a deschis prin acest exod la sate o perspectivă imensă: întreg ori­zontul trăirii neamului. Copilul a învă­ţat să priceapă ce se ascunde în dosul fenomenelor pe care el le cunoaştea, fără să le înţeleagă. In mersul domol al unei gospodării ţărăneşti el a cunoscut procesul creaţiei. La ţară prinzi mersul devenirii. Acolo nu ai decât ceea ce creezi tu. Vezi grâul încolţind în holdă, leguma în gră­dină, vezi­­în munca ţăranului puterea creatoare a evoluţiei şi vieaţa nouă cum se naşte. Copilul de la oraş avea un singur orizont : banul. Cu el putea să-şi pro­cure orice. Vieaţa la ţară i-a demonstrat de unde vin şi unde merg lucrurile. L-a făcut să cunoască legea vieţii şi a morţii. In Lunea Rusaliilor, mi-am văzut copilul înaintând în mijlocul unei proce­siuni. Eram în holda Nucetului. Proce­siunea se îndrepta spre capul satului, spre troiţa de subt Dealul Sfântului Ioan. Figurile credincioşilor exprimau o totală reculegere, ca şi melodia monotonă ce o psalmodiau în mers. Păreau siluete desprinse din veşnicie. Copilul m’a zărit, a tresărit, dar şi-a continuat nestingherit drumul. Paşii lui se îndreptau spre căile viitorului. Cu această icoană în suflet am înfruntat a doua zi focul ce se abătuse din nou asupra Brașovului. Numai Asociațiunea transil­vană „Astra" ne ajută ; se gândește cineva la asta? Cuvinte pentm noi, nu pentru alţii de Ion Colan Nu ne amestecăm în discuţia cu privire la autorii acestui războiu. De altfel, oricare ar fi păre­rile, un lucru e sigur de pe acum: singurul vinovat este totdeauna în­vinsul, iar învingătorul, chiar dacă ar totaliza 80°/0 din păcate, se chiamă că a ieşit basma curată. Nouă, oamenii care n'avem nicio fărâmă de interes economic, de spaţii pentru respiraţie dincolo de gardul-hotar, nouă ni se pare că fiecare din marile puteri au fă­cut tot ce-au putut ca să figureze în conştiinţa publică universală şi pe banca acuzaţilor, şi pe scaunul procurorului. De aceea, — zicem noi — în sala de desbateri a marelui tribu­nal ce se va institui odată, indife­rent de calitatea în care vom fi prezenţi, de vreme ce dreptatea e totdeauna a învingătorului, noi să nu ne batem capul azi nici cu pro­misiunile care de atâtea ori s'au dovedit vorbe goale, nici cu ame­ninţările de multe ori scăpate la vreme de mare supărare. Noi ştim aşa — şi aşa ştiu şi prietenii pe care-i vom fi având, şi duşmanii pe care totdeauna ni i-am dorit prieteni . Noi războiu n’am vrut şi nici nu l-am provocat. Unii spun asta, cu tonul : Vă rugăm să ne iertaţi ! N’avem nicio iertare să cerem dela nimeni şi nici să ne gudurăm pe lângă fracul cuiva. Un popor care ştie să moară pentru pămân­tul lui e judecat de istorie, nu de contemporanii orbiţi de interese şi de patimi. Iar noi pentru pământul nostru ne batem şi murim, nu pentru ri­dicarea acţiunilor societăţilor ano­nime de tot felul, nu pentru ex­ploatarea altor ţări, nu pentru a impune altora principii standard de fericire, nu în vederea îmbră­­cării anteriului de ciocoiu, spre a trata pe toţi ceilalţi ca nemernici pâria.* Am avut o ţară. Bună-rea, era a noastră, mică­­mare, mai multă n’am voit-o, deşi îmbieri ni s’au făcut şi prilejuri s'au ivit. Intr'o zi de vară o împărăţie înspăimântător de mare — uitaţi-vă pe hartă ca să vă daţi seama că noi nu puteam fi provocatori subt niciun motiv ! — ne-a» luat Basara­bia şi Nordul Bucovinei. De ce ? Nu mult după aceea, inima reginei Maria a trebuit să plece în pribegie. In toamnă ne-am trezit cu Transilvania frântă pe roată. Când aşa ţi se sfâşie ţara, lupta pentru refacerea ei nu se mai duce nici în numele ideii totalitare, nici a democratismului, nici a ori­cărei alte ideologii. E Ţara, cu rezonanţele ei telu­rice, e glasul morţilor ce încep să vorbească în tine. Aşa se explică de ce, odată cu începerea războiului pentru apăra­rea ţării, noi nu am avut de înregis­trat niciun fel de ruptură internă pe tema ideologiilor, spectacol pe care ni l-au oferit din plin alţii, ajungând la lupta între fraţi. Prietenii şi duşmanii care ne privesc azi sbuciumul ar trebui să aibă acel sentiment de stimă pen­t­­ru un popor înfipt de soartă în punctul de întâlnire a două lumi. Lupta ne e pe linia destinului, nu calcul, nu poftă de mărire, nu gând de subjugare a altora. încă în 1941 am scris un arti­col, „Noi nu urîm pe nimeni", anacro­nic în momentul când, groaznic mutilaţi, sentimentul urii ar fi apă­rut ca ceva normal. L-aş semna şi azi, pentru că lupta noastră nu a pornit şi nu se duce din ură faţă de celelalte na­ţiuni, ci pentru o dreptate necu­prinsă în codurile juridice interna­ţionale, călcate astăzi în picioare. Fiindcă nu vor vorbi totdeauna­­ numai tunurile, tancurile şi bom­­­­bele. Azi e vremea lor, dar mâne­­ nu va mai fi. Noi putem să-l aşteptăm pe acel mâne cu fruntea sus. Ne-am luptat şi ne-am jertfit pentru un ideal, într’un războiu pe care noi nu l-am provocat şi n’aveam nici­un motiv să-l dorim. Câţi din actualii beligeranţi vor putea spune aşa ? Cuvintele scrise azi sunt pen­tru noi, nu pentru alţii, frământate undeva pe câmp, în mijlocul unui lau­rle grâu, în timp ce din tăriile albastre prietenii de altădată, toc­mai aceia care atunci veniseră cu lozinca „autodeterminării popoa­relor", aruncau bombe peste oraşul cântăreţului redeşteptării noastre naţionale, Andrei Mureşianu. Oare atât de mult să fii evo­luat ideea libertăţii în cursul ulti­melor două decenii ? Să fie oare o crimă să lupţi pentru pământul tău, pentru liber­tatea ţării şi neamului tău? Din bombele ce ni s’au arun­cat în cap, în trei rânduri la Bra­şov, pentru ceilalţi răspunsul au­ l-am putut descifra. Dar pentru noi, da. De aceea, acum când mulţi se pot clătina în credinţele lor, cre­dinţa noastră să rămână cea a vea­curilor de lupte duse de voievozii noştri. Numai cu ea putem birui, nu cu alta. GAZETEI TRANSMIEI 99Rădăşenii Un prieten, 1. G„ ne trimite un ci­tat dintr’un volum vechiu al scriitorului Mihail Sadoveanu. Este vorba despre un sat şi oa­menii lui din alte vremuri, aşa cum bine ar prinde naţiei de-ar avea şi azi cât mai mulţi „Rădăşeni”. N. R. In fundul unei biblioteci săteşti am găsit o carte rătăcită care poartă pe faţă o ştampila cu următorul cu­prins : „Reuniunea învăţătorilor din Ar­­hidieceza Greco Catolică de Gyulafe­­hérvár Fogaras. E cartea „Oameni şi locuri" a lui M. Sadoveanu din anul 1909. Că este o carte interesantă, asta o ştiu toţi care au văzut-o, eu aş vrea să insist asupra ultimei bucăţi având titlul : „Rădăşenii şî sărbătorirea sfântu­lui Mercurie". E vorba de un sat care se­ deose­­beşte de cele din jur, şi avem de-a face,­­ de­sigur, cu Ardeleni refugiaţi pe vremea­­ lui Moş Todoran în Moldova. Sunt rânduri luate parcă din Slavici : „Ieşi din Fălticeni pe jos, pe dru­mul plin de praf care trece prin coasta satului Oprişeni din dreapta, pe lângă pâlcuri de verdeaţă, pe lângă un bu­chet de mesteceni subţiri şi gingaşi, urci puţin spre mează­noapte o colină pe vârful căreia se usucă câţiva vişini pitici, săraci şi noduroşi — şi deodată, în vale, într’o înfundătură împresurată de dealuri, se arată Rădăşenii , un sat, ori mai curând o pădure cu pomi rodi­tori, printre care se zăresc ici colo că­suţe albe licărind, zâmbind parecă ve­sele în lumina zilei". „Dar mi se pare că îndărătul aces­tui zâmbet al satelor vecine, la Rădă­­şeni găseşti o economie strânsă care nu le va fi spre ruşine, şi dacă oamenii îi cârâie câte o leacă, ei tac, îşi caută de treburile lor şi strâng bani albi pen­tru zile negre. Harnici şi desgheţaţi cum sunt, plini de vioiciune, pătrunză­ €€ ti

Next