Glasul Bucovinei, iunie 1922 (Anul 5, nr. 1000-1020)
1922-06-03 / nr. 1000
No. 1000 GLASUL BUCOVINEI ruarie 1920 se întruni prima Constituantă, care își termină opera de organizare şi legiferare în cursul anului 1921. Cele 6 regiuni, din care se compune noul Stat, ocupă întreg vastul teren, traversat de transiberian, dintre lacul Baical și Marea de Ochotsk, purtând următoarele denumiri: 1. Pribaicalia cu capitala Venhne-Udinsk. 2. Zabaicalia cu capitala Cita. 3. Amurul cu capitala Blagovescensk. 4. Priamurul cu capitala Habarovsk. 5. Primorea cu capitala Vladivostok, și 6. Insula Sachalin cu capitala Nicolaievsk pe con- tinent, la revărsarea Amurului, metropola Republicei fiind oraşul Cita din Zabarialia. Republica Extremului Orient» cuprinde un teritoriu de 1 550 000 km. p., având o populaţiune de circa 2.000 000 locuitori, dintre cari 65 la sută sânt Ruşi, iar restul indigeni şi emigranţi străini. Ruşii sânt parte Cazaci, parte ţărani veniţi din ţinuturile mai puţin mănoase ale Rusiei europene. Indigenii se numesc Buriaţi, o seminţie mongolă, răspândită în republica întreagă cu deosebire însă în Zabaralia pe când emigranţii străini populează cu deosebire oraşele, linia transiberianului şi litoralul. Ţăranul siberian este curajos şi întreprinzător, timiditatea ezitată a sufletului rusesc din Europa nefăcând parte din caracteristicele sale. Graţie influenţii fericite care au exercitat-o inteligenţa şi virtuţile morale ale celor mai mulţi dintre deportaţii politici, trimişi de ţari în Siberia, asupra ţăranului siberian, acesta este inteligent şi doritor de cultură. Sub influenţa Ruşilor, Buriaţii indigeni, din firea lor nomazi, au început a-şi construi case şi a se îndeletnici cu agricultura. Dar nici efectul contrar nu lipseşte în regiunile cele mai septentrionale, unde multe familii căzaceşti au adoptat viaţa de nomad a Buriaţilor. InRepublica Extremului Orient vara este scurtă şi călduroasă, iarna însă lungă şi foarte aspră. Ploile sunt dese şi abundente, vegetaţiune este frumoasa, îi lipseşte insă varietatea şi paseri călătoare nu se văd. Constituţiunea republicei stabileşte următoarele dispoziţiuni: Parlamentul se compune din deputaţi aleşi prin sufragiu universal, un deputat reprezintând 15.900 de locuitori. Puterea o exerciteazâ un Consiliu compus din 7 membri, care are prerogativele unui preşedinte de republica. Acest Consiliu alege un prim preşedinte, care îşi constituie cabinetul ministerial, responsabil parlamentului. In capitala fiecăreia din cele 6 regiuni se întruneşte Adunarea regional, aleasă pe doi ani, care emite din staul său un Consiliu administrativ Acesta grijeşte de chestiunile mai importante, cari sunt: munca, justiţia, îngrijirea socială, finanţele, agricultura, comerţul, instrucţia, sănătatea publica ş. a. E bine să se ştie că primul set de guvernământ al noului Stat a fost confirmarea dreptului de proprietate, prin care nu numai că şi a câştigat el un titlu hotărâtor la recunoştinţa locuitorilor, ci a pus şi baze solide existenţei sale. înainte de a încheia aceste şi se găsesc potrivit să spun căteva cuvinte asupra interesului ce trebuie să-l deştepte în noi, din punct de vedere naţional românesc, noua republicâ din Extremul Orient. El consistă în faptul câ între cei circa 2.000.000 locuitori ai săi trăiesc şi mai multe mii de Români, ai căror număr însă nu se poate preciza nici măcar în mod aproximativ. In prima linie sunt foştii prizonieri de război, originari din Transilvania şi din Bucovina Ei sunt cei mai numeroşi mai puţin cunoscuţi şi poate mai nenorociţi dintre toţi locuitorii români ai „Republicei Extremului-Orient*. Neparticipând, din diferite motive la acţiunea întreprinsă in vara anului 1918 de câtre cei câţiva ofiţeri voluntari români din Vladivostok, în frântea cărora se găsea cel ce iscăleşte aceste şire, de-a aduna infern o organizaţie de voluntari români pe toţi prizonierii noştri de război dintre lacul Baical şi Vladivostok, ei au rămas pierduţi în masele populaţiunii din jurul lor şi nu s’au putut folosi, pentru repatriarea lor, nici de transporturile cu cari au venit acă ulterior volutară consemnaţi. Aceşti nenorociţi trăiesc mai mult prin sat , unii dintre ei gospodârindu-se în locul Ruşilor căzuţi în război, apoi ca lucrători prin fabrci şi prin păduri, puţini ocupându-se şi cu micul comerţ prin oraşe, mai ales în Vladivostok. In Vladivostok se mai găsesc însă, pe lângă foştii prizonieri de război, şi refugiaţi şi dezertori, din armata română, pe cari i-au mânat fluctuaţiunile revoluţiei ruseşti şi ororii bolşevismului spre acestiman mântuitor, pus pe vremea aceea sub protecţia marilor vase de război ale Aliaţilor. Ei se ocupă mai mult cu negoţul care, din nenorocire, nu-i totdeauna cinstit Mult mai interesantă şi mai vrednică de solictudinea noastră este altă categorie de cetăţeni de engine română ai,Republicei Extremului-Orient, şi ceştia sunt Moldovenii emigraţi din Basarabia încă uniate de războiul mondial. Ademeniţi de seductoarele promisiuni ale guvernului ţarist de pe vrejuri şi lacomi de pământ gratait, locuitorii câtorva ate româneşti din Basarabia s’au ridicat cu totul de pe moşia moldovenească şi s’au stabilit în Extremul-Orient, în apropierea oraşului Vladivostok, formând aşezări noui. Cum Moldovenii aceştia constituie încă tot generaţa immigratâ, ei nu şi-au pierdut nici limba, nici portul, nici obiceiurile strămoşeşti. Regretând adânc pasul neprecugetat, de odinioară, ei sufăr greu de nostalgie şi de dorul porumbului, care pe-acolo nu se face. Singura lor dorinţă este innapoierea în vechea lor patrie iubită, bătrânii dorind să moară în ea, tinerii — să o apere. Eu i-am avut norocul sâ-i văd acasă, la vetrele lor, căci protecţia Statului străin, sub care am stat în Vladivostok, nu trecea dincolo de barierele oraşului, fiind şi înlâuntrul lor mai mult teoretică decât reală. Prin micile băcănii chinezeşti dela periferia oraşului găseam însă adeseori un prea gustos aliment fabricat de fraţii basarabeni, un aliment cunoscut, în comerţul local sub numirea de ,,brânză“. Gândindu-mâ astăzi la toţi aceşti cetăţeni — să sperăm, vremelnici —■ ai „Republicei Extremului- Orient, mă întri cu o dureroasă strângere de inimă, când şi cum ii vom înlesni mult dorita repatriare? Iorgu G. Toma. Citiţi „Glasul Bucovinei“ Cronica literară L. Morariu, Ce-a fost odată. — Din trecutul Bucovinei . Trecutul Bucovinei nu e aproape de loc cunoscut peste hotarele ei şi numai foarte puţin între hotarele ei. Dacă necunoaşterea acestui trecut din partea celorlalte provincii româneşti este o nedreptate ce i se face Bucovinei, atunci necunoaşterea lui din partea generaţiei de azi a Bucovinei este o lipsă de recunoştinţă făţâ de aceia, cari au luptat cu atâta abnegaţiune pantru înfăptuirea zilelor de astăzi. D. L. Morariu, prin publicarea cărţii sale: Ce-a fost odatâ — Din trecutul Bucovinei “, cel dintâiu aduce acest prinos de recunoştinţă. Chiar numai din acest punct de vedere, cartea sa ne este bine venită. Ea cuprinde fragmente din trecutul Bucovinei, cari au fost mai întâia publicate în ziarul „Glasul Bucovinei“ şi în revista „Lamirii“. Pe dinaintea noastră se pârândâ figura clopotarului „pribeag“, Vasile Fogoraş, „omul tăcut, aşezat, vorbind blând şi cuminte, cu un pitoresc accent arhaic şi moldovenesc“ (p. 19) sau figura învăţătorului „domnul Grigorie Botezat — D-zeu sâ-i erte, că inima de aur i-a fost( Op. 28). Ne râsâre în minte figura bine cunoscută a românofagului de la „k. k. Hauptschule“ din Suceavă, Franz Theil, »straşnic iute om, ascuţit om«. Ne apar înaintea noastră figurile celor din urmă lăutari ai Bucovinei, »capelmaistru!“ Niculai Picu, Barbu Lăutarul Bucovinei, căruia „de i-ai fi tăiat struna sub arcuş, sânge ar fi dat dinte Ansa, precum şi ucenicul său, Grigori Vindireu. Ori ne readuce în memorie ultimele momente ale poetului bucovinean T. Robeanu, care a îndurat la Muncacsi „o moarte de trubadur«. In aceste pagini d. Morariu voeşte să ne reamintească câteva momente din trecutul românesc al Bucovinei. Desigur, dacă aceste pagini de istorie ar fi scrise în mod ştiinţific, ele ar atrage mai puţini cetitori. Dar d. Morariu nu voeşte să facă istorie, ci înainte de toate d-sa voeşte să ne dea pagini literare. Şi acuma nu ştii ce să admiri mai mult: expunerea fidelă şi inteligentă a datelor istorice sau amintirile sale proprii, istorisirile, descrierile de natură, intercalările, observările politice (care ar putea să lipsascâ), regretele după vremurile vechi precum mai ales stilul limpede, purgator şi limba neaoş românească, influenţată de limba poporului. Aici d-l Morariu nu mai e legat de date istorice, ci se simte la largul lui şi aici ne place să recunoaştem pe folkloristul nostru neîntrecut, pe culegătorul poveştilor bucovinene din cartea : De la noi. D. Morariu e un meşter în redarea limbii ţăranului nostru cu toate particularităţile ei. Nu pot face citaţii, căci aş trebui să citez aproape întreaga carte, dar neîntecut este începutul din: Cei din urmă lâutari ai Bucovinei. Un cuvânt bun despre execuţia tehnică! Cu toată scumpetea excesivă a zincografierii, domnul Morariu n’a ezitat să ne dea şi câteva clişee foarte bine executate. Iată pentru ce aceste o sută şi ceva de pagini in format mic merita toată atenţia cercurilor cetitoare, mai ales ale celor bucovinene. E o carte nu numai distractiva, ci şi instructiva. C. L. Institut de arte grafice „Glasul Bucovinei”, Cernăuți 1922. Pag. 3 Din zilele Unirii (Fragmente din jurnalul meu.) 15/XI 1918. Sânt trei zile de când m’a întrebat redactorul unui ziar minoritar, dacă este adevărat că o delegaţiune a Radei Ucraine din Lvov a sosit la Cernăuţi spre a intra în tratative cu noi. Numai erl am aflat de la d-l Iancu Flondor următoarele : Un căpitan şi doi ofiţeri, delegaţi de acea Radă, s’au prezentat generalului Zadik, voind să trateze asupra delimitării frontierei româno-ucrainene in Bucovina. Generalul Zadik a răspuns că a venit încoace trimis de guvernul român la cererea Consiliului nostru naţional, având ordinul de a ocupa Bucovina întreagă. D-sa are numai grija operaţiunilor militare şi nu face politică. Delegaţiunea ucraineană să poftească la Iaşi sau să se adreseze Consiliului naţional de aici, a cărui constituire a şi fost notificată guvernului Majestăţii Sale. După un ceas delegaţii ucraineni au făcut o nouă încercare, trimiţându-l la general pe d-l Z., ucrainean bucovinean, dorind o înţelegere, ca să nu se verse sânge în zadar dincolo de Prut. Ucrainenii n’au decât să lămurească în acest sens populaţiunea de acolo, a răspuns d. general Zadik, adăugând că n’are nimic de obiectat ca doi delegaţi ai Ucrainenilor să fie ataşaţi în scopul acesta comenduirii trupelor cari înaintează între Prut şi Nistru. In şedinţa de ori a „guvernului“ instituit de Consiliul nostru naţional, Marmeliuc „secretar de stat interimistic pentru afacerile apărării ţării“, ne-a comunicat că d. Dracinschi, fostul vicemarşal al Bucovinei, a fost la generalul Zadik, arătându-i regretele Ucrainenilor pentru incidentul de la Lujeni, unde a fost împuşcat un soldat român, şi asigurându-l că populaţiunea ucraineană va fi liniştită de aci înainte. 11 I III 1919. Astăzi a sosit cel dintăiu grup de legionari români bucovineni din Italia: 17 ofiţeri şi 140 de soldaţi. Nu li s’a făcut primirea cuvenită. Iancu Flondor a trimis la gară pe .... Din partea armatei n’a fost decât maiorul Şt. şi muzica militară. Aşadară oficialitatea noastră civilă s’a arătat incapabilă şi de data pta de orice manifestaţiune spontană, dovedind câ este lipsită de adânci sentimente româneşti. Noi, cei de la „Glasul Bucovinei“, avizaţi în momentul din urmă, am fost cu toţii la gară. Am şi trimis o telegramă legaţiunii italiene din Bucureşti. Ofiţerii Isopescu, Şanta şi Giosan din legiunea italiană şi-au arătat pe faţă indignarea că au fost intimpinaţi in numele d-lui Flondor de.........„care l-a expulzat pe Iorga“. 18/11/ 1919. Rugat telegrafic de ministerul instrucţiunii publice, am fost ieri la Creştineşti, jud. Hotin, spre a vedea ce s’a ales din casa Hasdeu de acolo pe urma războiului. Dealungul drumului presărat cu cruci împodobite cu sfinţi zugrăviţi pe traichea şi străjuiţi de câte un cocoş, întâlnim Moldoveni prietenoşi şi Ruşi cu căutătura piezişă, dar salutând cu respect pe ofiţerul care ne însoţeşte. Prietenul Vasile Vitencu se găseşte alăturea de mine......... Aflu că maiorul Cernovodeanu din Lipcani a ridicat din casa Hasdeu din Creştineşti toate lucrurile mai importante, fiind însărcinat de Corpul 4 de armată cu adunarea tuturor documentelor de acea zona. In casa dărăpănată şi aproape distrusă descopăr doar portretele bunicilor şi al tatălui lui Hasdeu. D-1 Iavorschi, actualul proprietar al moşiei, care ţinuse in întâia căsătorie pe Alexandra Hasdeu, îmi prezintă un dar singura carte ce i-a mai rămas din biblioteca pe care o adăpostise casa lui. Sânt Doinele şi Lăcrimioarele lui Vasile Alecsandrî, ed. II din 1853. Pe paginatitm iscăleşte Aleco Hâşdău, pe alte două pagini Alecsandra Alecsandrovna Ghişdeu, iar la pag. 431 se găseşte următoarea notă in ruseşte: „Am cetit şi m’am desfătat, un Român bătrân, 1864, Iunie 20“ Scump strop de mângâiere şi de întărire, turnat dr. Vasile Alecsandri in sufletul românesc al Basarabiei robite ! . . . Acasă găsesc N-rul 1 din „Bucovina“ d-lui Iancu Flondor. Călare pe d-l Cehan Racoviţă, redactorul, d-sa cere „refacerea noastră morală“ care să „pătrundă până în cea mai umilă colibă“ ! N’ar strica să abată şi pe la unele curţi boiereşti. Noul organ şi-a luat numele de la „Bucovina“ Hurmuzăcheştilor, care a avut un foarte pronunţat caracter naţionalist prin tendinţele sale autonomiste. Ceastălaltă „Bucovină“, care nu mai poate avea misiunea de a ne emancipa de subt epitropia Lvovului şi a Vienei, nu este decât autonomistă, şi ca limbă şi ca idei .... puţin confuzionistă. 19/11/ 1919. Mare bucurie că am dat de urma lui Iorgu Toma. Oştire venită prin Japonia ne vesteşte că este in Sibera cu corpul de voluntari români din Ardeal şi Bucovina, din care fac parte şi Valerian Tarnavschi, Ioan Axani, Em. Nichitovici, Gheorghe Piticariu, Em. Cercovschi ş. a. lorgu Toma redactează „Gazeta Transilvaniei şi Bucovinei“ care apare la Celeabinsk. In curând va porni spre casă. Ne adunăm iar pe la vetrele noastre vechi, în Bucovina reîntoarsă in întregime în sinul Moldovei, Al. Procopovici.