Graiul Sălajului, ianuarie 2003 (Anul 14, nr. 2732-2751)

2003-01-15 / nr. 2739

15 ianuarie 2003 "Trecut-au anii..." Mihai Em­inescu - 153 de ani de la naștere Numai poetul... Lumea toată-i trecătoare, Oamenii se trec și mor Ca și miile de unde, Ce un suflet se pătrunde, Treierând necontenit Sânul măreț infinit. Numai poetul, Ca pasări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemăr­ginirea timpului, în ramurile gândului, în sfintele lunci. Unde pasări ca el Se-ntrec în cântări. ” MIHAI EMINESCU Numele tău Luceafăr să fii, printre stele s-alergi, nepăsarea lor să te înghețe, doar una nemuritoare și tristă să-ți fure o veșnicie și pe țărmul mării, pe un pat de tinere ramuri așezată să fie­ înmulțească - se dorurile ca păsările în crânguri și atât de fragedă Crăiasa din povești să-ți întunece ochii de prea multă iubire. Luceafăr să fii și-n mocirla telurică să cobori nepereche în van căutându-ți perechea. Să râvnești la Nirvana când Marele Styx tulbure este și luntrea nu-i trasă la mal, doar lebăda mai trece pe ape, cântecul răspândindu-l în liniștea serii. Și când totul sfârși­se-va, în Neant numele tău prin timp și peste timp. Eminescu să fie. *s VIOREL VARGA Lui Eminescu Tot vor cânta mai multe lire Pe câmpul nostru literar Dar nimeni nu va fi ca tine, Luceafăr sfânt, cu atâta har, în vorbe simple și înțelepte Tot ce-a fost pur tu ai turnat Și versurile tale drepte Pe multă lume-au fermecat. Ai întrupat tot ce-a fost sfânt în neamul nostru românesc, Mihai al nostru, bun și blând, Eternizându-ne firesc. Ca nimeni altul adorai Lacul, izvorul, luna, teiul Și-n fruntea tuturor erai Luceafăr, unicul, POETUL "In formă nouă și-nțeleaptă" Tu ai turnat ce-i românesc, Măiastră limbă­ armonioasă Pe plaiul nostru strămoșesc. XXX Oricât de mult­e ceru-n nesfârșire înveșmântat ești veșnic în iubire, Luceafăr blând, Luceafăr bun, Luceafăr sfânt, Cât va trăi al tău popor pe-acest pământ. Ief Prof. VASI­LE GOG­A 4 Eminescu - voievod al culturii române Se împlinesc acum, în mijloc de ianuarie, 153 de ani de când a văzut lumina zilei cel ce avea să devină "luceafărul poeziei românești", "omul complet al culturii noastre", poetul "nepereche" - MIHAI EMINESCU. Prin genialitatea sa, prin universul său poetic inconfundabil, de o valoare inestimabilă, EMINESCU s-a identificat cu poporul său ca nimeni altul, fiind numit cu deplină îndreptățire "poetul nostru național". S-a scris atât de mult despre marele poet, încât e greu să mai adăugăm ceva, dar oricât s-ar scrie­ și se va scrie de acum încolo, fără îndoială, nu va fi destul, pentru că despre el, despre genialul EMINESCU, trebuie să pomenim în fiecare zi. Despre EMINESCU, trebuie vorbit ca și despre marii ctitori de țară, despre marii noștri voievozi și domni "dătători de legi și datini", el însuși fiind un voievod al culturii române. Și a putut trece în universalitate prin tot ce are el mai specific, mai național, mai românesc. El este întotdeauna exemplul cel mai bun al identificării cu poporul. Eminescu nu s-a întors spre cultura și civilizația noastră cu rădăcini ancestrale după ce a studiat filosofiile altora, ci a plecat de la civilizația și cultura noastră românească spre acestea, integrându-ne valorile noastre, ca nimeni altul, în universalitate. Iată de ce găsim judicioasă afirmația lui Blaga despre spiritul eminescian: "O anume vrajă de acest soi a descătușat în el izvoarele inconștiente, cele mai profunde, ale cântecului românesc. Patriot înflăcărat, marele nostru poet, ca și cum ar fi responsabil de devenirea poporului, se gândea necontenit la țara sa, la viitorul acesteia:" într-adevăr EMINESCU și-a slujit țara și neamul în mod deosebit. Spirit treaz și necruțător, al cărui unic țel era adevărul pus în slujba țării, nimic din ce este românesc nu i-ar fi fost străin. Pe EMINESCU totul îl interesa, de la arte frumoase, până la matematici. Geniul său a fost dublat de o conștiinciozitate maximă și o mare putere de muncă. Poezia sa, de o valoare inestimabilă, îți relevă noi frumuseți, iar și iar... Pe drept cuvânt, Alexandru Philippide afirma: "Cântecul lui sună și astăzi tot așa de curat, tot așa de adânc cum a sunat și în inimile acelora care au ascultat cândva chiar pe poet rostindu-l. Apa vie a poeziei lui EMINESCU n-a pierdut nimic din puterea ei." îmbogățind limba, dându-i noi valențe, el a devenit cel mai mare poet român și unul dintre cei mai mari ai lumii. Cert e că opera sa nemuritoare traversează nestingherit veacurile. Avea perfectă dreptate criticul literar George Călinescu scriind: "Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale." aî Prof. VASI­LE GOG­A, Șc. "M. Eminescu" Zalău Puteți citi ziarul “Graiul Sălajului” și accesând pe internet adresa: www.unisys.ro/graiulsj Mereu Em­inescu___ "A vorbi de poet e ca și cum ai striga într-o peșteră vastă... Nu poate ajunge vorba până la el fără sâ-i tulbure tăcerea... Numai graiul coardelor ar putea povesti pe harpă sau să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă..." Iată, nimic nu poate sta mai convingător în fruntea acestor slove aduse în semn de omagiu, precum aceste aprecieri cu nuanțe muzicale, himerice ale unui titan de asemenea al literaturii române, Tudor Arghezi. Astăzi îl vom scoate pe Eminescu din canoanele schematismelor didactice lăsând la o parte date biografice, activitate literară, tematica operei sau mai știu cu ce remarci aberante ale unor pedestrași culturali ce-au încercat să-l denigreze... Să ne imaginăm chipul său astral, luminos, mărturie angelică a unei existențe zbuciumate fecund. El a izvorât din lună, a curs în stele și-n freamătul frunzelor, în cântecul apelor, a îngenuncheat la altarul limbii române cu îngerii sub pleoape, s-a risipit cronic în iubiri și vânt, a vuit cu apele mării și s-a stins tainic precum în zori strălucirea Luceafărului, abia pe la amiaza cugetării sale... încercă să evit comparațiile bombastice și consumate și să dau frâu liber sufletului meu întotdeauna în sărbătoare când se află în preajma slovelor măiastre și îmblânzite ale Eminescului, să pătrundă tainic în templul cugetării sale ca într-o Duminică a Spiritului... De câte ori îl răstălmăcim, învățând în fiecare zi să murim câte puțin (o parafrază după doi nemuritori ai literaturii noastre), ierburi de leac adamic ne cresc în inimă... El a nemurit cuvintele limbii române însuflețindu-le­­ cu sunetul hieratic al fluierelor de la stâni, cu tremurul frunzelor și­ al stelelor, cu susurul izvoarelor, cu șoapta vie și caldă la urechea iubitei, le-a răzvrătit cu vrășmășie când trebuiau loviți pângăritorii de neam și țară, încât niciodată până la el nu s-au alcătuit ele mai rotund și mai frumos, devenind o limba a raiului... De aceea, Eminescu este un ÎNTEMEIETOR... întemeietor de limbă și simțire românească! Petre Țuțea îl numea pe Eminescu "sumă lirică a voievozilor români". Dacă acceptăm conceptul că un voievod este exponentul unui popor într-o perioadă dată, că reprezintă istoricește o națiune, atunci Eminescu, "sumă lirică" a acestor voievozi, poate fi numit "VOIEVODUL spiritualității românești". El a pus limba română la loc de cinste între limbile lumii, ridicând dintr-o dată literatura română la rangul de literatură europeană ca parte contribuabilă în circuitul de valori culturale mondiale. Prin el, literatura română face un salt de peste două sute de ani. Din vasta sa erudiție și cugetare se vor hrăni încă multe generații de învățăcei... Marin Sorescu, prematur dispărut dintre noi, într-o metaforă superlativă prin negație îl consideră pe Eminescu Duh Sfânt răspândit discret în tot ce mișcă: "râul, ramul"... "Eminescu n-a existat... A existat numai un tânăr Cu ochi mari cât istoria noastră"... Parafrazându-l pe Marin Sorescu, îl găsim în șoapta caldă a mamei și apoi a iubitei, sub pleoape ca un mag călăuzindu-ne gândurile, în îndârjirea flăcăilor și-n altarul ochilor de fecioară sau poate cu pași făcuți rătăcind prin hieratice păduri... "Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, s-au numit simplu, Eminescu..." N-am vrut să vă țin o lecție despre Eminescu, poate ar trebui predat la religie... El este "sfântul preacurat al ghiersului românesc", cum îl numește Arghezi, cel care "și-a mutat pana în Luceafăr"... Regretatul Petru Creția, exeget al operei eminesciene, arăta într-un studiu la o ediție de care s-a ocupat personal în 1992 - EMINESCU - POEZII INEDITE, apărut la Chișinău, că pătrunzând poezia lui Eminescu, "înseamnă a accede la lumea însăși a poeziei ca durere cosmică și ca triumf. O lume devenită cântec în sine, lui singur dezlegare și lege, într-un freamăt infinit, ca de frunze ori valuri, ca de glasuri mereu luându-și și reluându-și unul altuia aceleași gânduri, aceleași adânci pătimiri, aceleași nemaiauzite vorbe și trecându-le, într-o lentă transfigurare, altora și altora, alcătuindu-se, nocturne, întristate și visătoare, într-o lume fără țărm", în încheiere, mi-aș permite să-i aduc în semn de modest și teluric omagiu câteva gânduri proprii care, iată, fără să vreau, s-au alcătuit în "Rugăciune". XXX iartă-i, Doamne, patima de-a fi voit Să se nască stelar, în clipa dată, Când cuvintele Umbri s-au num­it Și cerul fost-o rană­­nsângerată... XXX Atunci în înalturi, albastrul murise Și Dumnezeu demult își negociase iubirile Dar cerul, spre tărâm de cerbi i se deschise Și-i dărui cu îngeri privirile... VALENTIN MESEȘANU Cristelnița în care a fost botezat Mihai Eminescu Casa memorială "Mihai Eminescu

Next