Iaşul Literar, 1967 (Anul 18, nr. 1-12)
1967-03-01 / nr. 3
CARTEA ROMANEASCA O culcat demult, imposibil de uitat: „Dorm dealuri verzi cu sufletul spre soare./ Comori de cîntec vîntură pădurea. / Pîrîu pribeag, cu gîndul tot aiurea,/ Sărută ramul sălcii plîngătoare. / / Bătrîn ca lumea, simplu ca prescurea, / Un paraclis veghează pe ponoare./ In faţa lui şi-a crucii iertătoare / Şi-opreşte timpul, ruşinat, securea". Zaharia Sângeorzan SAŞA PANĂ Poeme şi poezii Intr-una din cărţile sale, (Nadja), André Breton, pontiful suprarealismului, curent care, sub forme noi, îşi caută şi astăzi (după moartea maestrului), asimptotic, definiţii şi prozeliţi, scria: „Frumuseţea va fi convulsivă sau nu va exista" („La beauté sera CONVULSIVE ou ne sera pas"). Propoziţia n-are nici o nuanţă teoretică intenţională ,• am adus-o aici fiindcă aparţine lui Breton şi pentru că — întîmplător — comunică, în sprijinul nostru, un mare adevăr. In sensul că, butada lui Breton poate fi invocată în exegeza grupărilor avangardiste, de la dadaism încoace. Să admitem că vocabula „convulsie" n-ar avea o semantemă propriu-zisă și că ar dispune de două sarcini contrarii : neîncetată frămîntare pozitivă şi zvîrcolire epuizantă. Ni se pare că suprarealismul şi, în genere, avangardismul, pendulează între aceste două atitudini. Altfel spus, răstălmăcind ordinea cuvintelor lui Breton, convulsia va da frumuseţe dacă vectorul frămîntării va fi orientat spre „obţinerea" ei şi va însemna agonie cînd nu va urmări nobilul scop. Poate că aceste tendinţe contrarii explică, într-un fel mai larg, întreaga dinamică modernistă şi, în cadrul ei, peisajul original al avangardei române, în frunte cu cel mai neastîmpărat din echipajul ei, poetul, prozopoetul şi prozatorul Saşa Pană. Se ştie — de aceea nu mai cităm — G. Călinescu, în monumentala sa Istorie a literaturii, era neîndurător cu Saşa Pană dar găsea pentru el şi pentru revistele lui unele cuvinte de apreciere, aşa cum avea o înţeleaptă comprehensiune faţă — de pildă — de Urmuz. Căci nimeni nu ar putea nega la urma urmei rolul „insurecţional" al poeziei şi prozei din jurul anului 1930; este, apoi, dificil, să îndepărtezi din cîmpul analizei, ineditul frapant al tropilor, îndrăznelile lingvistice, al căror fundament estetic — disimulat, adesea — era scandalul anti-burghez, ambuscada convenţiilor, rănirea gustului stătut, a „partipris"-urilor leneşe. Sînt tot atîtea motive pentru care, un volum ca „Poeme şi poezii* de Saşa Pană, reunind piese ilustrative pentru o întinsă perioadă de creaţie, constituie deopotrivă un moment de evocare istorică literară, de iconografie poetică aparent revolută dar cu imagini şi reverberaţii transferate invizibil, pluriform, altor creaţii şi generaţii poetice. O libertate fără margini dă cuvîntului — în poezia lui Saşa Pană — o fizionomie aproape stranie. In afara oricăror legi prozodice, versul său se resimte, fără îndoială, de pe urma automatismului verbal, construind adesea pagini de jurnal liric un șir întreg de colaje, amintind de îndrăznelile picturii rasiste. Incifrarea pare, din această cauză, o regulă — cheie chiar în poezia erotică, altminteri bogată în metafore — am zice — accidentale: „In întuneric sînii sînt de atlaz/Si atunci chemarea mea flacără / Floare incinerată lîngă o statuie care e poate un far /Din brăţări zilele curg pulbere / Dantelă imperceptibilă pentru braţele de aburi" (Fără punct). Cu această ocazie vrem să aducem o altă trăsătură specifică poeziei automatiste: dicteul sensibilităţii predomină lexicul, sintaxa şi ortografia. Mai bine zis, lipsa tuturor acestora, subsumate sau izvorîte dintr-o nouă legislaţie, metagramatică sau antigramatică. Dovadă (dacă mai e nevoie!) — alăturarea eliptică: „Ai fost extl albatrosul melodiilor ascunse / Esență timidă / Stup ascuns / Am fost stnt fiolă otrăvită de parfumul cuvîntului" etc. (s.n.). Vocabulele se izbesc, intrînd în atitudine de oxymoron (cum ar spune Tudor Vianu) una faţă de alta : „Aprindeţi stele de armură / Seara va fi o retragere cu morţi / Nautrapia victorie zgură“ (s.n.). Exilarea, „pălmuirea" sintaxei poetice obişnuite nu exclude însă prezenţa eufoniei, imprimată uneori strofei chiar în prozopoeme : „Nici nu se cade să ştiţi că evoluaţi în arterele mele. Nici un cuvint mîngîietor nu se cade. Vremurile suferă de hipertensiune".