Iaşul Literar, 1967 (Anul 18, nr. 1-12)

1967-03-01 / nr. 3

CARTEA ROMANEASCA O­ culcat demult, imposibil de uitat: „Dorm dealuri verzi cu sufletul spre soare./ Co­mori de cîntec vîntură pădurea. / Pîrîu pri­beag, cu gîndul tot aiurea,/ Sărută ramul sălcii plîngătoare. / / Bătrîn ca lumea, sim­plu ca prescurea, / Un paraclis veghează pe ponoare./ In faţa lui şi-a crucii iertă­toare / Şi-opreşte timpul, ruşinat, securea". Zaharia Sângeorzan SAŞA PANĂ Poeme şi poezii Intr-una din cărţile sale, (Nadja), An­dré Breton, pontiful suprarealismului, cu­rent care, sub forme noi, îşi caută şi as­tăzi (după moartea maestrului), asimptotic, definiţii şi prozeliţi, scria: „Frumuseţea va fi convulsivă sau nu va exista" („La beauté sera CONVULSIVE ou ne sera pas"). Propoziţia n-are nici o nuanţă te­oretică intenţională ,• am adus-o aici fiind­că aparţine lui Breton şi pentru că — întîmplător — comunică, în sprijinul nos­tru, un mare adevăr. In sensul că, butada lui Breton poate fi invocată în exegeza grupărilor avangardiste, de la dadaism în­coace. Să admitem că vocabula „convul­sie" n-ar avea o semantemă propriu-zisă și că ar dispune de două sarcini con­trarii : neîncetată frămîntare pozitivă şi zvîrcolire epuizantă. Ni se pare că supra­­realismul şi, în genere, avangardismul, pendulează între aceste două atitudini. Altfel spus, răstălmăcind ordinea cuvin­telor lui Breton, convulsia va da frumuseţe dacă vectorul frămîntării va fi orientat spre „obţinerea" ei şi va însemna agonie cînd nu va urmări nobilul scop. Poate că aceste tendinţe contrarii explică, într-un fel mai larg, întreaga dinamică moder­nistă şi, în cadrul ei, peisajul original al avangardei române, în frunte cu cel mai neastîmpărat din echipajul ei, poetul, pro­­zopoetul şi prozatorul Saşa Pană. Se ştie — de aceea nu mai cităm — G. Călinescu, în monumentala sa Istorie a literaturii, era neîndurător cu Saşa Pană dar găsea pentru el şi pentru revistele lui unele cuvinte de apreciere, aşa cum avea o înţeleaptă comprehensiune faţă — de pildă — de Urmuz. Căci nimeni nu ar pu­tea nega la urma urmei rolul „insurecţio­nal" al poeziei şi prozei din jurul anului 1930; este, apoi, dificil, să îndepărtezi din cîmpul analizei, ineditul frapant al tropi­lor, îndrăznelile lingvistice, al căror fun­dament estetic — disimulat, adesea — era scandalul anti-burghez, ambuscada con­venţiilor, rănirea gustului stătut, a „parti­­pris"-urilor leneşe. Sînt tot atîtea motive pentru care, un volum ca „Poeme şi poezii* de Saşa Pană, reunind piese ilustrative pentru o întinsă perioadă de creaţie, constituie deopotrivă un moment de evocare istorică literară, de iconografie poetică aparent revolută dar cu imagini şi reverberaţii transferate invizibil, pluriform, altor creaţii şi gene­raţii poetice. O libertate fără margini dă cuvîntului — în poezia lui Saşa Pană — o fiziono­mie aproape stranie. In afara oricăror legi prozodice, versul său se resimte, fără în­doială, de pe urma automatismului verbal, construind adesea pagini de jurnal liric un șir întreg de colaje, amintind de în­drăznelile picturii rasiste. Incifrarea pare, din această cauză, o regulă — cheie chiar în poezia erotică, altminteri bogată în metafore — am zice — accidentale: „In întuneric sînii sînt de atlaz/Si atunci chemarea mea flacără / Floare incinerată lîngă o statuie care e poate un far /Din brăţări zilele curg pulbere / Dantelă im­perceptibilă pentru braţele de aburi" (Fără punct). Cu această ocazie vrem să aducem o altă trăsătură specifică poeziei automatiste: dicteul sensibilităţii predo­mină lexicul, sintaxa şi ortografia. Mai bine zis, lipsa tuturor acestora, subsumate sau izvorîte dintr-o nouă legislaţie, meta­­gramatică sau antigramatică. Dovadă (da­că mai e nevoie!) — alăturarea eliptică: „Ai fost extl albatrosul melodiilor ascun­se / Esență timidă / Stup ascuns / Am fost stnt fiolă otrăvită de parfumul cuvîntului" etc. (s.n.). Vocabulele se izbesc, intrînd în atitudine de oxymoron (cum ar spune Tudor Vianu) una faţă de alta : „Aprindeţi stele de armură / Seara va fi o retragere cu morţi / Nautrapia victorie zgură“ (s.n.). Exilarea, „pălmuirea" sintaxei poetice o­­bişnuite nu exclude însă prezenţa eufo­niei, imprimată uneori strofei chiar în prozopoeme : „Nici nu se cade să ştiţi că evoluaţi în arterele mele. Nici un cuvint mîngîietor nu se cade. Vremurile suferă de hipertensiune".

Next