Ilustratiunea Română, 1929 (Anul 1, nr. 1-25)
1929-11-21 / nr. 22
ILUSTRAŢIUNEA ROMANA CULTUL ÎNAINTAŞILOR de B. Cecropide Se inalfă palate. Se schimbă infăţişările oraşelor. Nu se mai recunosc satele. Saltă In ritm grăbit prefacerile sociale şi morale. N’avem vreme să ne mai aducem aminte de ieri. Ne emoţionăm făţarnic la comemorări şi aplaudăm discursurile străbătute de lirismul momentului. Dar n’avem vreme să ne împlinim angajamentele de recunoştinţă. Goana automobilelor şi vârtejul politicei sunt factorii determinanţi ai desfăşurării acţiunii din ce in ce mai pripită şi mai neisprăvită. S'a pornit în toată țara un curent proaspăt de activitate culturală. In graba caracteristică vremii, a botezat cineva mişcarea aceasta, — ca să pară invăţat şi îndrumător, — mişcare de culturalizarea masselor. Ce expresie înmuiată în băcănia periferică! De unde şi cum formaţia aceasta de cuvânt „culturalizare“? De la cultură ? Dar cultură e înainte de toate suflet, îmbogăţire de suflet, moştenire de comoară sufletească. Faci cultură, răspândeşti cultură, contribui la cultură, dar nu cul tu-ra-li-ze-zi, căci pe om îl cultivi, sau el se cultivă. Şi totuşi in acest freamăt al dorului de cultură, se simte o slăbiciune. Nu se caută să se iperige darul de azi cu fapta de em. Nu se lipeşte nădejde de mâine, cu strădania necăjită de azi. Nu pulsează sentimentul de recunoştinţă şi nu vibrează pietatea. In chindia prefacerilor, doar declamăm cultul eroilor şi vânturăm adagiile imperative de a lua pilda din trecut. Dacă ar fi altfel, am simţi mai mult aroma trecutului şi ne-am pleca mai sfioşi în faţa numelor celor cari au pus temelia propăşirilor noastre morale. Să ne gândim doar la câţiva. La Eminescu, la Creangă şi la Gheorghe Lazăr. O, da, ştim pe Eminescu, îl caracterizăm repede şi repetăm ce-au spus criticii. Suntem uneori înclinaţi să- şi romanţăm viaţa. Dar până acum n ’avem încă ediţia nouă şi completă, — în adevăratul sens al cuvântului completă — a lui Eminescu. Se spune, că o pregăteşte d. G. Ibrăileanu. Dar până la acea edifie, n’avem. Şi n’avem nici o îndatorire? Casa, in care s'a născut Eminescu e tot ce poate fi mai umilitor. E mai prăpădită ca un bordeiu şi dintr’o zi într’alta nu va mai fi nici atâta. Se va dărâma, nu va rămâne nici o urmă. Şi aceasta nu emoţionează. In alte părfi, unde cultul eroilor cărturari, unde ziditorii nu-s slăviţi după cum au fost devotaţi polticeşte, casele scriitorilor mari, se păstrează cum se păstrează cu sfinţenie altarele. Casele acestea sunt locaşuri de veghe şi de îmbiere sufletească. Sunt monumente de însemnarea desvoltării conştiinţei. Casa lui Eminescu, de acolo de la Ipăteşti, bătută de soare, învăluită numai in lumină, pe întins de câmpie, trebuia să rămână „Casa lui Eminescu", ca o biserică de pietate faţă de minunea geniului naţional. Casa se dărâmă insă. Şi nu îmbătăm de declamaţii tradiţionaliste şi ţinem continuu conferinţe, arătând că şi au şi mâine scrisul lui Eminescu, scrisul lui zilnic şi chinuit la ziar are răsunet şi îndrumează. Oh limbulie impre ! s’a jucat Creangă, undi s’au împletit amintirile ucehi mai strălucit povestitor. Şi casa din Ţicăul Iaşilor la fel. Fermecătoarea bojdeucă în care se ieşeau convorbirile celor doi mari prieteni Eminescu şi Creangă, tot aşa. Ce faptă bună ar fi fost, ca acolo în sat la Humuleşti, căsuța să se fi păstrat pentru pietatea faţă de cel care a descris-o in „Amintiri din copilărie". * „ Iar peste nunfi,jiu-i mai bine. E oare pus vre’un semn de pomenire pe casa, din care a pornit GheorgheLazăr să ducă o învăţătură pentru tot neamul românesc? „Când a venit Gheorghe Lazăr, tot era degenerare şi amorţeală. Aşa a scris Heliade Rădulescu despre profesorul său. Graiul, obiceiurile erau străine. Iar în pătura de jos, necaz şi întunerec. Şi Gheorghe Lazăr a atras atenţia, a prins pe câţiva pe care i-a făcut să tresară şi dintr’o zi într’alta, ca oamenii cari se trezesc după un somn lung, şi-au dat seama că trebue să învețe carte românească. „O minune se săvârşea astfel, una din acele prin care popoare toropite de nenorocul lor îndelungat, unde pentru a se aşeza din nou la locul unde le cheamă tradiţia naşterii lor şi amintirea zilelor mai bune“, scrie Nicolae Iorga despre Gheorghe Lazăr. Şcoala de la Sf. Sava ajunge sâmburele şcolei naţionale din Munenia. Lazăr o făcu şi Lazăr alcătui şi cărţile de trebuinţă. După munca obositoare, istovit plecă din nou la Avrig şi muri acolo în satul său. Pe mormântul lui e o lespede de marmoră, aşezată pios de un elev. Şi atât. Amintire mai însemnată, loc de reculegere şi de învăţătură nu mai e. A fost o şcoală normală, dar s’a părut că se face prea mare cinste lui Gheorghe Lazăr şi şcoala a fost mutată. Despre Creangă multe s’au scris, dar puţină grijă s'a arătat memoriei lui. A fost, fără îndoială unul dintre cei mai de seamă dascăli ai graiului românesc. Şi este in istoria literaturii româneşti, pionul de care trebue să ne simţim legaţi intru păstrarea limbii. Un tânăr cercetător critic, d. N. I. Rusu, scrie despre Creangă. „In faţa ofensivei de astăzi a desechilibrului şi manierii stilistice, a dibuirii după formule şi a agresivităței talentului nul, evident nu putem spune scriitorilor: îndărăt la Creangă, deoarece limba unui neam evoluează cu fiecare moment literar al ei. Dar acestor scriitori, — pseudo şi adevăraţi scriitori, — le putem recomanda: citiţi-l pe Creangă, pătrundeţi-vă de geniu! lui, reluaţi firul limbii româneşti, ajunsă in evoluţia ei firească de astăzi şi dacă vreţi să scriefi o pagină de literatură adevărată, lăsafi „glesnele" „scuipatul“ „grimasă“. • Despre Eminescu simţim o adevărată sfială să încercăm o explicare. Citifi-l. Dacă pe vremea lui Lazăr se minunau oamenii că se poate lămuri ştiinţa şi filosofia prin cuvinte româneşti, Eminescu a arătat că limba românească are forma nobilă, forma poetică de a înfăţişa cele mai adânci gânduri. El a adus maturitatea de gândire şi forma genială a scrisului românesc. Şi totuşi, nu suntem pioşi faţă de a geniul lui. Casa natală a lui Gh. Lazăr din Avrig (jud. Făgăraş) Casa în care a copilărit Ion Creangă. Humuleşti (jud. Neamţ) Şi la fel cu casa bătrânească dinHumuleşti, unde Mormântul lui Gh. Lazăr. Avrig (jud. Făgăraş) Caia părintească a lui Eminescu, înainte de a se ruina. (Ipăteşti,jud. Botoşani) Casa părintească a lui Eminescu, In ruine