Împreună, 2000 (Anul 10, nr. 94-102)

2000-07-01 / nr. 100-102

8 Timi­­p IP­U ist A Anul X Numerele 7-8-9 (100-101-102) 2000 Simpozion despre publicistica lui Mihai Eminescu Mihai Eminescu - portret în peniţă „Era o frumuseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru... Un zâmbet blând şi adânc melan­colic... Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o icoană veche, un copil predestinat du­rerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare... Arăta de regulă foarte bine şi era deplin sănătos. Prin pieliţa curată a fetei sale străbătea o ru­­meneală sănătoasă, iar ochii săi negri, pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea, şi râdea adesea cu o naivitate de copil..., iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce molatic ce ţi se lipea de inimă... Părul său negru îl purta lung pieptănat fără cărare, spre ceafă şi astfel fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce da o înfăţ­işare senină, in­teligentă, distincta. Avea statura mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Eminescu nu ţinea defel la modă, dar hainele sale erau tot­deauna curate. A avea în garde­robă mai multe rânduri de haine de vară, sau de iarnă, era, după opinia lui Eminescu, un lux fără rost. Luxul unei redingote şi-l permitea însă. Aceasta îi servea pentru zile mari şi pentru vizite la persoane însemnate şi, mai ales, pentru ziua de Paşte... lama purta un palton întunecat şi o căciulă de astrahan, pe care şi-o trăgea până peste urechi, dacă gerul era mare. Mâinile le ţinea ferite în mânecile paltonu­lui, pe care le împreuna la piept. Era ca o fată mare. Nu l-am auzit vreodată spunând un lucru obscen, nici chiar între patru ochi, în râs sau înadins. Era un copil chipeş deşi neglijent în îm­brăcăminte. Era inteligent, avea ochi frumoşi, deştepţi şi era peste tot simpatic. Umbla mai mult singur. Nervii lui sunt din cale afară de simţitori, vibrau ca o harpă eoliană la orice adiere a vântului. Sufletul lui, un vulcan în veşnică activitate. La o confe­rinţă în aula Universităţii din Iaşi, Eminescu apăru sfios rătăcit într­­o redingotă cam ponosită, cu o pălărie neagră, tare, având în mâna dreaptă un bilet de vizită, probabil că pe el erau notate prin­cipalele puncte. Vocea lui era deodată slabă, nesigură, leneşă, cu toate aces­tea, odată început subiectul, el mergea gradat înainte fără întrerupere. Ochii aceştia, aproape întot­deauna voalaţi şi numai pe jumă­tate deschizi, ca şi cum acest mizerabil pământ nu ar fi meritat­ a fi privit cu ochii larg deschişi, înfăţişarea lui, mişcările, atitu­dinea lui văzută sub aureola poe­tului erau în mare parte adevă­rată. Natura fusese darnică cu el. De statură deasupra mijlociei, cu trupul proporţionat şi bine legat, cu trăsăturile feţei regulate şi distinse, părul negru, lucios şi cam lung, frunte înaltă şi senină. El parcă se cobora din lumea unui vis. Zâmbetul nobil, diver­­sificându-se în orice moment, nasul corect, mustaţa neagră, buzele armonioase, barba rasă, pieliţa obrazului albă, palidă şi mată, ca albeaţa marmurei îngăl­benită de vreme. Privindu-i fizicul robust ca piatra, ochii săi adânci, vigoarea latentă a figurii, aveam impresia că din ele coboară ver­surile lui de o structură atât de trainică, din paloarea şi din zâm­betul lui trist, melancolia din ele. Seara pare că singurătatea îl apasă. Şi atunci ieşea din casă şi se îndrepta mergând cu capul în pământ spre câte un birt. Aici, în mijlocul zarvei, trăia tot singur. Cerea un pahar de vin roşu, «căci albul are plumb», lua un ziar oarecare, se uita la el mai mult cu aerul că face ceva şi gândea, cu eternul său zâmbet oprit pe faţă. Intr-o dimineaţă, în urma citirii la Palat a uneia din Scrisorile lui, fu vestit că regina vrea să-l cu­noască. Această atenţie îl nemulţumi peste măsura, încerca să se eschiveze dar nu putu. Când ieşi de la palat, era şi zicea amărât că «Maiorescu l-a dat în spectacol». Ce adânc am fost mişcat când în dimi­neaţa zilei în care a fost înmormântat m-am dus să-l văd la spitalul Brân­­covenesc, unde se fă­cuse autopsia. Corpul lui zăcea întins pe un pat, în pivniţă, învelit într-un cearceaf. Nimeni nu ve­ghea lângă el. Dar nici măcar în întreaga clădire nu găsii pe nimeni. Trebui să alerg afară, să caut un servitor, care venind, scoase cadavrul mai la lumină unde-l putui vedea mai bine. Era alb, trăsăturile feței liniștite. Parcă ar fi murit într-o clipă în care durerile lumii îl mai lăsară. Fruntea lui lată, nasul clasic, sprâncenele bogate, negre, dădeau un aspect ma­iestuos trupului rece. «Dar cine a fost omul ăsta, căci ştiu că s-a strâns ieri multă lume atunci când i s-a făcut autopsia. Trebuie c-a fost bărbat frumos» zise servitorul, netezind părul, deschizând ochii căzuţi şi gura închisă a cadavrului. Ce ştia el, că înaintea lui zac rămăşiţele pământeşti ale unui poet rege! Copil­ul unei rase nobile şi bătrâne, în El se petrece lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei: geniul cu nebunia! în capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit... şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăj­maşii, admiratorii şi invidioşii, sub TEIUL cel SFÂNT n-am plâns de moartea lui, am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură...“ Mircea Micu (Compara/ realizat după mărturiile celor ce l-au cunoscut pe marele poet) Despre Eminescu - din maghiară în română Limba maghiară este singura limbă în care opera poetică a lui Eminescu a fost tradusă integral. Chiar în zilele noastre, cei mai de seamă poeţi maghiari ai vremii s-au angajat să traducă din lirica eminesciană. Astfel, nenumărate poeme ale lui pot fi alese din cinci­­şase variante, reuşit traduse, de către redactorii numeroaselor apariţii antologice. Toate acestea constituie dovezi convin­gătoare ale aprecierii şi respectului scriitorilor maghiari faţă de opera marelui poet român. Operele sale (în special poeziile), n-au fost numai traduse, dar şi publicate, editate, dar mai ales cumpărate de zeci de mii de cititori. Un punct de vedere ce poate fi util cer­cetătorilor serioşi ai operei lui Eminescu este şi faptul că încă din anul 1895, la Budapesta, a fost obţinut un titlu de doctor în filologie cu lucrarea intitulată: “Viaţa şi opera lui Eminescu”. Autorul lucrării nu a fost altul decât patriotul român Elie Miron Cristea, originar din Ardeal, care mai târziu a devenit capul bisericii ortodoxe din România, iar spre sfârşitul vieţii, pentru scurt timp, chiar Prim-ministru al ţării. „ Am avut onoarea ca la solicitarea editurii “Ginta latină” să traduc, îm­preună cu soţia, lucrarea susţinută de Elie Miron Cristea la Budapesta. în acest fel am putut parcurge, diin nou, toată viaţa poetului rememorând “staţiile” cele mai importante ale crea­­ţiei sale nemuritoare. Oamenii de ştiinţă maghiari, comisia de examinare, au apreciat entuziasmul cu care autorul a demonstrat uni­versalitatea marelui poet român şi în acelaşi timp patriotismul său, originea sa română, spi­ritualitatea limbajului său literar. Am apreciat tot atât de mult şi vehemenţa cu care autorul lucrării a combătut pe cei care con­fundau romantismul tragic al lui Eminescu - ce-l avea de la origine, datorită condiţiilor spe­cifice vieţii româneşti din vremea sa­­ cu aşa numitul pesimism ce-l caracteriza. Sunt convins că dr. Elie Miron Cristea ar com­bate şi azi cu “paloşul de foc” pe cei care în­cearcă, prin mofturile la modă, se reducă, prin observaţii criticiste, valoarea nemuritoare a marelui poet. Această operă în care a fost inclusă strălu­cirea Luceafărului va lumina totdeauna cerul poeziei româneşti şi universale spre bucuria şi satisfacţia românilor, maghiarilor, dar şi a tuturor oamenilor de cultură, de pretutindeni. Illés József

Next