Adevărul Harghitei, ianuarie-martie 1991 (Anul 3, nr. 279-326)

1991-01-08 / nr. 279

Anul III, Nr. 879 Marți, 8 Ianuarie 1991 La Întreprinderea de Fier din Vlăhiţa n-a fost nici revoluţie, n-au fost greve sau alte revendicări, în schimb poftă de muncă a fost din belşug (1) Interviu cu dl. MIRCEA SPIŢA, directorul Întreprinderii de Fier din Vlăhiţa — Domnule director Mircea Spiţă ne af­lăm in primele zile ale lui 1991, aici, la preajma furnalelor de la Vlăhiţa alături de ceilalţi jur­nalişti la datorie, deşi zilele de 1 şi 7 ianua­rie sunt libere. Deci nu ,,La mulţi ani“ vi-l u­­răm dv. şi tuturor me­­talurgiştilor vlăhiţeni chiar de aici din „vatra de foc“.­­ Vă mulţumim şi vă adresăm aceeaşi u­­rare şi ziariştilor de la „Adevărul Harghitei“, care, observ că au pre­luat focul continuu de la noi. — Ei, nu democraţia noastră, tinără, aşa cum este, fiecare are dreptul să opteze, ori pentru relaxare, ori pentru muncă... — E bună democra­ţia noastră despre care aminteaţi, dar impresia mea personală este că mulţi dintre noi am pus căruţa înaintea cailor. Adică, am preluat, din mers, „democraţia oc­cidentală" in modul de manifestare­­ îngust. Ne a pierit pofta de muncă. Toată lumea cere salarii cit mai mari, condiţii de mun­că, cit mai bune, bel­şug în magazine şi pe mesele fiecăruia dintre noi, zile libere (cu­ mai multe), dar nu prea am văzut că se cere şi... muncă, tot mai mul­tă... Sigur, nu e cazul celor peste 2.000 de oa­meni de la întreprin­derea noastră. — Apropo de muncă. Cum vedeţi „mersul" întreprinderii vlăh­iţe­­ne în noul an 1991 ? Ce v-aţi propus chiar din aceste zile ale noului an ? — înţeleg unde „bat“ întrebările dumnea­voastră. Dar nu mi-aţi pus o întrebare, „Cum a fost în anul 1990 ?“, primul an după revolu­ţia din Decembrie 1989. — M-a­m gindit ca să privim numai perspec­tiva acestui an. Dar, dacă, totuşi ţineţi să „legaţi“ anul de care ne-am despărţit de cel in care ne aflăm, o pu­teţi face şi vă ascul­tăm. — O fac nu pentru vreun moft personal, ci din motive bine înteme­iate. Aş vrea să vă spun că nu eu m -am cocoţat în funcţia de director, pentru că aş fi fost avid după o a­­semenea funcţie. Ci oa­menii întreprinderii, în mijlocul cărora am lu­crat, m-au ales, în mo­dul cel mai democratic posibil. Eram atunci un concediu de odihnă şi m-au chemat de acasă. Iniţial, am spus un „NU“ categoric! Dar, pînă la urmă am accep­tat. Nu din dorinţa de mărire, ci pentru bu­nul mers al întreprinde­rii. Nu întîmplător oa­menii noştri n-au de­clarat nici greve, n-au, avut, nici alte revendi­cări care să influenţeze negativ activitatea de zi cu zi. După Revolu­ţie, cu toţii, au mani­festat o poftă de muncă deosebită. Numai că... Numai că am În­ţeles­­ din spusele dv. că prevederile reale ale planului pe anul trecut le-aţi realizat­ in pro­porţie de 70 la sută. Unde s-au risipit acele 30­ de procente ? — Vedeţi, aici e pro­blema problemelor. Chiar dacă am căuta un „acar Păun“ printre noi, nu l-am putea găsi. Cele mai mari greutăţi le-am întîmpinat din lipsa de materie primă. — înseamnă că fur­nizorii v-au creat aces­te probleme ! — Da de unde. N-o să vă vină să credeţi. Lor, furnizorilor de ma­terii prime, de la Con­stanţa, Galaţi, Călăraşi, se cuvine să le aducem cele mai respectuoase mulţumiri pentru ope­rativitatea şi prompti­tudinea cu care ne-au livrat, prin C.F.R., ma­teria primă. Deci, de la Constanţa, Galaţi, Că­lăraşi pe tot timpul a­­nului 1990 am primit materia primă, pînă la Miercurea-Ciuc, în timp optim. Cea mai mare problemă a fost tran­sportul acestei materii prime, cale de 25 km, de la Miercurea-Ciuc, unde avem depozitul de descărcare, pînă la Vlă­­hiţa. Cele mai mari di­ficultăţi ni le-a provo­cat I.T.A. Harghita, cu care avem contract pen­tru transportul mate­riei prime de la Mier­curea-Ciuc la Vlăhiţa. (va urma) Consemnare de Gheorghe CHIPER 7 IN NUMĂRUL DE AZI AL ZIARULUI NOSTRU :­­ • Copiii abandonaţi, dincolo de aspectul senti­mental al chestiunii • I.A.S. Miercurea-Ciuc in­tr-un moment de cumpănă • Sport .­*• A..' Sfi t - mm­m JURNAL INDEPENDENT AL JUDEȚULUI HARGHITA 4 pagini — 7 lei Să învăţăm să­­ acceptăm adevărul! Cu toată seceta de care am avut parte, re­colta de cereale obţi­nută în cursul anului 1990 a fost (cel puţin aşa se afirmă) neaştep­tat de bună. Aţi putea spune, ştim, că nu e nici o noutate ! De ase­menea, se ştie că o mare parte a recoltei se află­ în hambarele ţăranilor. Nu numai ce­realele au avut această soartă, ci şi furajele. Despre subiectul care are în atenţie furajele s-a mai vorbit. In schimb, fostele CAP- uri, sau unităţile agri­cole specializate în creşterea animalelor au fost şi sunt nevoite să cumpere hrană pentru animale din import, sau in cel mai fericit caz prin schimb de produse cu alte judeţe. Cu toa­te că importurile de furaje concentrate au fost substanţiale, prin utilizarea lor (care nu de puţine ori a lăsat de dorit) s-a ajuns la si­tuaţia de a nu mai avea cu ce hrăni bietele vie­tăţi. Şi atunci­­nu se ştie cu de la cine pu­tere) s-au luat măsuri extreme, animalele au fost vîndute în alte ju­deţe (se consideră pro­babil că avem prea multe), sau au fost sa­crificate, neţinindu-se seama de greutatea pe care o aveau. Dacă vom continua tot aşa... atunci cu siguranţă vom putea invoca fel de fel de scuze în momentul in care piaţa va avea de suferit. Dar să revenim la cereale, in special la grîu şi implicit la făi­na necesară pîinii noas­tre cea de toate zilele. Pînă acum nu s-a pus problema unei diferen­ţieri în privinţa livrării pîinii. Oricine o poate cumpăra indiferent de calitatea cumpărătoru­lui (producător sau b­ro­­şan), sau de scopul folo­sirii ei (consum indivi­dual sau îngrăşarea animalelor). După spusele domnu­lui subprefect Bariu, se pare că incepind din această lună vor exis­ta probleme în asigu­rarea făinei şi a griu­lui pentru consumul populaţiei. Acest lucru ar cam trebui să ne dea de gindit şi în conse­cinţă să nu fecem pe cit posibil risipă de pîi­­ne. Cu alte cuvinte, şi agricultorii, ale căror poduri adăpostesc can­tităţi însemnate de grîu, sunt avizaţi. Pen­tru că, în primul rind la ei se va face apel atunci cînd va fi de­clanşată „campania“ de achiziţionare. Este de la sine înţeles că nu întreaga cantitate de grîu necesară va pu­tea fi asigurată de la producătorii harghiteni. Insă trebuie să înţele­gem că dacă noi între noi nu ne ajutăm, cu siguranţă nimeni nu ne va scoate din impas. Nu dorim să declan­şăm în sufletele dum­neavoastră îngrijorarea sau, şi mai grav, pani­ca, dar nici să ascun­dem prin vorbe fru­moase adevărul, care este doar unul singur. Este mult mai cinstit aşa Vremea minciu­nilor a trecut. Trebuie să învăţăm să accep­tăm adevărul, oricare ar fi el . Camelia NICULA Din trecutul (apropiat) al vînătorilor din ju­deţu­l Harţţh­îtu (2) S-a găsit un cerb mare:,, Săracul Vilmos era foarte harnic Şi dornic de-a învăţa arta cine­getică. Dar era aşa de muncit şi obosit, încît ar fi dormit veşnic. A­­junsese să doarmă, în picioare, în timp ce mergea aşa cum se spu­nea despre ... infante­rişti. Când ieşeau la dibuit mergea în faţă belgia­nul şi după el Vilmos, — şi ne povestea Louis (aşa se chema vânăto­rul), că dacă se oprea brusc, din mers, pădu­rarul întotdeauna dădea peste el. Odată, de două ori, omul a crezut, că Vilmos a fost distrat, dar a treia oară s-a o­­prit intenţion­at şi s-a întors brusc, să vadă ce face acesta. Spre sur­prinderea străinului pă­durarul dormea, efectiv în mers. După ce a terminat hazlia întîmplare, bel­gianul a mai adăugat dînd din cap cu indul­genţă :. — De fapt nici nu mă mir că este veşnic obosit pentru că, şi eu, sînt foarte ostenit da­torită lungilor marşuri pe care le parcurgem zilnic la dibuit. Dar eu, spre deosebire de Vilmos, cînd reveneam acasă, mă culcam şi mă odihneam. Insă pentru săracul pădurar abia a­­tunci începe adevărata muncă. Nici nu a intrat bine pe poartă, că în privdor a și apărut A­(Cont. în pag. a 3-a) Ion MICU

Next