Adevărul Harghitei, aprilie-iunie 1997 (Anul 9, nr. 1635-1696)

1997-05-28 / nr. 1673

___________________ Adevărul Harghitei Tratatul cu Ucraina: doar o gafă politică? Este uimitoare tenacitatea şi perseverenţa cu care domnul Adrian Severin îşi apără “opera" prin care România renunţă de bună voie şi nesilită de nimeni - aşa spune domnul Severin! - la străvechile sale pământuri, rupte, în mod banditesc, din trupul său, nu printr-un tratat internaţional, recunoscut de ţările europene, ci printr-o înţelegere banditească, tainică, între doi foşti dictatori de tristă amintire, înţelegere ale cărei consecinţe dureroase, iată, trebuie să le suportăm tocmai noi, românii! Actualii guvernanţi vor numaidecât să încheie acum acest tratat cu Ucraina, fiindcă “acum e momentul”, ne lămureşte domnul Severin. Deoarece, zice tot dumnealui, tot ce s-a făcut, în trecut, în problemele de politică externă, s-a făcut prea târziu şi, deci, s-a câştigat prea puţin sau nimic. De aici noi trebuie să înţelegem că dumnealui are o perspicacitate ieşită din comun, fiind un adevărat geniu prevăzător, pentru a aprecia momentul cel mai favorabil, sau de a aprecia viitorul, în ceea ce priveşte destinul poporului nostru. Ori, cine ştie, poate o fi consultat vreun prezicător, care l-a sfătuit, acum sart niciodată! Iar dacă în politica externă am călcat mereu în străchini, după cum afirmă domnul Adrian Severin - cu toate că nu e deloc aşa! - percutând cu întârziere şi pierzând clipa, momentul favorabil, pentru a câştiga mai mult, ar putea domnia sa să ne explice ce anume se câştigă prin încheierea acestui tratat acum? Aceasta fiindcă poporul român nu poate fi mereu îmbătat cu apă chioară, sau adormit cu cuvinte frumoase, sforăitoare, prin care domnul Severin îl pofteşte să stea liniştit, pentru că “nici una din părţi nu a făcut sacrificii istorice”! Cum, adică? Ce fel de “sacrificii istorice” ar mai fi trebuit să facă România? Probabil doar să renunţe la întreaga Bucovină, pe care armata roşie a fostei URSS, din care făcea pe atunci parte şi RSS Ucraineană, tot era pornită s-o ocupe în întregime, în iunie 1940, intenţie dejucată doar prin împotrivirea hotărâtă a Germaniei, care îşi vedea ameninţate interesele politice şi economice în România. Până atunci Ucraina înţelege totuşi să facă nişte “sacrificii istorice” stăpânind nişte teritorii primite cadou de la fosta URSS, cu toate că ştie bine că nu i-au aparţinut niciodată şi nu-i aparţin, ele fiind luate, printr-un rapt, din trupul României, teritorii locuite de câteva sute de mii de români, aflaţi şi ei sub stăpânire străină, cărora noii stăpâni le cer, cu obrăznicie, atunci când îndrăznesc uneori să-şi folosească limba maternă, să vorbească în ucraineană, că doar de aceea mănâncă pâine de pe pământ ucrainean! Aşa-mi spunea, într-o discuţie, cunoscutul patriot, poet şi ziarist Vasile Tărâţeanu, din Cernăuţi. Iar dacă Kievului îi convine actuala situaţie, nouă, românilor, nu ne poate conveni deloc şi nu putem accepta ca trupul ţării să rămână în veci sfârtecat de pe urma unui rapt mişelesc! Şi-atunci cum să încheie domnul Adrian Severin un tratat care să consfinţească definitiv această dureroasă situaţie?! Consider că în locul unui asfel de tratat ruşinos, ce nu poate fi catalogat altfel decât ori o gafă politică, ori un act de trădare de ţară, s-ar fi impus, mai degrabă, ca, încă de când s-a pus problema încheierii lui, diplomaţia românească să înceapă o aprigă campanie - cam în genul celei care s-a desfăşurat, în ultimul timp, pentru intrarea în NATO prin care să aducă la cunoştinţa popoarelor Europei şi ale lumii că România respectă actualele tratate internaţionale privitoare la inviolabilitatea frontierelor, dar ea nu poate accepta de bună voie să renunţe la nişte teritorii care-i aparţin de drept, prin încheierea unui tratat bilateral cu Ucraina, în care să nu fie stipulat faptul că acestea i-au fost răpite printr-un act tâlhăresc, nerecunoscut şi condamnat de opinia publică internaţională. Nimeni, sub nici un motiv nu poate forţa România să accepte o astfel de situaţie umilitoare şi nedreaptă, şi nici nu o poate condamna pentru o astfel de poziţie. Iată pentru ce ar fi trebuit să se “bată” domnul Adrian Severin, în calitatea sa de ministru de externe al României, chiar cu riscul de a compromite procesul de intrare a României în NATO, în primul val, proces care oricum se află sub un mare semn de întrebare - ori cu încheierea - ori fără încheierea tratatului cu Ucraina. ILIE ŞANDRU Opinii, poziţii, atitudini “Noi nu suntem o instituţie”." 9 (Urmare din pag. 1) ci dintr-o familie. Unde lucrurile merg bine... - Cum aţi ajuns în această situaţie - să zicem - fericită? - Cred că o instituţie unde trăiesc peste 200 de copii - în timp ce la noi sunt doar 33-este o adevărată uzină vie, invadată de o problematică foarte complexă. Nu întâmplător în ultimii ani s-au făcut eforturi pentru formarea unor case familiale unde au fost cazaţi câte 10-20 de copii. Deşi pe firma noastră scrie altceva, suntem de fapt o casă familială. Această situaţie a noastră a răspuns foarte clar la convulsiile învăţământului şcolar al orfanilor. Copiii noştri sunt elevi la Liceul “Miron Cristea” din Subcetate şi - cu mâna pe Biblie - pot să spun că nici un cadru didactic nu s-a plâns de învăţăceii care trec drumul de la Casa de copii la şcoală, deoarece aceştia nu au afectat câtuşi de puţin activitatea didactică de instruire şi educaţie. Desigur, unii dintre elevi învaţă bine, alţii mai puţin bine, semănând, în acest sens, cu toţi colegii lor... -S-au format reale prietenii în clase? - Da. Chiar dacă elevii sosiţi în comună acum doi ani nu stăpâneau foarte bine limba română. Mai multe familii i-au invitat ca musafiri, iar musafirii în scurt timp au fost atraşi de muncile gospodăreşti. Acum, ieşitul la câmp al adolescenţilor de la Casa de copii - gata să sară în ajutorul colegilor din localitate -, este ceva obişnuit, însă să fie clar că nimeni nu îi obligă să desfăşoare o activitate care nu face parte direct din viaţa dusă în casa unde trăiesc. Este casa unde obligatoriu se respectă o disciplină... - Pe care o respectaţi mai ales dumneavoastră... - Ma ales eu pe cea de altă natură decât a copiilor. Am ocazia să vă spun că deşi a fost îmbunătăţit spaţiul clădirii - o clădire construită în 1938 — şi avem apă caldă şi rece la orice oră din zi, I.P.S.M.P. Harghita nu ne-a acordat autorizaţie sanitară de funcţionare, deoarece circuitul rufelor la spălătorie este necorespunzător normativelor. Nici nu va fi până când nu se modifică o parte a clădirii de care ar trebui ataşate două încăperi. Ceea ce, având în vedere actualul buget, nu este posibil. Deoarece cameră de tranşat care nu avem, ne-a salvat situaţia aducând carnea pentru bucătăria noastră, tranşată şi preambalată la Hodoş. Oricum, ne-am obişnuit deja cu “nota de corigenţă” pe care ne-o dă I.P.S.M.P. cu ocazia inspecţiilor făcute la noi... (Urmare din pag. 1) Problemele de limbă au alimentat mişcările pentru independenţă, începând cu ţările baltice până în Asia centrală înainte de dezintegrarea Uniunii Sovietice, în 1991. Dar încercarea de a crea noi identităţi naţionale cu ajutorul vechilor limbi s-a dovedit o misiune amăgitoare. Specialistul în probleme politice Nurbulat Masanov nu doreşte să participe la acţiunea de promovare a limbii kazahe, o limbă turcică folosită de nomazi în statul Kazahstan din Asia centrală. “Există zeci de cuvinte pentru a descrie o cămilă. Dar nu există nici un cuvânt pentru tehnologia sau ştiinţa modernă” în kazahă, spune el. Kazahstanul este leagănul a peste 100 de grupări etnice şi numai 35 la sută din populaţie vorbeşte kazaha, în timp ce o majoritate considerabilă vorbeşte rusa. Multe persoane se tem că eforturile guvernuilui de a face din kazahă limba oficială va ameninţa echilibrul delicat între grupările etnice, în Kârgâzstanul învecinat, Evghenia Taraşenko a trebuit să renunţe la slujba ei la un post de televiziune atunci când conducerea a ordonat ca toate întrunirile personalului să fie ţinute în kârgâză. “Le-am spus că doresc să învăţ kârgâză, dar că nu pot face acest lucru de la o zi la alta”, ne spune Evghenia Taraşenko, speaker de limbă rusă. Planul postului de televiziune a eşuat întrucât nu suficienţi angajaţi vorbeau o kârgâză decentă. S-a revenit la limba rusă şi i s-a cerut Evgheniei Taraşenko să se reîntoarcă la lucru. Milioanele de ruşi răspândiţi pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice sunt deosebit de îngrijoraţi. Ei sunt adeseori ţinta unor politici naţionaliste de utilizare a limbii, un fel de răzbunare pentru politica partidului comunist de a crea o uniune în care să se vorbească limba rusă. Apoi există problema familiilor multietnice, rezultat larg răspândit al deportărilor şi strămutărilor din era sovietică. Ce-i de făcut când mama vorbeşte rusa, tatăl vorbeşte moldoveneşte, bunica - belarus, iar copii învaţă uzbeca în şcoală? în opinia lui N. Masanov, latura practicătrebuie să predomine faţă de latura politică atunci când este vorba de limbă. “Să fiu sincer, nu-mi pasă dacă copiii mei vorbesc kazaha. Aş dori ca ei să înveţe engleza”, a afirmat el. Micile state baltice au făcut eforturi să uite rusa. La cinci ani după obţinerea independenţei lor, estonienii, letonii şi lituanienii sunt mai înclinaţi să spună “good-bye” decât “dosvidania”. Revenind la Ucraina, exhibiţiile lingvistice ale lui Kucima i-ar putea irita pe adepţii limbii neaoşe, dar nimeni nu neagă faptul că perseverenţa lui face minuni în revigorarea limbii ucrainene, o limbă slavă melodioasă, uneori respinsă ca un dialect înapoiat. A vorbi public în ucraineană este un pas plin de curaj pentru Kucima, un fost director al unei foste uzine pentru fabricarea de rachete nucleare care a crescut vorbind numai ruseşte în Ucraina estică, rusificată masiv, în calitate de prim-ministru în 1993, el încă vorbea numai în rusă. Dar când a început să desfăşoare campania pentru alegerile prezidenţiale din anul următor, a început să vorbească ucraineana. Criticii au ridiculizat accentul său rus pronunţat. Vorbitorii de limbă rusă din această ţară, majoritatea suporterilor săi, au avut o surpriză amară după victoria lui în alegeri. în loc să militeze pentru drepturile limbii ruse, Kucima a încetat pur şi simplu să vorbească ruseşte, cel puţin în public. El chiar a insistat să facă din ucraineană singura limbă oficială. Unii afirmă că eforturile sale au avut un efect invers, făcând din el un şef de stat care, după felul cum vorbeşte, pare mai puţin inteligent decât este în realitate. Studenţii se întrec în a-i număra greşelile de ordin gramatical. Dar nu toată lumea are o atitudine critică. “Dacă le-aş dori copiilor mei să vorbească asemenea lui Kucima? Nu. Dar, este frumos din partea lui că se străduieşte”, declară Irina Rulcik, mamă ucraineană a doi copii. (ROMPRES) • Pagina a 3-a • 28 mai 1997 • STatnic Singura cale de revigorare... FEDERALCOOP, ce a avut loc la Miercurea-Ciuc şi la care, pe lângă reprezentanţii împuterniciţi de către fiecare cooperativă, au participat şi factori de răspundere din cadrul Prefecturii, Consiliului judeţean şi ai CENTROCOOP. Amintind drept prioritară întărirea relaţiei dintre asociaţi şi cooperative, ne simţim obligaţi la câteva explicaţii. Asociatul într-o cooperativă este, mai pe înţelesul tuturor, acţionarul. Aşa cum un salariat devine acţionar la o societate ori alta prin deţinerea unui număr anume de acţiuni, asociatul este acel membru cooperator care depune o anume sumă de bani la alcătuirea fondului social al cooperativei respective. Indiferent de mărimea participaţiei băneşti la formarea fondului social a unui membru cooperator (cu cât mai mare, cu atât mai bine pentru mersul unităţii respective, cooperativa fiind mai bogată nu va mai fi obligată să apeleze la credite bancare), conform statutului - acesta va avea un singur vot! Mărimea fondului se fixează de către fiecare cooperativă în parte, conform statutului propriu și în baza Legii nr. 109 din octombrie 1996, fiecare asociat depunând atâţia bani de câţi dispune. Important este și termenul de depunere, respectiv de completare a fondului social, care nu poate fi mai mare de un an de zile. De asemenea, la fel de importantă este atragerea locuitorilor la atingerea scopului urmărit prin aplicarea Legii 109; redresarea întregii activităţi a cooperaţiei de consum! Până când se va ajunge la o reală refacere a legăturii dintre acţionar, în cazul de faţă dintre asociat şi cooperativă, prioritară pare a fi o cu totul altă problemă: reconsiderarea activităţii de ansamblu a FEDERALCOOP. Şi anume, este vorba de punerea (din nou)în valoare, redarea în circuitul economic a tuturor activelor cooperativelor, fiind vorba aici despre giganticele construcţii realizate în anii trecuţi (a se vedea marile complexe comerciale ori de prestări servicii ce au “completat” centrele civice din fiecare aşezare rurală din judeţ). Clădiri aflate acum în conservare şi pentru care se plătesc şi impozite imense, dar care nu mai folosesc la nimic. Nu mai folosesc pentru că au dispărut din satele noastre cele mai elementare unităţi prestatoare de servicii, dar şi brutăriile, carmangeriile, sifoneriile, micile fabrici. S-a “născut" acum ideea ca aceste construcţii pe care cooperaţia nu le mai poate folosi din diverse motive (cauza principală ar fi concurenţa din ce în ce mai puternică a sectorului privat) să fie puse, în urma unor licitaţii organizate în mod legal, la dispoziţia unor întreprinzători particulari, a unor investitori serioşi şi dornici de a transforma aceste imobile în unităţi funcţionale, utile, de interes social. Acest lucru pentru că, la ora actuală, faţă de capacitatea financiară a cooperativelor noastre de consum, aceste active sunt supradimensionate, cauză din care stau nefolosite de ani şi ani de zile, aducând astfel numai pagube. Aşa cum ar fi, spre exemplu, complexele de la Izvoru Mureşului, Sărmaş, Dealu, Siculeni, fabrica de teracotă din Corund. Exemple ce pot fi găsite aproape în fiecare dintre satele şi comunele judeţului Harghita. De reţinut este faptul că FEDERALCOOP este hotărât să nu înstrăineze nici unul dintre activele cooperaţiei, acestea reprezentând un bun al întregii obşti, ci doar în cazul ori cazurile cu totul ieşite din comun (sate izolate, lipsa unor colaboratori ori a unor parteneri de afaceri) se va opta pentru această soluţie. Nici un leu... (Urmare din pag. 1) — şi nu numai chiar o sumă dublă prevăzută pentru aşa ceva tot nu ne-ar fi de ajuns. Singura soluţie ar fi ca acel doi la sută, care se plăteşte de salariaţii din judeţ, să ne rămână nouă, Direcţiei sanitare... Al treilea capitol, alimentat, de asemenea, din buget, corespunde investiţiilor şi cheltuielilor aferente procurării aparaturii sanitare. Cu precizarea că pentru investiţii noi şi pentru aparatură nu s-a alocat, pe anul în curs, nici un leu, reţinem că sumele primite vor fi direcţionate pentru continuarea lucrărilor deja începute: Staţia de salvare Miercurea-Ciuc, Spitalul orăşenesc Gheorgheni şi Grupul gospodăresc din incinta Spitalului judeţean - fiecare dintre ele sperându-se a se pune, până la finele lui ‘97, sub acoperiş. Interesantă şi absolut aberantă este însă povestea celui de al treilea obiectiv nominalizat, şi iată de ce: în 1996 s-au alocat pentru conservarea lui 100 de milioane de lei; în 1997 sunt necesare tot 100 de milioane pentru deconservare şi redeschidere de şantier. Bani pe care dacă i-am fi avut deodată, mai preciza d-l doctor, am fi putut pune clădirea la adăpost chiar înainte de a se decide sistarea lucrărilor. Dar nu i-am avut şi iată cu ce ne-am ales! Mult mai satisfăcut s-a declarat domnul director faţă de poziţia Consiliului judeţean şi cea a Consiliului local Miercurea-Ciuc privind sănătatea şi problemele ei, apreciate de autorităţi ca prioritare. O poziţie justă şi argumentată prin fondurile alocate acestui sector, ale cărui nevoi încep chiar de la masa şi patul de spital. In rest, strădanii şi speranţe de mai bine pentru înfăptuirea actului medical şi a reformei sanitare, care să aşeze lucrurile în planul normalităţii...