Informatia Bucureştiului, iulie 1970 (Anul 18, nr. 5242-5268)

1970-07-10 / nr. 5250

\\\\\\\\\\\\\W PREMIERA DE ASEARĂ Teatru! Nottara:„SUS PE ACOPERIŞ IN SAC“ Pe căldura asta, un prilej de a respira trei ceasuri în aer liber, la un pas de Cişmigiu, e oricând bine venit. „Ziua mu­zicală de odihnă” a lui Val. Săndulescu (ar trebui să adaug : şi a lui V. Kataev, autorul comediei ce stă la baza acestei prelucrări, şi a compozitorului Paul Ur­­muzescu, şi a maestrului coregraf San­du Feyer, şi a scenografei Lidia Radian) nu e un pretext mai rău decit altele. Un spectacol de bună dispoziţie revuistică (apropo de revistă şi de bună dispoziţie, poate că mişcarea se cerea executată in­tr-un tempo mai alert, dar deocamdată i-am bănuit pe actori foarte preocupaţi să-şi calculeze deplasările în scenă în funcţie de microfoanele suspendate dea­supra capetelor lor : microfonul e un obiect esenţial, într-un spaţiu de joc în aer liber !) — deci, cum spuneam, un spectacol destins, un decor din cuburi multicolore ce ne aduce în faţa ochilor, ca pe un miraj, un peisaj de iarnă pictat în rama unei ferestre, două-trei costume cochete, alte cîteva cu intenţii evidente de parodie, cîţiva paşi de dans, cîteva trouvaille-uri dintre care cel mai izbutit mi se pare a fi un duo de pinguini in directă legătură cu titlul vodevilului, ciţiva actori nu foarte riguroşi, în schimb plini de haz : Melania Cîrje, Migry Avram Nicolau, Petrică Popa, Ion Bog, Nucu Păunescu, Rodica Sanda Ţuţuianu, Ion Punea — toate acestea, pe marginea unei comedioare doldora de qui-pro-quo-uri, a cărei acţiune se petrece într-o casă de odihnă cu nume idilic. Intr-un singur chip poţi gusta acest spectacol : privind, dar ferindu-te să as­culţi. Sau — mai exact spus — neluînd în seamă cuvintele, scuturîndu-le de conţinutul lor şi acceptîndu-le doar ca simple vibraţii melodioase ale coardelor vocale. De altminteri, nutresc convinge­rea că înşişi autorii spectacolului au încercat să ne sugereze discret această atitudine posibilă. Cum altfel s-ar ex­plica abundenţa în cuplete a „zgomote­lor muzicale“ de tipul : Sucu-sucu, Ye-ye (cosmopolite) sau Tic-tac-tic-tac, Tra-la­­la-la cu varianta, pentru rimă, Tra-la­­la-li (autohtone), apoi diverse alte com­binaţii cu valoare mai curînd sonoră de­cit semantică : Da-da-da-da, Zic zău, etc. în clipa în care, în ciuda tuturor avertismentelor, te preocupi de înţelesul vorbelor rostite pe scenă, eşti prompt pedepsit cu hapuri de poezie plat-roman­­ţioasă precum : „Vrăbii gureşe, o mie / adunate-n calea mea / preschimbau în feerie / tot decorul alb de nea“... Ca să nu mai vorbim despre pericolul care te pîndeşte dacă, trecînd dincolo de re­plică şi de cuplet, îndrăzneşti cumva să reflectezi, fie şi în treacăt, la intrigă, la relaţiile dintre personaje, la calitatea iro­niei. Aşadar , atenţie la urechi ! Adriana Rotaru Migry Avram-Nicolau şi­ Prucu Pa­­unescu într-o scenă din spectacol Premiere Cei cinci din cer. Paraşutaţi pe un teritoriu ocupat de fascişti, cinci militari sovietici sunt puşi în si­tuaţia să facă faţă unor grele şi dramatice confruntări. Regia Vladi­mir Sredel. Sunetul muzicii. Inspirat dintr-o comedie muzicală de mare succes, filmul lui Robert Wise a obţinut, în 1065, mai multe premii Oscar : pen­tru regie, montaj şi pentru aranja­mentul muzical. Petrecerea. O comedie ce prileju­ieşte reîntîlnirea cu foarte aprecia­tul actor Peter Sellers ce va inter­preta aici un personaj care, cu o desăvîrşită candoare, comite tot fe­lul de încurcături, gafe și pozne. Regia Blake Edwards. Desen de Ando Carnet de cinefil •IUL Cadru din filmul „Sunetul muzicii“ SE FILMEAZĂ „Joe printre Buftea. In holul imens din clădirea centrală, spaţiul începe să ia o altă în­făţişare. Apar, unul cite unul, diferite obiecte : scaune de epocă, o canapea, o măsuţă de marmură, un vas cu flori, un tablou enorm, cîteva mici poze de familie. Ca prin farmec, întocmai ca in poveşti, ia naştere sub ochii noştri „in­teriorul" casei unui burghez înstă­rit din San Francisco. Şi, ca să risipim suspens­ul, e momentul să preci­zăm că, in aceste zile, regizorul vest germ­an Wolfgang Staudte, operatorul francez André Zarra, actorii Septim­iu Secer, Sanda Tom­a, Mircea Albulescu, Colea Răutu şi copiii Franz Seidenswan şi Dieter Shidor lucrează la filmul de aventuri „Joe printre piraţi încep să apară reflectoare imense, se lustruieşte scara, se fac ultimele modi­ficări. Dar adevărata agitaţie începe o da­tă cu venirea echipei de filmare. Mai iuţii ai impresia că te afli intr-un ve­ritabil turn al lui Babel : se aud cuvinte franţuzeşti, nemţeşti, româneşti, engle­zeşti ; apoi, se apelează la gesturi şi la mimică. André măsoară intensitatea lu­minii, dă comenzi, mută reflectoarele, priveşte iar prin ochiul aparatului de fil­mat, discută cu regizorul. W^Staudte îi explică micului Joe ceva, face ciţiva paşi, devine pentru cîteva momente co­pilul pus pe năzbîtii ce se furişează la joacă, în sfirşit : — Achtung ! Attend­en­t Ruhe ! Mo­­teur ! Tîrziu, după filmări, reuşesc să stau de vorbă cu operatorul André Zarra. — Filmări dificile nu am avut încă, dar vom pleca în curînd la Constanţa şi, pe vas, totul va deveni mai complicat. Va­lurile, înclinaţia corăbiei pot schimba unghiul de filmare, orientarea vasului va trebui în aşa fel căutată, incit să nu se vadă niciodată coastele. Cu regizorul Wolfgang Staudte am schimbat cîteva cuvinte drum spre Bucureşti. — Ce probleme deosebite vă pune ecranizarea romanelor lui Jack London şi cum anume aţi cor­ceput-o ? — O, nu e nici o complicaţie ! Ecrani­zarea este, desigur, foarte liberă, nu ur­mărim să respectăm cartea rind cu rind. Este o peliculă care cere mult profe­sionalism. Profesionalism şi atlt ca ori­ce film de aventuri. Pină acum totul a mers „şnur" printre altele şi datorită excelenţilor dv. actori. Dar, de-abia am început. .. Rep. In maşină. In De la stinga la dreapta regizorul W. Slaudie, operatorul Zarra și operatorul de sunet Drugman. viniGIL CALOTESCU: „Documentarul reuşeşte cînd trece dincolo de faptul brut“ Mereu în căutare de subiecte, mereu „pe teren“ sau „la faţa locului“, acolo unde s-a întîmplat ori se întimplă ceva, pregătit să surprindă faptul de viaţă în plină mişcare, documentaristul se află, mai totdeauna, în lipsă de timp tocmai pentru că este foarte ancorat in el. Abia întors de prin părţile Transilva­niei, pe Virgil Calotescu l-am surprins într-unul dintre acele momente de calm (aparent) situat intre două filmări. — De ce credeţi că se vorbeşte atit de puţin despre documentarişti şi documen­** pptpŞipppi­­k mino­r,,a întrebaţi ? pe critici ! Dar să nu fim maliţioşi. . . Documentarul, după cum ştiţi şi dv., este­ considerat un gen minor în com­paraţie cu cel zis „artistic“ (,căruia eu îi voi spune cu interpreţi, pentru că ar­tistic este — sau trebuie să fie — şi do­cumentarul). Să nu uităm că pe specta­tori îi interesează,­ tde obice, acel story,’ mai mim decît făptui­eotiv în ultimă instanţă, relatat mai bine sau mai rău de documentar. Cît despre documentarist, asemenea unui di­rijor, el stă cu spatele la public şi toc­mai de aceea rămîne deseori necunoscut. Nu el intră în memoria spectatorului, ci faptele pe care le prezintă. Şi cred că, de cele mai multe ori, e de ajuns. — Să ne consolăm, deci, cu ideea că documentarului îi rămîne doar rolul de completare la filmul „cu interpreţi“ ?. — Dacă vă referiţi la timpul de proiec­ţie, la faptul că el este de obicei scurt, într-adevăr soarta lui este, şi, cred eu, va fi aceea de simplă completare. Cind însă, — şi nu de puţine ori — docu­mentarul este gindit ca o completare, atunci nu mai sunt de acord. Filmul documentar trebuie, după părerea mea, gindit şi realizat ca o peliculă de sine stătătoare, ce arată, dar şi pune pro­bleme. De obicei, regizorul se mulţu­meşte cu simpla prezentare a unor ges­turi şi fapte. Atunci, cred eu, documen­tarul rămîne o completare a filmului jucat. Cînd reuşeşte să treacă dincolo ţie faptul brut, să întrevadă sensuri as­­use, să surprindă esenţa sub aparen­­el dă acea operă c­­ilucră valoroasă, interesantă, atrăgătoare. Ideal ar fi ca documentarul să devină un fel de doină minunată, înţeleasă de toţi şi, mai im­portant, iubită de toţi. — Care ar fi diferenţa dintre regi­zorul-documentarist şi regizorul de filme artistice? — Primului nu trebuie să-i lipsească spiritul sintetic, celălalt are nevoie de spirit analitic. Şi încă ceva : pentru do­cumentarist, criteriul selecţiei, valabil in orice domeniu al artei, este, din foarte multe motive, — şi în primul rînd din acela al lungimii — fundamental. — Mă îndoiesc de viitorul lor. Nu pot fi acceptate (ca să nu spun suportate) de public decît în cazuri foarte rare, a­­tunci cînd se spun lucruri total diferite și de foarte mare rezonanță. Mi s-a în­tîmplat foarte, foarte rar, să văd un astfel­­de film care să-mi placă cu ade­vărat. — Ce planuri de viitor aveţi ? — Ar fi de amintit „Noroiul“, un film jucat cu actori, dar care pleacă de la o idee de documentar, şi „Evocări“ — o peliculă închinată celei de a 50-a ani­versări a înfiinţării P.C.R. Sper să fie la înălţimea evenimentului. Mira Ioan n ! — Totuși, s-au documentare de făcut și se fac destule lung metraj. Producţie spaniolă. Regia: Mario Camus. Interpretează: Sărită Mon­tiei, Ivan Rassimov, Hugo Blanco. A scrie despre Sara Montiei — iată un lucru cu desăvirşire absurd. Nu nu­mai pentru­ că prezenţa ei pe ecran este o imensă eroare, nu numai pentru că, după atîţia ani şi atîtea melodrame cinematografice, această meridională îndă­rătnică nu s-a putut lăsa convinsă — ori nu s-a deprins încă — să-şi refuze ten­taţia de a arunca, peste umăr, ocheade seducătoare drept în obiectivul care-o fotografiază, nu numai pentru că nu şi-a dat niciodată seama de faptul că veci­nătate“, indiscretă a camerei de luat vederi e mult mai primejdioasă — și e, in primul rînd, altceva — decît penumbra colorată a cabaretelor. Dar a scrie despre Sara Montiei la al nu știu chelea film e absurd, fiindcă Sara Montiei e constantă și nesfîrșită, ca nisipul deşertului. De la prima pină la ultima bobină a unei pescule, de primul pină la ultimul ei film, n-am cunoscut-o vreodată altfel decît frumoasă, nefericită şi impasibilă. Zeci de parteneri au roit în jurul ei, nenumăraţi regizori i-au flatat profilul, punîndu-i in valoare prin cele mai labo­rioase efecte­­cromatice — absentă, cu umerii ei lustruiţi de atîtea priviri, ea trece din subiect în subiect şi din costum în costum mimînd pasiunea, mimînd tempe­ramentul, mimînd arta cu mereu aceleaşi gesturi. .. Deci n-am să scriu nimic despre Sala Montiei. Nu ne aflăm în faţa unui film obişnuit de război. Subiectul, isto­risit de regizorul Alek­sandr Fainţimmer cu bărbătească simplitate, gravitează in jurul unui eveniment extra­ordinar : un grup ma­siv de prizonieri ruşi, transportaţi de nazişti pe o insulă din Atlan­tic pentru a construi aici un sistem de for­tificaţii militare, orga­nizează o rebeliune, iau în stăpînire Insula şi o apără împotriva trupe­lor şi a vaselor de război trimise s-o recu­cerească. Timp de cî­teva zile, pe fortifica­ţiile germane va flu­tura steagul roşu. Zona cea mai solidă a peliculei este tocmai relatarea nudă, fără ar-Vc­iante în apus — Producţie a stu­diourilor Mosfilm. Regia: Aleksandr Fainţimmer. Interpre­tează : Nikolai Kriu­­eikov, Vsevolod Sa­fonov, Galina An­dreeva. tificii, a faptului ieşit din comun. In clipa în care se recurge, fie şi timid, la elaborări formale şi la tentative de sondaj psihologic, timbrul filmului se al­terează brusc. Sus­pense-ul îi reuşeşte re­gizorului A. Fain Dim­mer tot aşa de puţin ca umorul, portretele sunt construite naiv şi numai fizionomia ex­presivă şi farmecul personal al actorilor ni le fixează în memorie. Personajele din De­parte d in apus n-au existentă independență, ele sînt credibile nu­mai atîta vreme cît rămîn solidare. Poate de aceea, cel mai con­vingător episod rămîne secvența atacului asu­pra vaselor de război : o mie de oameni a­­leargă pe o plajă des­coperită sub bătaia tu­nurilor, sfidînd împre­ună aceeaşi moarte. Mara Teodorian OmuEcaretMftop­eft acuzat Producţie Uniunea Sovietică. Regia : Vladimir Krasnopolskî, Valeri Es­kov. Interpretează: O­l­e­g Strijenov, Liudmila Maksakova, Leonid Ku­ravliov. Construit pe cu­noscuta schemă a flash-back-ului, cu mereu aceleaşi epi­soade ale unui­ pre­zent determinat de drame ale trecutu­lui, filmul lui Vla­dimir Krasnopolskî şi Valeri Eskov, in încercarea sa de analiză psihologică, nu reuşeşte totdea­una. Căci, dacă fră­­mîntările lui Ego­rov sînt autentice, dacă desfăşurarea subiectului prinde în unele momente adevărate accente tragice, dacă actorii Producţie R. P. Bulgaria. Regia : Ludmil Kiricov. Interpretează : Kons­tantin Koţev, Asen Cheorghiev ; re­gia Milan Nikolov. Interpretează : Grigor Vacikov, Ilia Dobrev. Deşi fie lungime metrie, cele două filme — Armando şi Calul alb — ale regizorilor Ludmil Kirkov şi Milan Nikolov nu reuşesc să reţină atenţia spectatorului pe tot par­cursul rulării lor. Intenţia lăudabilă de a dezbrăca eroii de un fals patetism se trans­formă, din păcate, într-o continuă lipsă de imaginaţie şi de putere de convingere. Per­sonajele, cărora realizatorii nu reuşesc să le pună altceva în locul patetismului, golite de substanţă dramatică, nu se pot, închega din gesturi şi cuvinte facile. Simplele întîm­­plări nesemnificative atit pentru desfăşura­rea acţiunii, cît şi pentru caracterizarea protagoniştilor, rămîn astfel la stadiul de „idee“ pentru un alt film. De semnalat, to­tuşi, imaginea adeseori excelentă în „Ar­mando“. — m. I. — joacă fără stri­denţe, regizorii se pierd adeseori în povestirea faptelor, în lungimi inutile ce fărîmiţează fil­mul. Mişcările mult prea încete ale a­­paratului, insistenţa obositoare asupra figurilor ce ajung să nu mai semnifice nimic, monotonia revenirii la amintiri, a folosirii excesive a aceluiaşi procedeu dramatic, scad aten­ţia spectatorului faţă de o temă ce se anunţa intere­santă. LA TELEFON, ATENA ÎNSEMNE OLIMPICE PE UN MEGA-PORTATIV Corespondenţă specială de la AUGUSTIN SANDU 9 Astă-seară la stadionul de marmură din Atena începe ,,Olimpiada internaţională a cîntecului“, la care participă reprezentanţi din 38 de ţări O­nline seară — Margareta Pîslaru la microfon, Ion Cristinoiu la pupi­trul dirijoral­ lor, insulele lucitoare ale pinilor, penajele arcuite ale palmierilor, volumele de un alb orbitor ale clădirilor — totul dă im­presia unui fantastic decor pentru un original spectacol. Şi ai, într-adevăr, sen­zaţia că asişti la un spectacol pe nenu­mărate micro-scene : ostaşii din garda Parlamentului mişeîndu-se în paşi de balet, micile magazine debordînd din de­misoluri pînâ in stradă, într-o ameţi­toare policromie, vînzătorii de lozuri no­rocoase arborate ca pe un steag al For­tunei, pietoni cantonaţi la măsuţele care invadează trotuarele, ca să privească a­­nimaţia intensă a străzii... Aşa că, in această ambianţă deschisă prin toţi porii şi servită fără reticenţă indiscreţiilor, Olimpiada cintecului nu apare ca o ex­cepţie, ci ca un plus de atractivitate. Secundele Olimpiadei au început să bată de luni, o dată cu repetiţiile. In sala cinematografului „Pallas“ — In hoîul căruia, la panoul publicitar, Richard Burton o priveşte galeş pe Monica Vitti — am reintîlnit pe Kalinka, pe Marion Rung, pe Lili IVanova, încintate să o re­vadă pe Margareta Pîslaru şi, fără în­doială, animate de legitima dorinţă de a mai înscrie o victorie în palmaresul lor artistic. Mega-orchestra — aproape de proporţiile uneia simfonice — supusă unor considerabile eforturi, ca întotdea­una la asemenea competiţii, încercînd să se muleze după preferinţele fiecărui dirijor... Inevitabilele întreruperi şi re­luări, obligatorii în pregătirea de labora­tor a fiecărei piese de concert... Cintece inspirate, fără nevoie de exagerat amba­laj orchestral, cintece elaborate cu meş­teşug de rutinat profesionist, candori şi naivităţi pe note, ca şi accente dramatice potenţate suplimentar prin muzică, eflu­vii lirice şi acuarele spirituale — ca in orice festival unde compozitorii dau to­nul după gust şi pricepere... Interpreţi din 38 de ţări din Europa, Africa, Ame­rica de Sud, Asia — de la debutanţi pînâ la consacraţi... Francine, aşa cum o ştim d­in Braşov şi Bucureşti... Merită să-l vedeţi pe Ion Cristinoiu cu autoritate şi exigenţe de dirijor în faţa orchestrei bine dispusă de „Medite­­rana“ lui, şi pe Margareta Pîslaru, un rol de corepetitoare cu grupul vocal, care trebuie s-o acompanieze ca, după aceea, compozitorul Elly Roman (mem­bru in­juriu, alături de Gheorghi Ghenov — directorul festivalului „Orfeul de aur“, Louis Ray — cunoscut nouă de la Bra­şov, şi aici­) să o­fere concurenţilor noş­tri utile consultaţii. Dar repetiţiile de la „Pallas“ sunt un capitol încheiat. Au sosit şi vedetele programate în recitaluri „h­ors concou­rs“, in prima seară a festivalului : cvintetul de cîntâreţi americani de culoare „Delta Rythm Boys“, Sandie Shaw, Adamo.­­Vor urma şi ceilalţi : Carmen Sevilla •— Augusto Alguero din Spania, Al Bano din Italia, Dave Carrol şi „The Sing Four“ din Anglia, Joséphine Baker. Trio Atena va completa constelaţia vedetelor). Azi noapte repetiţia generală a durat aproape pină în zori, în stadionul trans­figurat de scena scăldată în lumini mul­ticolore şi împodobită cu drapelele ţărilor participante, sub un cer spuziv de stele. Soliştii de pe scenă, dirijorii înşişi, tre­ceau prin emoţii. (Pentru mulţi a con­certa un aer liber e ceva inedit, şi la primul contact stadionul poate provoca... frisoane). Dar recordul în materie de emoţie se pare că-l înregistrează pre­şedintele şi directo­rul artistic al Olim­piadei, dl. Ghiorghios Ekonomidi. El în­suşi autor de poeme , pentru cintece de muzică uşoară, cu foarte multă dragoste faţă de acest gen, („poate crea acea co­muniune a oamenilor sub semnul poe­ziei şi al muzicii“, imi spunea intr-o discuţie) — era în prada unei agitaţii greu stăpînite. Deşi are experienţa a două ediţii ale Olimpiadei ! Prima ex­plicaţie : „Cînd este vorba de asemenea manifestări artistice, ca să poţi inova trebuie s-o iei mereu de la A“. A doua explicaţie : „Memoria îmi şopteşte des­pre o neplăcută experienţă de anul tre­cut. Tocmai în ultima seară a Olimpia­dei, pe la jumătatea programului, a plouat !“ — S-a suspendat concertul ? — Nu. Dar s-au deschis umbrelele in amfiteatru. Firește, s-a confirmat pasiunea aten­ie­­nilor pentru muzica uşoară. Dar, oricum, dl. Ekonomidi — cu totul altfel decît in „Umbrelele din Cherbourg“ — vrea mu­zică fără umbrele. Şi cum Acropole este aproape de stadionul de marmură, şi cum buletinul meteorologic anunţă timp frumos, a­­proape sigur că zeii vor fi de partea muzicii uşoare, solidari cu cei 60 000 de spectatori, care şi-au cumpărat, de cite­­va zile, biletele. Aici, la Atena, totul capătă în aceste zile alt ton, altă intensitate, o vibraţie a­­parte sub această uriaşă cupolă de peru­zea de unde se revarsă fără incetare va­luri toride şi nu curge o picătură de apă. Coloanele, parcă de bazalt, ale chiparoşi­ 9 Cineastul celebrului roman CINETELEX italian Massimo Dallamano a realizat anul acesta o ecranizare a .. .. . . „Portretul lui Dorian Gray“. Pelicula urmează unei alte adaptări, făcuta cu ani in urma, după romanul lui Wilde. Ca și Fellini, regizorul a plecat in „Fi, Dorian Gray- de la ideea că se poate crea o operă de sine stătătoare, pornind ... clas_h­l* Pe care o adaptează transpunîndu-i în epoca modernă. Realizatorul a distribuit in rolul noului Gray pe actorul austriac Helmut Berger, care-si etalase ta­le­nul artistic in „Damnaţii“ lui Visconti. * Sofia Loren şi Marcello Mastroianni vor fi din nou parteneri într-un film produs de Carlo Ponti şi regizat de Dino­nisi. In „Nevasta preotului“, titlul provizoriu al viitorului film, frumoasa Sofia va fi interpreta unei vedete de muzică pop. • S-a încheiat cel de-al 7-lea Festival internaţional de scurt metraje ţinut la Cracovia. 30 de ţări participante printre care : Franţa, Polonia, R.F. a Germaniei, Cehoslovacia, S.U.A. etc. au prezentat peste 200 de filme dintre care au fost selecţio­nate 75. Juriul, prezidat de regizorul Andrzej Wajda, a decernat următoarele premii : Marele premiu „Dragonul de aur“ filmului „Peace and resistance“ (Pace şi rezistenţă) al regizorului japonez Sadao Tsukioka pentru „cea mai bună metaforă găsită pentru problemele complexe ale contemporaneităţii“; patru premii ex aequo „Dragonul de argint“ acordate filmelor : „O sută de ani de luptă“ al lui Bernabe Hernandez (Cuba); ,,Dr. Stock şi copiii săi" al lui Herman Engel (S.U A.) ; „încă o zi“ al lui Jean Pierre Bonneau (Franţa) şi Ludmile­ Stanoukinas (U.K­.S.S.) pentru „Jour de déménagement" (Ziua mutării). Printre alte menţiuni acordate : premiul criticii cinematografiei Inter­naţionale filmului „Arthur, Arthur" al lui Pascal Aubier (Franţa). Cristiana Pop „SĂ VII MEREU CU CEVA NOU...“ Urmare din­ pag.I uşor de învins. Să aduci un punct de vedere nou, într-o ramură obiş­nuită cu tehnologii intrate în tra­diţie, presupune o muncă plină de răspunderi. Ai de depăşit inerţii, ai de modificat fluxuri tehnologice, ai de luptat, în ultimă instanţă, cu propriile tale temeri. Fiindcă, dacă­­ ne gîndim bine, o fi tentant son­dajul necunoscutului, dar treaba asta îţi aşază pe umeri o mare responsabilitate. Soluţiile tale see reflectă în soarta viitoare a unei producţii anume, a mersului ei in condiţii ce trebuie să fie optime. Riscuri sint in oricare cercetare, dar în proporţii diferite; pentru noi, acestea n-au fost mici şi o spun fără gîndul de a ne atribui merite suplimentare. Pină la soluţiile pro­­puse de­­ noi,­ existau in­­ domeniul sudurii nunţiii aşa-numite­le gru­puri convertizoare ; noi am elaborat proiecte care,a dplicate, acoperă ce­rinţe de utilizare generală şi au în plus şi o mare eficacitate. Mai mult, prin asta ne situăm dintr-o dată, in ceea ce priveşte sudura, la nivel de tehnică mondială. Şi asta se vede in producţia uzinei „Electro­tehnica“ cu care colaborăm. Dar ca să revin la ideea de la început­ precizez că noi mergem numai pt căi nebătute de alţii...". Ultima precizare mi-a reţinut îndeosebi atenţia: oamenii aceştia, frămîntaţi de cîteva idei de acută necesitate, caută rezolvări care să se situeze la nivelul celor mai bune existente la ora actuală. În acest sens, se şi hotărăsc să-şi exploateze întreaga lor inteligenţă şi forţă de lucru. Încep să parcurgă astfel o vastă bibliografie ştiinţifică şi teh­nică ; fac experimentări ale unor idei parţiale; caută soluţii care să corespundă întru totul cerinţelor ac­tuale ale domeniului. Sigur, în toată această operaţie amplă, de cercetare şi proiectare, partea de contribuţie a fiecăruia îşi are valoarea ei. Ideea ultimă se împlineşte într-o sinteză cuprinzătoare din aceste note par­ticulare de gîndire. „Fiindcă, pe calea aflării unei soluţii, contează personalitatea fiecărui cercetător, spunea Dan Ioan. Un prilej ca cel de faţă, al elaborării represoarelor pentru sudare prin arc, ne-a obli­gat să ne cunoaştem mai bine : micul nostru colectiv,­­ sunt sigur, s-a sudat mai mult, a ieşit din a­­ceastă experienţă mai apt pentru alte sarcini de viitor". Învăţămîntul superior de arhitectură într-o nouă structură Urmare din pagi de a aparţine acelui loc. Şi, bineînţeles, existenţa a patru şcoli de arhitectură — ca o consecinţă a proliferării centrelor de arhitectură din Cluj, Iaşi, Timişoara ... va stimula „o stare de concurs“, in­dispensabilă dezvoltării arhitecturii şi urbanismului. — După această motivare a restructu­rării invăţămintului de arhitectură, v-am ruga să menţionaţi in ce anume constau modificările întreprinse ? — In viitor, învăţămîntul de arhitec­tură se va dezvolta în două trepte. Pri­ma treaptă, cu o durată de trei ani, va forma CONDUCTORUL ARHITECT. A­ceastă formaţie îi va permite absolven­tului să rezolve anumite investiţii în oraşe, comune şi sate — lipsite în pre­zent de acordarea unei asistenţe tehnice la nivel corespunzător. Totodată absol­ventul primei trepte îşi va putea asuma, independent, sarcini de conducere a lu­crărilor de construcţie şi întreţinere a fondului construit. Continuarea studiilor, în treapta a doua, este condiţionată de reuşita candidatului la examenul de ba­raj, la care se pot prezenta toţi absol­venţii primei trepte. După încă trei ani de şcolarizare, ARHITECTUL DIPLO­MAT, cu o pregătire tehnico-construc­­tivă, urbanistică, economică şi filozofică superioară (inţelegînd prin aceasta o pregătire sociologică, estetică, de psiho­­logia, grupurilor etc) va urma să rezolve probilemele de maximă amplitudine ţn­ dificultate — trebuind să fie, după pă­rerea mea, iniţiat şi în domeniul ecolo­giei sau al medicinei urbane şi comu­nale. _ Cum este pregătit startul acestui nou an universitar ? — Institutul de arhitectură a şi ela­borat — intr-o formă avansată — un plan de învăţămînt corespunzător struc­turii în două trepte. A avut loc şi o dis­cuţie în cadrul Ministerului Invăţămîn­­tului cu reprezentanţii celor 4 centre universitare care, începînd din toamna lui 1970, vor cuprinde şi învăţămîntul de arhitectură. Pe baza concluziilor des­prinse, consiliul nostru profesoral va relua discutarea planului de învăţămînt in­portarea Afinii ll/aHl gl­jsxjjjjgjtârli sale prin programe de cursuri şi de atelier. — Admiterea, anunţată intre 1—S sep­tembrie, reprezintă, practic vorbind, cel mai apropiat eveniment al acestui pro­ces. Sub ce formă stă ea în atenţia Institutului „Ion Mincu“ ?­­ Nu numai în ordine cronologică, dar şi ca importanţă, pregătirea candi­daţilor pentru acest dificil concurs stă in primul rind în atenţia noastră. Ba­­zindu-ne pe o experienţă acumulată­­cu 403 elevi, din Capitală şi provincie, au avut loc meditaţii, în perioada 22 decem­brie 1969 — 1 iulie 1970). Institutul va organiza — între 20 iulie — 31 august 1970 — cursuri de­ pregătire, atit în Capi­tală cît şi în centrele Iaşi, Cluj, Timi­şoara. Cu două menţiuni. Prima , spre deosebire de Bucureşti, unde medita­ţiile vor fi onorate la tariful cooperati­vei „Deservirea“ — adică 7 lei ora d­in cele trei centre nou înfiinţate cursurile se vor acorda gratuit (candidaţilor asi­­gurîndu-li-se însă, contra cost, masa şi cazarea în cămine şi cantine studen­ţeşti). A doua : consecvenţi preocupării de a forma o studenţime capabilă să preia direct, cu responsabilitate, sarcini profesionale şi sociale, am încredinţat conducerea acestor cursuri celor mai buni studenţi din ultimii ani de studiu — evident, programul de meditaţii — unic — fiind elaborat sub directa îndrumare a corpului didactic. — Cine poate participa la aceste cursuri şi ctnd au loc înscrierile ? — La cursuri se poate înscrie oricine dorește. Programul de înscriere este ur­mătorul : Intre 17—20 Iulie — la secreta­riatele institutelor din provincie, iar pentru municipiul Bucureşti, la secre­tariatul Institutului de arhitectură „Ion Mincu". — Cum se va desfăşura concursul de admitere ? — Admiterea va avea loc, aşa cum s-a anunţat, între 1—8 septembrie. Din discuţiile purtate pînâ acum s-a contu­rat ideea ca acest concurs să se desfă­şoare în fiecare din cele 4 centre uni­versitare anunţate, pe baza unor probe de desen tehnic, şi liber şi a unui exa­men de matematică — scris şi oral. Pen­tru anul universitar 1970—71 Institutul de arhitectură „Ion Mincu“ dispune de ISO de locuri, secţiile din Iaşi, Cluj, Ti­mişoara avînd disponibile, fiecare în parte, cite 50 de locuri. (Urmare din pag. 1) ţiplele ei faţete. Ea se tra­duce prin bunăvoinţă şi in­teres pentru oameni, îmbogă­ţeşte existenţa, o face mai frumoasă. Sociabilitatea nu ne lasă să fim indiferenţi faţă de necazurile altora şi nici reci cu bucuriile celor de lingă noi; ea nu se ma­nifestă insă — cum pare că ar crede unii­­ prin flecă­reală, iar bunăvoinţa nu se traduce prin închiderea j o­chilor; ea implică exigenţă atit faţă de noi cât şi faţă de semenii noştri. Vremilor moderne le este proprie sociabilitatea. Calita­tea aceasta devine de tot mai mare importanţă şi sis­ Sociabilitate temul de educaţie nu poate scăpa din vedere cultivarea ei, cu efect in viaţa indivi­zilor, a colectivelor mai mari sau mai mici, a societăţii şi, pe plan mai larg, a epocii. La noi, de ani şi ani, şi epoca socialismului mai ar fi seamă, • nobleţea sociabilităţii, sub multiplele ei faţeta,, se confirmă in fapte obişnuite sau in acţiuni excepţionale, în aproape fiece act al nos­tru fiind implicat socialul, confirmindu-se prin el. Pe în­zestrarea străbună s-a grefat etica nouă, socialistă, la am­plitudinea naţiunii, îmbogăţin­­du-ne cu nepreţuita calitate de a trăi gindind şi la ceilalţi oameni, la binele lor, cu dra­goste şi respect pentru ei. Microfon muzical... la Casa ziariştilor Simbătă 11 iulie a. c., ora 19.30, la Casa ziariştilor din Calea Victoriei nr. 163, are loc în sală şi în grădină, un spec­tacol intitulat „Microfon muzical“. Işi dau concursul : Fory Etterle, Aurel Gi­­roveanu, Dana Coranea, Florina Luiean, Coca Enescu, Petrică Popa, Melania Cîrje, Victoria Dobre, Angela Similea, Dorin Anastasiu ş. a­­companiază or­chestra condusă de Enrico Faneiotti. • In cadrul dezbaterilor pe marginea actualităţii internaţionale, organizate de Universitatea populară Bucureşti, prof. univ. dr. docent Edwin Glaser va vorbi azi, la ora 19, în sala Dalles, despre Al II-lea Colocviu european pentru co­operare şi securitate — Bucureşti 1970. Expunerea va fi urmată de un film ar­tistic. Urmare din pag­i asupra stagiunii Încheiate, tot la co­loanele presei trebuie să ne referim*). Horia Lovinescu afirmă : „A fost o stagiune corectă şi aproape fiecare teatru bucureştean poate avea mul­ţumirea unui spectacol reprezenta­tiv. Nu e deosebit de mult, dar nu e rău". La rîndul său, Lucian Giur­­chescu e de părere că „stagiunea ÎSGORO n-a fost nici mai rea, nici mai bună ca altele” şi enumera spectacolele pe care le socoteşte re­levabile : „Leonce şi Lena“ (Bulan­­dra), Crimă şi pedeapsă (Nottara), Aceşti îngeri trişti (Tg. Mureş şi Ciuleşti), Visul unei nopţi de vară (Cluj), Woyzeck (Piatra Neamţ), Dis­pariţia lui Galy Gay şi Mandragora (Teatrul de comedie), Puricele în ure­che (Bulandra), Cartofi prăjiţi cu orice (Studioul Casandra al IATC). Cu puţine excepţii, sunt de aceeaşi părere. Ba, aş mai putea adăuga Coana Chiriţa şi Camera de alături. (Teatrul Naţional), Transplantarea inimii necunoscute (Bulandra), Ab­senţa şi Nunta lui Figaro (Ciuleşti), Golem (TES). Fără îndoială că la o mai atentă cercetare se mai pot găsi şi altele. S-ar părea deci că avem toate motivele să fim satisfăcuţi, că are dreptate Giurchescu cînd vorbeşte (referindu-se la cronica dramatică) de „alarme false, sau cel puţin exa­gerate“ şi cînd afirmă că „probabil din lipsă de subiecte senzaţionale, und­e condeie au prins a se agita, semnalînd cu gravitate apariţia „ma­*) în cazul de faţă la revistele „Teatrul“, nr. 1 (iunie 1970) şi ,,Ro­mânia literară“ nr. 26 (90) din 25 iunie 1970, a­rilor probleme", „marilor semnale de alarmă". S-ar părea, de asemenea, că are dreptate şi Horia Lovinescu cînd scrie că „ambiţia ca Fiecare premieră să reprezinte un „eveni­ment" sau, cum se mai spune folo­­sindu-se un alt şablon distins, „un act de cultură", rămîne o ambiţie puerilă, deocamdată, ca să nu zic de­magogică”. Mă număr printre „unele condeie“ (cum spune Giurchescu), care am urmărit stagiunea îndeaproape, seară de seară, informind pe cititori des­pre mersul ei, scoţînd în evidenţă reuşitele, fără a ocoli însă nume­roasele ei părţi slabe, atrăgînd aten­ţia asupra unor probleme ce se ce­reau rezolvate şi totuşi nerezolvate­­ au rămas pină la sfîrşitul anului teatral. Am subliniat, astfel, inegali­tatea calitativă a repertoriului, insu­ficienta prezenţă a dramaturgiei ori­ginale contemporane, tendinţa spre concesii făcute de dragul ,,succesu­lui de casă“, ponderea nesatisfăcă­­toare a marelui repertoriu naţional şi universal, folosirea sub posibili­tăţi a uriaşului nostru potenţial in­terpretativ, vechi anomalii organi­zatorice, scăzuta — faţă de anii tre­cuţi — efervescenţă artistică, puţi­năt­atea iniţiativelor creatoare, în­­tr-un cuvînt, faptul că — doar cu puţine excepţii — nu ne-am ridicat peste ceea ce obţinusem în trecut ca gîndire teatrală, primejdia ruti­nei şi mediocrizării făcîndu-şi joc pe nesimţite. Au fost „alarme false“ ? Am greşit cind nu ne-am împăcat cu calea minimei rezistenţe ? Sunt convins că nu , ca dovadă că pină şi directorii citaţi mai sus îşi mani­festă — contrazicîndu-şi în cele din urmă îngăduinţa excesivă — multe din­­nemulţumirile pomenite. „Goana după baul nuce la concesii. Conce­siile la mediocrizare. Şi atunci ar fi cazul să ne intrebăm dacă e bine să-l preţuim pe actor numai în func­ţie de realizarea unor încasări în­casate oricum şi de la oricine ?" se întreabă Giurchescu. Şi trage o concluzie cu care sunt pe deplin de acord : „Criteriul public (deci crite­riul rentabilitate) poate, trebuie să fie imbinat cu criteriul artă. Lumea vine la o firmă. Şi firma înseamnă calitate. Calitatea cere sacrificii, în­cercări şi chiar nereuşite. Să plani­ficăm deci, tovarăşi, şi cuantumul de improbabil”. De asemenea nu pot să nu fiu de acord cu Horia Lovi­nescu cînd constată că „nu ne-a reu­şit stagiunea sub aspectul dramatur­giei originale. Din acest punct de vedere, cred că a fost cea mai slabă stagiune a Teatrului „C. I. Nottara“. Sau cu Ion Co­jin cînd îşi exprimă tristeţea rememorînd optimistele pro­iecte cu care a pornit la drum. „N-au lipsit din proiectele noastre, scrie directorul Teatrului Mic, autori de prestigiu ai dramaturgiei universale şi româneşti, cum ar fi Sofocle, Ce­­hov ori G. M. Zamfirescu, aşa cum a existat în intenţiile noastre crea­rea unor spectacole agitatorice de ora­ş. Am crezut... Am avut o mul­ţime de visuri frumoase... Din pă­cate — şi o spun cu o mare durere — proiectele nu s-au putut concreti­za pe măsura dorinţelor noastre". De ce ? „Cauzele sunt multiple şi greu de enumerat aici. Concesii şi slăbiciuni din partea conducerii teatrului, pe de o parte, neputinţa de a da viaţă anumitor intenţii, pe de alta etc. etc.“ (Horia Lovinescu). „La acest de ce se pot oferi mul­te răspunsuri... Numai că nici citi­torii dv., nici spectatorii noştri n-au nevoie de argumente, ci de specta­cole... Sunt dezolat... N-am avut spectacole ieşite din comun. Am avut spectacole cu reuşite şi spectacole reuşite cu slăbiciuni” (Ion Cojar). Pină şi Radu Beligan, directorul primei noastre scene, declară : „Mi-au reuşit, in bună măsură, in­tenţiile privind piesa originală", dar „nu am izbutit să aducem în ca­drele teatrului colaboratorii pe care îi doream : regizori, scenografi, ac­tori. De ce ? Nu cercetaţi aceste legi...“.­­ Şi totuşi, ar trebui să le cerce­tăm. Pentru că dacă nu vom duce pină la capăt dezbaterea cauzelor care îi nemulţumesc — spre cinstea lor — pe cei mai buni dintre oa­menii noştri de teatru, în ciuda succeselor obţinute în ţară şi peste hotare, nu vom putea ajunge la acel — cum atât de plastic se exprima Horia Lovinescu — „treizeci şi şap­te cu unu care, fără să fie semn de boală, indică o fierbere lăuntrică“. Faptul că am avut şi anul acesta unele spectacole reuşite, că — aşa cum constată statisticile — publi­cul a venit mai mult la teatru (unii susţin chiar că a fost stagiunea cu cel mai mare număr de spectatori din ultimii ani), nu ne poate împie­dica să resimţim „lipsa de febră“ amintită de directorul Teatrului „Nottara”. Şi să recunoaştem că dacă nu sun­tem­ la „acel treizeci şi şapte cu unu“, nu termometrul e de vină. „Acel treizeci şi şapte cu unu...“

Next