Informatia Bucureştiului, noiembrie 1970 (Anul 18, nr. 5347-5371)
1970-11-21 / nr. 5364
O *† •*5› o oo o o ›s‹ ›i› O O O ‹4› o‚&■ o o ♦ ›d› o ♦ o ■4» MIRCEA CÂRLOANŢĂ „Propoziţii“ Vă siuni că toată lumea scrie aforisme, am încercat şi eu. Am ales, pentru volum, un număr de 60(h fiindcă nimeni n-a vrut să mi le publice pe cele, puţine la număr, care îmi plac, îl rog pe cititor să le caute pe acelea şi să arunce restul... c PGfrMp' — i o o «*• «o. o o o ›£• -e› ›‚■ ‚£›■ CORNELII) LEU „Femeia cu ochi albaştri“ Am dorit să scriu un roman-dezbatere, un roman politic în cel mai deplin înţeles al cuvîntului. El este structurat pe două planuri. Primul — planul intim — surprinde acţiunile, gindurile şi reacţiile unei adolescente ajunsă în pragul iubirii. Al doilea — planul amplu, de interes internaţional, în care se petrece o crimă politică. Am încercat să supun atenţiei o problematică diversă, incepînd cu iubirea şi cunoaşterea vieţii, pînă la plăcerea puterii, inclusiv ideea de compromis şi locul pe care îl ocupă acesta în viaţa noastră. Sper că împletirea celor două planuri a dus o acţiune epică bine tensionată. .» o te α► ̋ ©• o o o ̋&ο •O' *¡ -e oo CURIER ION MLADIN (SINAIA). Evident că noţiunea de „coautor“ implică şi ideea de „împreună“. Deci exemplele, spicuite din presa literară, denotă caracterul pleonastic al expresiilor respective. ALEXANDRU VIŢIANU (Loco): Intr-adevăr, expresia „apa doarme culcată pe spate“ este la fel de sugestivă ca versul „Someşul doarme P« spate1* citat in articolul menţionat. Credem că la mijloc e, totuşi, o simplă coincidenţă, avînd in vedere anul (1930) de apariţie a romanului dv. „Ochii boschetelor“. Ca anecdotică, cu mult Înainte de a cunoaşte poezia „Moartea căprioarei’* de Labiş, (respectiv stihul „Ciutura scoate din puţuri nămol“) un tînăr poet găsise versul „Ciutura scoate din mine nămol“. Pe care, e drept, nu l-a mai publicat... CURIER „Anonim“ (Loco). Din moment ce rubrica „Autografe în premieră“ a fost concepută tocmai ca o mică fereastră, pe care s-o deschidă chiar autorii spre lumea cărţilor lor, nu ni se pare de loc absurd — dimpotrivă —ca fiecare să „ auto-semneze” ceea ce crede de cuviinţă. Desigur, în limitele fireşti ale bunului simţ. In rest, tot cititorii sunt cei care decid... SOLUŢIA EXACTA la tema „Automobilul furat“ este următoarea : cel care intenţionează să-l deruteze pe căpitanul Panaitescu , cu replica „Poate ca şi ele (rolele) şi-or fi dat seama că nu-i lucru curat...“ este tînârul care, în felul acesta, îi previne pe cei urmăriţi. Au indicat soluţia exactă sau plauzibilă: Nicolae Galbin, din Focşani; Petre Lupu şi Ioan Babescu din Timişoara; Liviu Popa, din judeţul Argeş; Martin Franz din Braşov, precum şi Gina Spandole, Adina Bojescu, Gavril Topan, J. C. Bădărău, Rodica Bene și Grigore Gonza din București.. CURIER SERGIU DAU „Dintr-un jurnal de noapte“ Cele citeva crîmpeie apărute sub acest titlu nu-s, la urma-urmei, decit o seamă de mini-romane puse sub un moto care, după părerea mea, le și explică: „Acestea au fost. Nu mai sunt. Ca să le pot uita le scriu aici“. Mai e oare nevoie să spun că personajele vin dintr-o zonă oarecum incontrolabilă a memoriei şi că n-am umblat cu aparatul de filmat pentru a le aduna ? S-ar putea ca vreun portret reconstituit să ispitească la o zadarnică identificare, li previn pe cititor că orice asemănări cu persoane mai mult sau mai puţin cunoscute nu sunt decit întîmplătoare. ŞTEFAN AUG. DOINAŞ Alter ego“ 55 Fiecare poet visează, la un moment dat, o anumită „schimbare la faţă“: idolii cărora li s-a Închinat nu-l mai satisfac integral, formula care l-a consacrat i se pare cu timpul mai puţin fidelă, un spirit nou 11 ispiteşte cu promisiunile sale. Uneori modificarea (ca să întrebuinţez un termen la modă) survenită e o simplă iluzie, alteori ea se divulgă ca un nou reper al evoluţiei. Oricît am insista asupra alterităţii noastre de la un moment la altul, schimbările petrecute în noi au o bază comună, un ego fidel sie însuşi. Iată perspectiva în care acest volum de versuri — care conţine în addenda şi o „selecţie de adolescenţă“ — ar dori să se ofere deopotrivă publicului larg şi criticei literare. desene de NEAGU RÃDULESCU După moartea lui Eugen Livinescu, în cenaclul acestuia biciuia poezia, între alţii, poetul Gheorghe Chivu, din Cluj, mi se pare. El făcea parte dintre furioşii acelor ani, existând cot la cot cu Tonegaru, Lituan, Crama, Popovici, Al. Lungu şi Radu Teculescu. Mai timid, deşi avea o gură rea, mai circumspect, Chivu a dispărut pentru multă vreme din viaţa literară. După cîteva apariţii prin revistele noastre, iată-l cu volumul „Apocrife“, scos anul trecut la fosta Editură pentru literatură care a făcut operă de resurecţie meritorie în domeniul liric, lucru pentru care aplaudăm da aici. Poezia lui Chivu merge în linia contestatar-ironică a lui Tonegaru şi Geo Dumitrescu. Iată această Antiromantică : „Ana Maria era o maimuţă / Şi noi nişte haine pline de pureci / Pantaloni cu urangutani / Şi o iubeam pe Ana Maria / Fie-vă milă de florile rupte / Pentru nunţile urangutanilor / Lăsaţi maimuţele să moară singure / Departe de văi şi grădini / Fie-vă milă de pînza curată / Ruptă-n spinările urangutanilor / Scăpaţi-le aprins în cuib un tăciune / Şi bucuraţi-vă de arderea lor / Somnul lor bun mingie, seara / Leagănul bun pentru îngeri şi pui / Nu mai siliţi îngerii Domnului / Să vi se culce un pat lingă dor / Mezalianţele noastre lăsară / Drumul pustiu, grădina amară“. Este o poezie a disoluţiei, o poezie distructivă care a început să facă victime printre poeţi pentru că în orice artă a dizolva numai, nu ajunge. „Echinox“, poartă aceeaşi pecete a disoluţiei. Sunt distruse clişeele verbale şi tot ceea ce e preconstituit mental : „M-a Îmbătat primăvara asta cu apă rece / Te poate Îmbăta primăvara cu te miri ce şi nu-ţi trece / Primăvara, mea, dragoste / se poate numi, forfotă, flacără, fug / Dar ce nume n-aş mai putea să-i mai Îndrug / Că risipite, cărările mele, iată se mişcă sub mine şi fug/ Al lunii alb flux, cum mă mai soarbe al lunii magnet / Din creştet în sus de miliarde de ori mă prelungesc, mă repet / Răzui cu tîmpla, aripa, penajul zburlitelor stele / Departe de ţărmii natali, mă clatin pe cataligele mele / întruchipăm mitologii de demult / Ca Daphnis şi Chloe / Balerine cu plete-n vînt / Lungi alge In vint fără voie / Aprins ca o torţă, aprind cu flacăra mea a suta brînduşă, a mia / Cenuşa rugului meu, cuib în jur să le-o string / Şi strig arătîndu-mi-l singur, soarele-n zare, nătîng / Mi-a zburat, mi-am pierdut, roată în cer pălăria !“ Vedeţi, aici nu s-a ajuns la obrăznicia lui Breton, să spunem : la jolie menuiserie du sommeil sau la conceptul răsturnat al lui Saint John* Perse , et la mer au matin comme une présumtion de l’esprit unde invenţia paradoxală place. Aici e vorba de o cutezanţă formală mai mult, de o lejeritate de atitudine care ar trebui totuşi susţinută şi artisticeşte. Răceala programatică pe întindere mare devine sterilitate şi e păcat pentru că există în Chivu poeme excelente mai puţin uscate : „Morţii au Început să uite / EUGEN BARBU Ingraţii morţi între flori / Prinşi în frumoasele mreji şi multe / O, iubiri, o, fiori / Morţii au început să ne uite / Vocea noastră a coborit atît de jos / Incit nu mai auzim liniştea ei / Morţii sunt nişte başi care coboară frumos / Coboară frumos şi numai in ei / Sunetul clopotelor bate în cruci / Dar noi nu-l auzim dedesubt, noi, morţii / Sus, regiţiele-şi mănîncă da vii / In aşternuturi regale consorţii / Amîndoi în marş nupţial, sub cernită beteală / Să ne luăm, să ne furăm ca doi hoţi / Dar teamă mi-i, tare mi-i, tare mi-i că ne-nşală / Ne-nşală moartea cu toţi“. Spuneam că e păcat că acest poet bun nu-şi altoieşte din cînd în cînd scriitura cu un produs hibrid, la el cu puţină căldură şi surpriză a imaginii. Geometrismul ucide orice emoţie, şi, hai, fie, există şi o poezie rece, glaciară, frumoasă tocmai în puritatea ei absolută, în dimensiunile sale purificate de orice microb sentimental, dar cînd scrii ca în Peisaj „Copacul se desfrunzi în aventură " Sinucigaşul din brume, cu braţele goale / Aşteaptă-n zăpezi să-l vină din vis / Dar mugurii suie, tot din el / Nuduri patrupede, căprioare treceau / Printre arborii surdomuţi / Braţele lor le-ar fi cules umbrele / Numai, tăcute, izvoare, le cuprindeau / Unde-i o apă curată fără oglinzi / Un vitriol limpede care să ardă reflexele / Cuvîntul care să urce minunea / Vocea mea e departe şi nu e cu ce să o strig“, înseamnă că Golemul liric a vorbit, că taina lui încremenită este tulburată de vagi unde electrice. Ultimatumului, Chivu, îi poate opune ca manieră poetică, Patimi sau Cinegetică : „Eu n-aveam cap : se dusese-n oglindă / Şi se uita, la mine decapitat / Ce atent se uita ; nu cumva m-am făcut singur / Nu cumva cu aur trupşonul mi-am falsificat / Trădatul meu trup ca o lebădă, Ledă tobârîse / pe mine / Trădatul meu trup amarnic muşca / Tăbărîse pe mine şi visul creştea din oglindă / Incendii ardeau pe oglindă ; şi apa curgea, oglindea” (Ultimatum) unde manufactura se simte, în contrast cu aceste versuri din Paradis absent : „Şi mă întreba dacă şi clopotele din apă / Svoneau un ecou oglindit / Ridicau nedumeriri umerii ei / Fără cer umerii ei, fără aripi / Şi o tristeţe ca o lepădare / Ca o percheziţie sumeasă în Inimi / Şi un zumzet înainte de sinucidere / O legănare de splnzurători /... N-ai văzut niciodată plîngind / Singur în el sîngele / In parcuri pletoase fîntina / Peste acelaşi havuz / Şi ea era domnişoară de aici / Dar avea undeva, pribegit / Cocaina albumelor de peste graniţi / Calcul, înainte de viaţă plecat / Cîteodată dacă luna o bate / Ca un fluture umbra ei / Ne-ntunecă plînsul mare şi cald / îngerii cad risipă sub el / Şi-acum nu le mai vedem pe celelalte / In oblonul lacrimilor dintîi / Mai filfite pe la citiri / Aripa heruvului mort“, ciudat este că acest poet, Gh. Chivu, este ignorat de o critică ce se vrea mereu degustătoare de poezie fină în mari libaţii livreşti, cînd scrie aceste admirabile versuri ce-mi spun că alături de Vinea, Doinaş, Negoiţescu şi Matei Călinescu poezia noastră a intrat într-un templu sublim: „Apele curgea un vin / Sub cer de culoare, de frunze, de paradisuri în goi risipite / M-am îmbătat şi mult şi puţin / De pretutindeni mă ceartă că nu mă pot desfrunzi, risipi / îmbietoare, nendurătoare ispite / Alergăm, sîngerăm după înfrîngeri / Căutători de tragice roluri / Ca nişte flagelaţi, nişte Îngeri / Celebrind autumnale violuri / A strigat cineva şi m-am făcut mare / M-am făcut depărtare, corabie, vînt / Şi am pornit către celălalt pămînt / Să-ţi fiu alături strigare / La drum de cucoare, la zări de pămînt, / Bătute de stranii metale de soare. / La ţărmuri de mare, cu palmele-n vînt / învăţ o frunză căzută să sboare / Iată, dacă le-aş striga, eu, ar cădea toate / Liniştea mea le ţine plutind / Numai cornul, departe, al vîntului / Roşie spaimă le pune pe goarnă“. Arheologie lirică Augusto Murei, numai Profitând de faptul că celebrul sculptor italian AUGUSTO MURER şi-a petrecut vacanţa în România, Tam solicitat cu citeva întrebări : — Pentru a cita oară ne vizitaţi ţara ? — Vin în ţara dv. de aproximativ 8 ani, vizitele mele fiind, uneori, şi de două ori pe an. Sunt îndrăgostit de România şi mă aflu aici pentru a face cele mai frumoase vacanţe din viaţa mea. Iubesc poporul român pentru că este un popor cu un suflet mare şi imediat comunicativ. — Permiteţi-mi o întrebare ce frămîntă astăzi lumea artistică : cum vedeţi relaţia dintre public şi artă, care este drumul acesteia către marele consumator ? — După părerea mea, artiştii muncesc — înainte de toate — pentru ei ; dar, prin arta lor, ei creează opinii, condiţionind, astfel, tocmai legătura „ cu" poporul, pe care-l văd în toate manifestările lui ; din aceasta, ei îşi creează emoţii, inventând un mesaj in care ceilalţi trebuie să se regăsească. De exemplu , experienţa mea de artist este foarte legată de om, de umanitate. Cultura mi-o fac pe strada,in piaţă, oriunde, îmi place să observ şi să ascult discuţii obişnuite de la oameni obişnuiţi, dar al căror suflet este legat de al meu. — Cum vedeţi înţelegerea relaţiei dintre public şi artă în ţara dv. ? — Publicul italian este interesat numai parţial de acest lucru : o parte din populaţie are bani pe care ii investeşte — mai mult din orgoliu — Născut In 1917 la Fălticeni, HORIA LOVINESCU este nepotul marelui critic cu acelaşi nume, var cu scriitorul Anton Holban şi descendent prin mamă al lui Ion Budai-Deleanu. Intimplător sau nu, cele trei „izvoare“ genealogice conduc spre o definiţie a personalităţii sale artistice care nu mi se pare prea hazardată. Solida sa formaţie intelectuală, dublată de o sensibilitate deosebită* de o luciditate ieşită din comun 11 situează printre scriitorii care meditează cu gravitate, dar şi cu răspundere, asupra condiţiei umane în contextul epocii noastre. Reputaţia sa literară ne scuteşte de orice „prefaţă“ la convorbirea de azi. — Consideraţi că datele de familie şi de ambianţă au contribuit la cristalizarea personalităţii dv. scriitoriceşti ? Altfel spus : cînd, unde şi cum v-aţi format ca dramaturg ? — In ceea ce priveşte ambianţa, sigur. In privinţa familiei, cred că dubla mea origine — ardelenească şi moldovenească — explică foarte multe lucruri din fiinţa mea spirituală. La a doua parte a întrebării, precizez că nu mă gândeam să fac carieră de dramaturg, nu aveam un interes deosebit pentru teatru. Mă tenta mai mult eseistica şi proza. Am ajuns la teatru, pe de o parte, datorită unei intlmplări ; pe de alta, din dorinţa de a găsi un gen literar care să mă oblige la o maximă economie de mijloace. In proza scrisă — şi rămasă necunoscută — aveam tendinţa de prolixitate. Primul text de teatru a fost o piesă radiofonică : „Alături de fiii noștri“. In ce constă hazardul de care vorbeam ? Radioul Îmi ceruse un montaj politico-literar, iar eu am început să-l dialoghez. Spre surprinderea mea, a ieșit o piesă de teatru, jucată de altfel de Calboreanu ?i Marietta Sadova. Datorez foarte multe marii doamne a teatrului românesc“, Lucia Sturdza Bulandra, care mi-a patronat debutul cu o căldură şi o prietenie nesperate, salutare pentru cariera mea. — Bănuiesc un răspuns inedit la o întrebare care se repetă : de ce scrieţi ? — E foarte greu de răspuns ! Se spune, de obicei , dacă n-aş scrie aş muri... N-aş îndrăzni să dau acest răspuns, deşi e „impresionant“ ; cum insă nu pot intra in prea multe amănunte aici, voi spune că scriu pentru că aceasta este meseria mea. — Consideraţi scrisul numai o meserie sau şi o vocaţie ? — In ceea ce mă priveşte, prefer să vorbesc de meserie. Vocaţia e un termen prea vag. — Totuşi, orice meserie îşi are,secretele" ei... — Bineînţeles . In primul rînd — deci , condiţia esenţială — ea presupune dragoste şi pasiune din partea celui care o practică. In felul acesta, e greu să mai faci diferenţa între meserie şi vocaţie. Există, desigur, în afară de condiţia amintită, şi o tehnică a profesiei, care pretinde o calificare meşteşugărească. Totuşi, trebuie să mărturisesc că, deşi s-a spus deseori despre mine că sunt un tehnician al teatrului, probabil că mă folosesc de tehnică mai mult inconştient. Nici azi n-aş putea răspunde în ce cggstau aşa-zisele secrete ale meseriei de dramaturg. Câteodată mă întreb dacă ele n-au fost inventate de autorii bătrîni pentru a-i speria pe cei tineri... — In accepţiunea lui tradiţională, teatrul înseamnă FORUM, deci dezbatere publică. Ce problematică NUMAI a dv. credeţi că aţi adus în dramaturgia actuală ? — Nu cred că există o problematică numai a unui singur scriitor, oricît ar fi acesta de mare. De altfel, o asemenea singularizare absolută ar face din el un caz cu totul insolit şi străin de contextul literaturii şi de lumea cititorilor. Se poate vorbi însă de Înclinarea spre anumite teme sau zone spirituale. Pe mine, critica m-a definit ca pe un autor preocupat de „problema“ intelectualului epocii noastre. Eu îmi recunosc lucrurile mai bune pe care le-am scris după altceva ; după un soi de motive muzicale, aș spune, care revin In ele. — Constatarea ar putea surprinde prin ineditul die în ce sens s-o acceptăm ? — In sensul de lait-motiv obsesiv, generat mai degrabă de o sensibilitate profundă și ascunsă, de o sensibilitate primară, originară, decit ele speculaţiile intelectului. — Ca sferă tematică, teatrul dv. poate fi circumscris pe trei mari coordonate : afirmare a încrederii în valorile eterne ale omului ; meditaţie asupra istoriei şi tribună a actualităţii. Cît de tranşantă poate fi această circumscriere ? — Nu există temă in stare pură, chimică ; temele se întrepătrund întotdeauna şi sunt, bineînţeles, marcate de subiectivismul autorului. Dacă, de pildâ, în unele piese accentul cade pe latura socială sau politică, aceasta nu înseamnă că ele reprezintă simple reflecţii pe politicului sau socialului. Ele sunt în mare măsură „răfuieli“ personale ale autorului cu unele anacronisme din jurul lui sau din el însuşi. în ceea ce priveşte piesa istorică, ar trebui precizat în primul rind conceptul : după mine, „Su- Irorile Boga“ reprezintă o piesă tot atît de istorică, cît şi „Petru Rareş“» Dacă ne referim Insă la conceptul convenţional despre drama istorică, atunci «Petru Rareş“ rămîne — deocamdată — unica scriere de acest fel din literatura mea — şi este determi- nată dai puţin de tentaţia de a Încerca un alt tip I , de teatru, decit ca o intenţie polemică. Ea a reprezentat pentru minşi un fel de protest împotriva unui anumit fel de a se concepe teatrul istoric la noi. In ceea ce priveşte atitudinea dramaturgiei mele faţă de destinul omului, aş defini-o drept stoică şi bărbătească, fără concesii făcute unui optimism superficial. — Mulţi ani s-a vorbit despre răimînerea in urmă a dramaturgiei faţă de celelalte genuri literare. Fără o pledoarie pro domo, vedeţi, Intr-adevăr, un reviriment al creaţiei in acest domeniu ? — S-au produs modificări calitative şi cantitative. Se scrie mai mult teatru astăzi, datorită In special tinerilor, şi se scrie în mare măsură altfel de teatru. — In ce fel „altfel“ ? — Aceste modificări noi nu ţin numai de formă, ci şi de sensibilitate şi de influenţe (care nu trebuie socotite întotdeauna negative). Ele reprezintă, după părerea mea, pentru moment, un fenomen obiectiv, nou, dar încă imperfect definit sub aspectul valorii. — In încheiere : ce piese aveţi pe şantier ? — Am în repetiţie la Teatrul „Nottara“, piesa „Şi eu am fost în Arcadia”. Vorbesc despre ea pentru că nu consider lucrul terminat pînă la data premierei. (Cu atît mai mult cu cît mă preocupă soarta ei şi ca director al acestui teatru). Am început să lucrez la o piesă care are pentru mine semnificaţia unui omagiu adus semicentenarului partidului. Ion Butnaru La masa de lucru: HORIA LOVINESCU VA PREZENTAM ÎN AVANPREMIERA DOUA DINTRE EXPONATE Dr. Percek Arcadie LA O PAROLA Dr. Kottegoda S. R. BĂRCI DE PESCUIT Ediţia jubiliară a Bienalei internaţionale de artă fotografică (Urmare din pag. 1) — înfiinţat cu 14 ani în urmă. Fotoclubul a parcurs un drum ascendent, marcat de participări la peste 200 expoziţii şi saloane deschise pe toate meridianele, soldate cu numeroase distincţii, medalii şi premii. 14 dintre membrii fotoclubului au fost distinşi cu înaltul titlu de „excellence FIAP“. Iar în cadrul celui de al II-lea Congres al Federaţiei internaţionale a artiştilor fotografi de la Torino, un punct important al ordinul de zi l-a constituit raportul reprezentantului nostru privind activitatea fotografică internaţională a medicilor. — Prin ce se caracterizează actualul salon ? — Reunind 210 fotografii şi 195 diapozitive color, aparţinînd unui număr de 165 expozanţi din 24 ţări ale lumii, salonul tinde să ofere o imagine de ansamblu a punctului atins de tehnica și arta fotografică la ora actuală. „Hiveiul lui Brâncuşi Picasso l-a atins" în divers« opere da artă. Cei mal mulţi insă... — Cum priveşte tineretul arta modernă ? — Am multă încredere In el, în personalitatea şi bunul său simţ. Am fost martorul unei spang impresionante la penultima Bienală de la Vevnţia : un mare număr de tineri au demonstrat împotriva unor „noutăţi” în artă. Tineretul nostru esta dinamic, are curajul răspunderii. — Aţi călătorit mult ; ce ne puteţi spune despre aceeaşi relaţie, public — artă, în ţările pe care le-aţi vizitat ? — In Europa occidentală, situaţia este aceeaşi ca şi in Italia. Un interas mai deosebit pentru cultură l-am remarcat in R.F. a Germaniei. — In ce măsură credeţi că sculptura românească, afirmată pe plan universal prin Constantin Brâncuşi, îşi află căutarea şi dacă este dusă mai departe în găsirea de noi forme ? — Ca să spun adevărul, generaţia artistică nouă o cunosc mai puţin, dar — din cite am văzut — ea 11 imită mult pe Brâncuşi. El s-a inspirat din folclorul românesc, dar cu personalitatea şi talentul sâu l-a transformat şi interpretat, sintetizîndu-l la maximum , aceasta, datorită şi momentului artistic cu care a luat contact în Franţa, adăugindu-i vasta sa experienţă de viaţă, de Înţelegere a oamenilor. Tinerii îlpliă fără să aibă fondul de inspiraţie şi geniul lui. El a plecat din ţară cu tot spiritul românesc, devenind mesager al locului unde se născuse. Pentru mine, Brâncuşi reprezintă un nivel de artă pe care — în zilele noastre — numai Picasso l-a atins. Arta sa constituie un drum către nod forme. Infinite. In cultura mondială, Brâncuşi este un artist care rimlne in Istorie.— In încheiere» pe cînd o expoziţie personală In Români» . — Cit de curind, «per. ILEANA MATAG Foto : A. MURER : „Don Quijote" (sculptură în bronz) 33 Ritm şi ritmare — „Se vorbeşte insistent, în ultima vreme — îmi scrie Romulus Oancea din Cluj — despre virtutea ritmului, ca element indispensabil nu numai muzicii, ci oricărei arte. Ce este adevărat în aceste afirmaţii ?“ — Nu numai „In ultima vreme“ se vorbeşte despre calităţile „ritmice“ ale unei opere de artă, ei Încă de la Aristotel, care mult înaintea teoreticienilor contemporani spunea că ritmul este o trăsătură naturală a omului. Asupra virtuţilor ritmului în dans, muzică şi poezie s-au oprit nu puţini esteticieni — germani. Îndeosebi — mai ales în veacul trecut, iar în prima jumătate a secolului nostru, lucrările a doi români, Plus Servient Coculescu şi Mathyla Ghyka, au devenit lucrări de referinţă. Esteticile contemporane, care Îşi propun să găsească parametri ai operei de artă, determinabili cu rigoare matematica, se apleacă cu mare Interes asupra problemei ritmului. Unii teoreticieni au găsit, In ritmul artistic, transpunerea spirituală a ritmului fiziologic (ppls, respiraţii, mers), alţii au vorbit despre ritmul kosmic, al succesiunii zilei cu noaptea, al alternanţei regulate a anotimpurilor. In veacul trecut, Karl Bücher vorbea despre rolul ritmului In ordonarea mişcărilor necesare muncii umane primitive, şi vedea, aici, originea ritmului În dans şi muzică. Pentru Charles Laloy ritmul ţine mai cu seamă de simţul nostru muscular, kinestezic — în vreme ca pentru Wupolt, ritmul reprezintă o alternanţă a tensiunilor şi destinderilor psihologice, o succesiune regulată a factorilor de memorizare cu cel de imaginaţie, a unor elemente de recunoaştere cu elemente ale aşteptării, pline de curiozitate. Dacă am amintit atîtea opinii de autoritate (şi, te asigur, puţine dintre cele existente) am făcut-o pentru a-ţi arăta că problema nu este nici nouă, nici factice. Dar mi se pare că, de multe ori, tratarea ei 19.X. Eugen Schileru : .Impresionismul“ 19.X. Tudor Vianu : .Introducere In opera Iui MARCEL BREAZU a mers fie pe drumuri lăturalnice, fie că avea pretenţii exclusiviste, absolutizante. Cred că s-a călătorit alături de adevăr, atunci cind, de la materialitatea unor procese cosmice sau biologice s-a trecut mecanic la transpoziţia lor artistică. S-a uitat de cite oritmul muzical — sincopat, de exemplu — nu are nimic comun cu bătăile regulate ale inimii sau cu placidele mişcări ale cutiei toracice în respiraţie. Alteori, comparaţia cu succesiunea anotimpurilor a neglijat, cu totul ciudat, faptul că, în percepţia umană şi nu în ordonarea astronomică, anotimpurile sunt departe de a avea o pulsaţie ritmică regulată, pentru că depind de capriciile meteorologice. Dar, mai ales, s-a uitat că ritmul artistic este — cum spune, pe drept cuvînt, muzicologul Robert Stohan — o stilizare a duratei, şi nu o mimare, tale-quale, a unor alternanţe materiale. Ca de obicei, suprapunerea ieftină, întocmai, a unor fenomene culturale asupra unor elemente fizicale, duce la materialism vulgar. Dar, mai mult decît împotriva înţelegerii vulgare a originii ritmului în artă, mi se pare că trebuie să accentuăm falsitatea absolutizării valorii lui estetice. Unii susţin că ritmul ar fi alfa şi omega ale creaţiei artistice şi că celelalte elemente de limbaj artistic — melodia şi armonia în muzică, acordurile de culoare în pictură, sensurile cuvintelor şi structurilor sintactice în poezie — nu ar avea decît o importanţă estetică minoră. Dacă găsim in operă alternanţa ritmică — plinurile şi golurile spaţiale sau temporale, putem rosti — cred el — asupra operei, o judecată de valoare deplină... Nu o dată, am avut prilejul să accentuez, în acest© „convorbiri“, asupra însemnătăţii elementelor de limbaj artistic specific. M-am străduit totdeauna să arăt că fără capacitatea de a înţelege, de a „descifra“ limbajul propriu artei — nu putem ajunge la bucuria intensă pe care arta o dă oamenilor, ca manifestare umană deosebită de ştiinţă sau de filozofie. Dar tocmai pentru că sîntem în prezenţa unui „limbaj“, nu putem uita că arta transmite, prin intermediul specificităţii sale, de la artist la contemplator, ceva — comunică cum s-a spus (din păcate, trivializînd uneori termenul) un mesaj. Ritmul, ca element al limbajului artistic — cu deosebiri specifice de la artă la artă — nu poate avea valoare artistică decît dacă, alături de celelalte elemente, contribuie la vehicularea acestui mesaj, dacă prin intermediul său problematica umană a epocii, emoţională şi ideativă, ajunge de la autenticul creator de artă, la beneficiarii ei, noi oamenii cu durerile şi bucuriile noastre, cu îngrijorările şi speranţele noastre, cu înfăptuirile şi năzuinţele noastre, în secolul şl de meleagurile în care trăim. Convorbii if es fire artă 3 3 10 10 I 5 (Ed. Eminescu) 5 5 20 10 30 3 I Cronicei n e •• . i." ■ • nt