Informatia Bucureştiului, august 1971 (Anul 19, nr. 5574-5602)
1971-07-31 / nr. 5577
ZAHARIA STASIU: „Scrieri“ (Vol. II) Volumele cuprind o parte din poeziile scrise şi publicate în ultimii 55 de ani. Sper să fie bine primite de cititori, ca şi alte cărţi ale mele. De fapt, 55 de ani din viaţa unui om nu sînt mare lucru. Parcă ieri a fost după-amiaza aceea de toamnă ploioasă, cînd am urcat, cu buzunarele doldora de hîrtii, la A. de Herz, care pe atunci era nu numai un dramaturg cunoscut și apreciat, ci și redactor responsabil al revistei săptăminale „Adevărul literar“. Zi neuitată. Parcă a fost adineauri... DilMitRU AlMAS: „Diamantul negru“ Am scris această povestire pe nerăsuflate, din ce ştiam şi din ce am auzit la părinţi şi la alţi oameni trăitori prin părţile unde se desfăşoară acţiunea. Se ciocnesc in filele cărţii dreptatea cu nedreptatea, vicleşugul cu cinstea, răutatea cu bunătatea, urîţenia cu frumuseţea, aidoma cum se ciocnesc şi în viaţă. Chiar dară noi, prinşi cu de toate, nu prea luăm seama. Naraţiunea s-a închegat de la sine, din nişte întîmplări care au fost sau ar fi putut să fie. Storni Bipolaritate dialectică MARCEL BREAZU „Aţi vorbit de multe ori despre importanţa cunoaşterii limbajului specific al artelor — îmi scrie Constantin Naumescu din Ploieşti — iar în ultima vreme accentuaţi asupra conţinutului de idei. Nu este oare aici o contradicţie ?" Spun de la început: nu numai că nu este « contradicţie, dar importanţa acordată cunoaşterii limbajului specific al artelor presupune că limbajul acesta comunică ceva ca orice limbaj. Limba „spargă« — In care s-a amuzat acum cîteva luni una dintre poetele noastre să „lucreze* citeva poezii — era un simplu joc uşurel de virtuozitate şi nu avea, nici in intenţia autoarei, un alt rol. Nu pot să cred că un artist autentic se mulţumeşte doar să născocească „jocuri de societate«. Arta de ţinută a fost Întotdeauna gravă, în sensul de mare pondere spirituală. Capodoperele socotite a aparţine categoriei comicului — operele unor Aristofan, Cervantes, Gogol, sau Caragiale, — sunt, in ultima analiză, tot opere de mare seriozitate,. Sarcasmul lui Goya, satira lui Daumier, caricaturile lui Tonitza sau Iser, (ca să nu pomenesc de artiştii in viaţă) sunt „amuzante* numai In sensul superior al cuvintului. Toate comunică, prin intermediul limbajului lor specific, o amplă încărcătură afectivă şi ideatică. Ele îşi păstrează perenitatea peste decenii şi veacuri — cînd tehnicitatea lor artistică s-a perimat şi a fost primenită prin evoluţia firească a oricărui limbaj — tocmai prin semnificaţiile umane profunde ale acestei Încărcături ideatice şi afective, raportate de posteritatea lor la condiţiile noilor epoci in care sunt receptate. Mi se pare că am aduce o gravă injurie unui artist, dacă am presupune că Întreaga lui creaţie este doar o operă de „filologie estetică“, de prelucrare a unor elemente de limbaj artistic. Artizanii romanului, al dramaturgiei, al picturii, pot deprinde cu uşurinţă cîteva procedee de limbaj artistic şi, în măsura în care au oarecare abilitate, pot înşela uneori pe neavizaţi sau pe snobi, pe care îi fac să le confunde lucrările de meşteşug artistic cu cele de măiestrie autentică. Dar confuzia nu poate dăinui multă vreme şi artizanii lipsiţi de har reintră în anonimat. Magistralele istoriei artei rămân să fie străbătute în continuare numai de artiştii care au vehiculat prin intermediul limbajului lor măiestrit idei şi sentimente de semnificaţie majoră. Mihai Ralea spunea odată, în legătură cu faptul că şi-a manifestat recunoştinţa lui de cititor pentru Dumos-tatăl — „acest titan al fanteziei cumsecade, colector anonim al tuturor vi r surilor copilăriei noastre« — că „s-au găsit atunci critici mofturoşi, pe care mitocănia unui gust penibil căpătat din recente canoane, învăţate pe de rost, ţinea în contact numai cai capodopere ■«impecabile», s-au găsit astfel de critici care au protestat“. Trecînd peste vehemenţa caracterizării lui Ralea, am putea, cred, să aderăm şi noi la filipica lui Împotriva acelora care nu jură decit pe „capodoperele impecabile**, adică pe lucrări „ireproşabile*“ doar din punctul de vedere al ultimei mode de tehnică artistică, dezinteresîndu-se totalmente dacă acestea închid sau nu insulie noastre, năzuinţele şi idealurile noastre, cele legate de străfundurile noastre umane, ale unor oameni care trăim într-o epocă de reaşezări structurale. Asta nu înseamnă cumva că putem neglija preocuparea pentru problemele specificităţii limbajului artistic. Tocmai pentru că cerem capodoperei să ne facă efervescentă problematica zilelor noastre, aşteptăm de la artistul autentic să-şi îndeplinească misiunea lui, care este alta decit a omului de ştiinţă sau a dascălului de la catedră, cu mijloacele tulburătoare ale artei. In limbajele ei specifice, altele decît cele teoretice sau didactice. Ca orice realitate, opera de artă are o bipolaritate dialectică pe care nu o putem neglija, dacă vrem să respectăm adevărul. MARIA ARSESE: „Către orele 12 din zi şi din noapte“; „01” In aceste zile, mi-au Intrat In librării cea de-a 29-a şi cea de-a 30-a carte. „Către orele 12 din zi şi din noapte** cuprinde pagini din trecutul de luptă al partidului. Sunt schiţe şi nuvele care au fost primite cu deosebită căldură de cititori. Al doilea volum — „O.K“ istoriseşte o temerară acţiune a comuniştilor, pe Valea Prahovei, in septembrie 1942, împotriva unui convoi de cazane cu benzină destinată aviaţiei hitleriste. Eroica înfruntare dezlănţuie în lanţ atacarea cisternelor cu combustibil pe întregul şi lungul parcurs Cimpina—Ludwigshaffen. Ţin să mulţumesc cititorilor mei vârstnici, care mă urmăresc încă din zilele şi anii baricadelor, precum şi cititorilor tineri, care mi-au acordat încrederea lor. Desene de NEAGU RÂDULESCU .!..kW’ 5» VALENTIN DESLIU: 1 Cîntece uitate“ Intrucît mi-e greu să vorbesc despre proriile umi versuri cer îngăduinţa să reproduc cîteva rinduri din prefaţa semnată de poetul Ştefan Aug Doinaş: „O sensibilitate molcomă, pentru carefigurile«■ poeticei clasice se propun nu ca nişte hieroglife lirice, ci ca un alfabet la indemîna tuturora ; un ataşament faţă de temele tradiţionale — pămintul natal, frumuseţea melancolică a toamnei, comuniunea cu străbunii, exultanţa în faţa spectacolului luxuriant al naturii — ataşament care, plin, de sentiment, nu se transformă totuși în sentimentalismNu-mi doresc decit ca titlul volumului să fie... infirmat prin interesul cititorilor ! Invitatul nostru —EMANCA11 PEIRUŢ Opţiunea interpretului şi responsabilitatea faţă de public « NE GINDIM ÎNDEAJUNS PENTRU CINE JUCAM? » IN CE FEL COMUNICAM CU SPECTATORII SI CE ANUME AVEM SA LE SPUNEM : SCHEMELE FARA VIAŢA SUNT LA FEL DE ZADARNICE CA ŞI EXERCIŢIILE DE STIL FARA CONŢINUT Pentru invitatul nostru, vacanţa e pe sfârşite. In deschiderea stagiunii viitoare, urmează sâ urce pentru a doua oară pe scena Naţionalului — într-o altă distribuţie şi într-o nouă viziune regizorală — drama lui Horia Lovinescu, Surorile Boga. Lui Emanoil Petruţ i-a fost propus rolul creat, acum mai bine de un deceniu, de Toma Dimitriu , un luptător comunist, un personaj de vastă şi profundă umanitate, care aspiră lucid către un înalt ţel politic ştiind totodată că războiul se poartă nu numai pe baricade, ci şi în conştiinţe .. . — Pentru marele public, dv. rămîneţi — pe scenă ca şi pe ecran — interpretul unor personaje cu destin exemplar, dintre acelea pe care adolescenţii şi 1° aleg drept modele. Cum se explică perseverenţa cu care abordaţi acest gen de roluri ? — Pur şi simplu, ştiu că spectatorii mei au nevoie de eroi,de imagini ideale care să materializeze aspiraţiile lor morale şi politice Şi mai ştiu că n-am voie să-i dezamăgesc. Fiindcă ei sunt cei care m-au creat ca actor. Poate câ, pentru unii, publicul înseamnă nişte miini care aplaudă sau nişte anonimi care-ţi datorează admiraţie şi care au obligaţia să-ţi murmure respectuos numele şi să întoarcă după tine capul, cînd treci pe stradă. Mie mi se pare că de fapt noi, actorii, le datorăm enorm prietenilor noştri necunoscuţi din stat. In ce mă priveşte, n-am să uit niciodată că, acum 25 de ani, plecam sâ învăţ teatru cu o bursă primită din partea oraşului în care m-am născut. Pentru concetăţenii mei din Focşani, eram pe vremea aceea un fel de copil-minune. Ei mi-au dăruit posibilitatea să devin ceea ce sunt astăzi. Veţi spune că toate acestea s-au întâmplat de mult. E adevărat. Şi iarăşi e adevărat că publicul ne creează din nou, pe fiecare dintre noi, seară de seară. Fiindcă de fapt noi existăm doar în măsura în care sala ne ascultă şi ne răspunde, în măsura în care izbutim să ne facem înţeleşi, sa comunicăm cu cel de dincolo de rampă. în afara acestui dialog, actul dramatic rămîne simplă contrafacere. — Ce anume socotiţi deci câ-i datoraţi publicului, dv., creatorii din teatru ? — în primul rînd, cred, gestul de elementară probitate profesională, de a-i transmite logic, inteligibil, afirmaţiile unei piese. Fireşte, nu la nivelul unei lecturi conformiste. Nu luînd pur şi simplu textul în mînă şi citindu-1 rar şi răspicat. Dar înălţîndu-1 pe scenă în aşa fel îneît gîndul autentic al celui care l-a scris să iasă limpede la iveală. Prea adesea sintem tentaţi să inventăm pieselor pe care le jucăm înfăţişări cu orice preţ neprevăzute, înainte de a le privi cu atenţie, pentru a le descifra înţelesul adevărat. Ne pierdem, uneori, măguliţi, în detalii, trecînd, din nebăgare de seamă, pe lingă esenţial. Omul din sală are totuşi dreptul de a face cunoştinţă cu piesa pe care a venit s-o vadă. Trebuie deci să i-o aducem aproape, descoperindu-i, totodată, faţete noi, la care autorul poate nici nu s-a gîndit. Dar totul în sprijinul şi nu împotriva ideii generale a presei. Insă e foarte important, mai ales, nu numai în ce fel comunicăm cu publicul, dar şi ce anume avem să-i spunem. Ce texte alegem, aşadar. Ce roluri jucăm. Nu trebuie să uităm nici o clipă că scena e o tribună de educaţie etică, politică şi cetăţenească. Fiecăruia dintre truditorii ei îi revine — aşa cum arată în expunerea sa tovarăşul Nicolae Ceauşescu — o răspundere majoră, de la care nimeni n-are dreptul să abdice. * Nu ne putem îngădui să aducem la rampă, întâmplător, piese oarecare. Alegerea unui text devine, din unghiul de vedere al responsabilităţii noastre faţă de public, un gest de opţiune care nu poate fi altfel decit conştient şi matur. în acest sens, fiecare dintre noi îşi poate impune, pe parcela lui mai largă sau mai restrînsă de activitate, un sever autocontrol de calitate. Criteriile acestei selecţii permanente nu pot fi ambiţiile, vanitatea noastră de creatori, ci utilitatea şi adresa socială a artei pe care sîntem chemaţi s-o producem. Oare ne gândim îndeajuns pentru cine jucăm ? în momentul în care repetăm ceva, cu toţii — de la dramaturg la scenograf şi de la regizor pînă la ultimul figurant — zicem de obicei „piesa mea“, deşi probabil că aici s-ar cădea să folosim mai mult ca oriunde, pluralul. Ei bine, publicul ar trebui să poată spune şi el, după premieră , asta-i piesa noastră. Oprindu-ne la un anume text, s-ar cuveni să nu uităm niciodată să respectăm exigenţele spectatorilor, nevoia lor de artă veritabilă, substanţială. Iar, la rândul lor, dramaturgii noştri n-ar trebui să uite că publicul doreşte să se recunoască în piesele lor, iar actorii aşteaptă roluri pe care să poată să le joace cu plăcere. — Pot să vă Întreb ce roluri nu jucaţi cu plăcere ? — Pe cele care, fie ele şi ambalate într-o excelentă forma literară, nu conţin de fapt nimic, nu vor nimic, nu duc nici o idee pînă la capăt — şi pe cele schiţate simplist, care afirmă teoretic in loc să demonstreze artistic. Cele dinţii lasă, în cel mai fericit caz. In memoria actorului şi a publicului, cîteva replici frumoase. La ce bun, însă, efortul unui spectacol ? Cui foloseşte ? Şi cum să-ţi păstrezi, ca interpret, bucuria de a rosti un text bine scris, cînd ea e imediat anulată de senzaţia de inutilitate cu care te copleşteşte o asemenea literatură goală pe dinăuntru ? La antipod, personaje de-schemă mi se par, în ciuda bunelor lor intenţii, la fel de false. Păcatul lor e de obicei acela că se nasc eroi şi asta e singura lor faţă. Dar, pentru a rezista confruntării cu publicul, pentru ca spectatorii să-i simtă ca fiind „ai lor“, eu socot că eroii trebuie să li se înfăţişeze ca simpli oameni obişnuiţi. Care trăiesc, ca toată lumea, o viaţă firească, alcătuită din întâmplări oarecare, şi din fapte de tot felul, dar se înalţă deasupra altora prin puterea lor de a se devota unui ideal, de a afirma consecvent o atitudine. Schemele fără viaţă sunt tot atât de zadarnice ca şi graţioasele exerciţii de stil fără conţinut. Ceea ce caută publicul, venind la teatru, este personajul viu, eroul-om, în care să poată crede. Adriana Rotaru 1» in muzeu la 50 de aus taralel cin preocupările curente de colecţionare, cercetare şi conservare a exponatelor, muzeografii şi cercetătorii Muzeului de istorie a municipiului Bucureşti sunt preocupaţi. în această perioadă, de pregătirea unui amplu program de manifestări, care se va desfăşura în toamnă, cu prilejul aniversării a unei jumătăţi de veac de la înfiinţarea muzeului şi a 40 de ani de la deschiderea primei expoziţii permanente in cadrul lui. Culegere de studii Este gata să intre sub tipar un volum omagial cuprinzind o culegere de studii, articole, note ce tratează probleme de muzeografie, de istorie a Bucureştiului, unele dintre ele reprezentând contribuţii deosebit de valoroase, aducînd date privitoare la trecutul istoric al Cetăţii lui Bucur. Amintim dintre acestea : ,,A fost monetărie la Bucureşti în evul mediu ?“ de Octavian Iliescu, „Manifestaţia democratică antifascistă din Capitală de la 12 decembrie 1937“, semnat de dr. Gh. Ioniţă, „O vedere a oraşului Bucureşti din 1688“ de dr. Paul Cernovodeanu, „Evoluţia perimetrului Curţii Vechi în lumina descoperirilor arheologice (sec. XVII—XVIII)“ de Pannait I. Panait. ..Problema nomenclaturii străzilor din Bucureşti“ de Constantin Giurescu, ramie al dezvoltării multilaterale a Capitalei în anii construcţiei socialismului. Totodată se preconizează înfiinţarea unui muzeu în aer liber, în care vor fi incluse atît vestigiile cetăţii lui Vlad Ţepeş (din sec. XV), cit şi cele ale Palatului domnesc. „Rolul Bucureştilor în istoria naţională“ O sesiune ştiinţifică jubiliară intitulată „Rolul Bucureştilor in istoria naţională“ se află în plină organizare. Va participa un însemnat număr de specialişti din muzee şi din alte instituţii ale căror preocupări sunt legate de istoria oraşului nostru, precum şi specialişti din întreaga ţară. Expoziţii Zilele acestea se selectează materialul documentar ce va fi inclus în două expoziţii, intitulate : „50 de ani de Activitate a Muzeului de istorie a municipiului Bucureşti“ şi „Bucureşti 1971“. Prima, referitoare la întreaga activitate a muzeului, va cuprinde documente, fotografii, aspecte din munca de cercetare a muzeografilor, iar a doua va prezenta un larg pano- Muzeul de istorie a municipiului București, Tudor Vladimirescu in documente de epocă Mmwiwwiifc OMAGIUuri Aşa se intitulează filmul pe care studioul „Al. Sahia" l-a dedicat expoziţiei republicane de artă plastică organizată, în primăvara trecută, în cinstea semicentenarului P.C.R. Regizorul Erich Nussbaum, cunoscut pentru numeroase filme dedicate artei plastice, semnează regia acestui recent documentar de artă. Imaginea este girată de operatorul Costea Ionescu-Tonciu, iar comentariul aparţine criticului şi esteticianului Ion Frunzetti. MÎINE ÎNCEPE ŞCOALA INTERNAŢIONALĂ DE INFORMATICĂ O importantă reuniune ştiinţifică — Şcoala internaţională de informatică — va fi găzduită ele ţara noastră, începind cîe mîine, şi pînă în 17 august, la Constanţa — Mamaia. Organizată de Universitatea Bucureşti şi Universitatea Grenoble, această manifestare de prestigiu va dezbate problemele actuale ale informaticii. De altfel, lucrările reuniunii au ca temă „Sistemele informaţionale“, cu scopul de a se aduce o contribuţie corespunzătoare la rezolvarea unora dintre datele fundamentale ale vieţii economice şi sociale. La simpozionul de informatică şi cercetare operaţională, care se va desfăşura in cadrul programului şcolii, vor prezenta comunicări şi cinci absolvenţi din acest an ai Facultăţii de matematică-mecanică din Bucureşti. de GRIGORE CONSTANTINESCU„Patrium Carmen“ Cărturar de seamă, muzician şi istoriograf luminat, George Breazul şi-a intitulat opera sa de căpetenie „Patrium Carmen“, unind pămintul natal şi muzica intr-un acelaşi simbolic nume. Găsim în filele acestei comori de nepreţuit multe gînduri ce-şi păstrează nestinsă actualitatea. Mai presus de toate insă, datoria artistului de a-şi sluji poporul, fără ezitare in faţa dificultăţilor, cu devotamentul celui care caută adevărul, pentru a-l spune şi celorlalţi. George Breazul, Constantin Brăiloiu, Emanoil Ciomac, iată cîteva nume ce pot fi urmate pentru pilda gindului şi muncii lor. Condeie care au făcut din cunoaşterea artei româneşti cea mai de preţ misiune a celui care alege drumul scrierii istoriei de veacuri a muzicii noastre sau al consemnării cronicii contemporane. Citindu-i, înveţi ce înseamnă dragoste şi datorie, sinceră şi pasionată angajare. Mai înţelegi, totodată, că ceea ce au început ei trebuie continuat, cu modestie şi probitate. Că condiţia cronicarului actualităţii este determinată de respectul pentru trecut şi atitudinea activă faţă de prezent. Nu consemnarea „obiectivă", inserarea de date, pot duce mai departe un asemenea început de drum. Interpretarea fiecărui fapt de artă, căutarea sensurilor evenimentului muzical, descifrarea celor mai interesante căi spre viitor, iată mereu noi probleme, la care cronicarul, muzicologul, are datoria să răspundă, dacă activitatea lui înseamnă profesiune de credinţă. Ultimele decenii au marcat in evoluţia artei române şi mari momente de istorie contemporană, diversificind uimitor aspectele componente ale culturii socialiste. Fiecare dintre aceste aspecte îşi aşteaptă interpretarea, „aşezarea“ sau diagrama dinamică a prefacerii şi devenirii. Nicicînd noul nu a fost mai cu ardoare căutat, nicicînd acest nou nu a avut nevoie de o mai atentă analiză, pentru a despărţi adevărul progresului de eventuala aventură a experimentului gratuit. Nu este desigur uşor să-i descifrezi sensurile, dar aceasta se impune ca o necesitate indiscutabilă, in primul rînd din partea creatorului, interpretului și a cronicarului, mai bine-zis, a celui care consemnează istoria vie, de zi cu zi. Intr-un fel, „Patrium Carmen" rămîne aici simbol, esenţa prin care noul înseamnă progres, adică slujirea evoluţiei artistice viabile. „In toate regiunile de activitate muzicală — scria George Breazul — se impun normele, caracterele, formele de viaţă ale muzicii poporului, profilind particularităţile muzicii româneşti de azi, caracterizîndu-i stilul, evidenţiindu-i originalitatea, nu diversitatea felurilor de manifestare, muzica românească tinde spre un stil unitar, original şi autentic românesc“. Nimic mai actual decît aceste cuvinte ce trasează şi o atitudine contemporană faţă de creaţia originală. Aici, în primul rînd, cel care înţelege şi explică are datoria să valorifice acest imens tezaur, găsind cele mai expresive soluţii ce pot determina asimilarea firească de către public. Nobilă, această muncă cere efort, dăruire, răsplata citindu-se în rodul pe care îl dau cuvintele. A alege acele cuvinte care mărturisesc gînduri, care atrag afecţiune, înseamnă a educa, înseamnă a deschide noi orizonturi pătrunderii sensurilor unei arte angajate pe făgaşul culturii româneşti contemporane. Desprinderea caracteristicilor acestei culturi, sublinierea trăsăturilor fundamentale care domină gîndirea muzicală, atragerea ascultătorului către marile valori autentice, ce reflectă realitatea evului nostru, iată tot atîtea probleme care solicită angajarea militantă a muzicologului, criticului, a omului de artă. în îndeplinirea acestei misiuni, de covîrşitoare importanţă patriotică şi ideologică găsim cheia de bolii a unei munci, a unei profesiuni pentru care „Patrium Carmen" este un ideal. ;pi rasa Ess áss üss fes «ssra rasa tszm ram rss rswi wm sssw I I I 1 1 I I I I I l I I l I VIAŢA ACEASTA „NECUNOSCUTĂ" ® Enigmaticele microsfere ® Spre izvorul vieţii ® Cînd hazardul este insuficient © O treaptă intermediară ? Nişte ciudate apariţii microscopice , măsurînd aproximativ doi microni, ele sint — şi nu sînt, în acelaşi timp — vii. Aparent, ar semăna cu bacteriile. Fiecare „formaţiune" este despărţită de mediul înconjurător printr-o dublă membrană. Ele se dilată sau sa contractă, în funcţie de concentrarea lichidului în care se scaldă. Mai mult decît atît , ca şi organismele primitive — mimîndu-le pai car- eie se „divid“, dind naştere unor „indivizi“ autonomi. Asemănările se opresc insă aici. Amintitele „microsfere“ — aşa cum le-au denumit creatorii lor, biologii — nu sunt capabile să se hrănească. Nefiind dotate cu o autonomie chimică, ele nu pot să-şi sintetizeze propria substanţă pornind de la elemente chimice străine structurii lor. Şi, totuşi, în constituţia lor intră un lung lanţ de aminoacizi. Insă, spre deosebire de fiinţele vii, unde sunt organizaţi după o schemă riguros ordonată, aceşti aminoacizi sunt dispuşi la întîmplare. Ceea ce i-a determinat pe savanţi să denumească microsferele nu proteine, ci „proteinoide“. Cu alte cuvinte, să le califice ca pe nişte copii strngace ale „materiei prime“ caracterizînd viaţa... isimple ciudăţenii de laborator ? Nu ! Căci savanţii sunt dispuşi să le considere ca precursoare ale vieţii terestre. Aşadar, în şirul neîntrerupt al unor investigaţii ce se desfăşoară cu pasiune nu numai în vederea reproducerii în eprubetă a fenomenului vital, dar şi în scopul reconstituirii istoricului apariţiei vieţii pe pămînt, şi-a făcut apariţia un nou jalon. Cit priveşte posibilitatea ca asemenea microsfere să ducă, cîndva, la viaţă autentică, aceasta este o problemă de viitor. Aşadar, cercetările continuă. Există însă, de pe acum, certitudini. S-a ajuns, de pildă, la concluzia că unităţile elementare ale uriaşelor molecule de proteine, acizii aminaţi — alcătuiţi, in esenţă, din carbon, hidrogen, oxigen şi azot — au apărut în condiţiile in care atmosfera terestră nu cuprindea oxigen liber, ea fiind alcătuită din hidrogen, metan, amoniac, bioxid de carbon şi apă, sub formă de vapori. In acel îndepărtat trecut terestru, nici un „ecran“ nu se opunea pătrunderii la suprafaţa pămîntului a puternicelor radiaţii ultraviolete solare sau cosmice. La rîndul ei, radioactivitatea era de cel puţin două ori mai intensă decît în prezent. Acest tablou — la care se adaugă teribilele furtuni electromagnetice şi o intensă activitate vulcanică — caracterizează cadrul formării aminoacizilor primitivi. Cele relatate nu reprezintă simple speculaţii ştiinţifice. Dovada ? Reproducând, în laborator, presupusele condiţii ce dominau, în urmă cu miliarde şi miliarde de ani, pe pămînt, oamenii de ştiinţă au reuşit sa creeze cantităţi remarcabile de aminoacizi indispensabili vieţii. Intr-un timp record, au fost sintetizaţi — in lipsa oxigenului liber — fără intervenţia nici unui element biologic — 20 de aminoacizi, din a căror combinaţii poate izvora întreaga diversitate a lumii vii. M^i rămînea de învins o dificultate majoră : modalitatea „asamblării* acestor aminoacizi în giganticele molecule proteice. Pînă recent, combinarea tn laborator a doar doi aminoacizi, nu numai *ă absorbea o mare cantitate de energie, dar aceasta tindea, rapid, să se elibereze spontan, separînd cele două componente instabil legate. Dacă mai avem în vedere faptul că cele mai simple molecule proteice sunt alcătuite din lanţuri de mii şi mii de acizi aminaţi, grupaţi într-o riguroasă succesiune, atunci greutatea reconstituirii lor apare la realele ei proporţii impresionante. Să fi intervenit, în trecut, ■ hazardul în astfel de împrejurări ? Savanţii sint aproape unanimi in a afirma că singură Intîmplarea nu este suficientă pentru explicarea apriţiei vieţii. O experienţă deosebit de semnificativă pune intr-o nouă lumină sensul posibil al unor viitoare cercetări. Incălzindu-se fosfaţi, vapori de apă, metan şi amoniac într-o eprubetă, au fost obţinute „piese detaşate“ de acid nucleic, aşa-numitele nucleolide.. Or, tocmai acizii nucleici joacă rolul de arhitecţi in celula vie. Să fi apărut, printre primii in trecutul biologic al pămlntului, tocmai astfel de compuşi chimici ? Mai rămîne ca şi această ipoteză să fie verificată. Mai cu seamă că, între nucleotide şi molecula completă de acid nucleic raportul de complexitate este analog celui ce există între aminoacizi şi proteine. Oricare ar fi însă situaţia, un adevăr se impune : pe plan istoric, distanţa enormă separînd materia vie de cea nevie s-a parcurs în etape succesive şi îndelungate. La această scară de mărimi se poate afirma câ drumul dintre celula primitivă şi om este cel puţin la fel de sinuos şi lung ca şi calea pe care au străbătut-o aminoacizii pînă a se regăsi In structura celulei. Pe aceste cărări întortocheate, necunoscute, ureînd suişul anevoios al spiralei evoluţiei biologice, amintitele microsfere s-ar putea să reprezinte o etapă hotăritoare. Ion Nodu Amenajarea rîului Cerna poate începe... In finalul unui amplu studiu coroborat cu lucrări de teren, Secţia de ştiinţe geologice şi geografice a Academiei Republicii Socialiste România a dat un aviz ştiinţific proiectului „Amenajarea hidrotehnică a râului Cerna“. Scopul Investigaţiilor a fost acela de a stabili efectele pe care le-ar putea produce această amenajare asupra alimentării izvoarelor termale de la Băile Herculane , după cum au atestat, însă, cercetătorii, aplicarea proiectului e perfect posibilă. Un gest apreciat Prof. Ion Coteanu, membru corespondent al Academiei, M. Seche, şeful laboratorului de lexicografie, şi L. Seche, cercetător principal, realizează un apreciabil volum de lucrări, In cadrul editării Dicţionarului explicativ al limbii române contribuind la realizarea unor economii din fondul nescriptic în valoare de 60 000 lei. Gestul acestui colectiv a avut o deosebită rezonanţă pozitivă in cadrul Academiei. • Recent, acad. Cristofor Simionescu, preşedintele filialei din Iaşi a Academiei, a fost ales membru al Academiei internaţionale de ştiinţa lemnului, care are sediul la Viena. • Prof. Traian Ionaşcu, membru corespondent al Academiei, a primit calitatea de vicepreşedinte al Academiei internaţionale de drept comparat, din Haga. Ciclu de conferinţe instituit la propunerea oamenilor de ştiinţă La propunerea oamenilor de ştiinţă, conducerea Academiei a aprobat organizarea unui ciclu de expuneri, intitulat „Un memorial de călătorie“. Conferinţele, programate in cadrul activităţii Casei oamenilor de ştiinţă vor prezenta impresiile unor personalităţi reprezentative ale culturii româneşti asupra locurilor, climatului social şi al oamenilor din diferite ţâri ale lumii. • Ieri au părăsit Capitala, pentru a participa la cea de-a XV-a Adunare Generală a Uniunii Internaţionale de geologie şi geofizică de la Moscova (30 iulie —14 august) acad. Sabba Ştefănescu, Dorel Zugănescu, şef sector, și Valeria Winter, cercetător, la Observatorul Astronomic. REDRESOR PENTRU SUDARE Conceput și realizat de cercetătorii Institutului de cercetare și proiectare pentru industria eletrotehnică, redresorul cu caracteristică externă rigidă este destinat semiautomatului și automatului de sudat un bioxid de carbon, argon etc. Elementele de noutate pe care le prezintă — schema cu reglare brută in cinci trepte, ea fi adaptarea caracteristicii dinamice in funcţie de procedeul de sudare — fac din noul redresor un produs modern, cu performanţe tehnice remarcabile. LAMPĂ AUTOMATĂ In Anglia a fost fabricată o lampă rutieră, care se aprinde automat cînd lumina zilei scade, şi se stinge, singură, în zori. Alimentată de două baterii obişnuite, ea poate funcţiona timp de şase luni fără întrerupere. întreţinerea, alimentarea şi supravegherea acestui tip de lampă revine de circa trei ori , mai ieftin decît în cazul lăm- pilor clasice. NOUĂ COMBINĂ MINIERĂI Denumită de realizatorii ei „puştiul“, noua combină minieră sovietică extrage cărbunele în straturi cu mare înclinaţie. De două ori , mai mică decît agregatele analoge, ea poate lucra In straturi a căror grosime este de numai 30—50 cm. “ LEMNUL-HRANĂ PENTRU VITE Cercetătorii canadieni au elaborat o metodă prin care deşeurile de lemn pot fi transformate intr-o hrană pentru vite, ale cărei calităţi nutritive sunt echivalente cu cele ale finului. Sporurile zilnice medii de greutate, ca şi greutatea finală a animalelor nutrite tn fl acest fel sint ana- | loge cu cele obți- _ nute tn urma an- |° mentării „clasice“. « I