Informatia Bucureştiului, august 1971 (Anul 19, nr. 5574-5602)

1971-07-31 / nr. 5577

ZAHARIA STASI­U: „Scrieri“ (Vol. II) Volumele cuprind o parte din poeziile scrise şi publicate în ultimii 55 de ani. Sper să fie bine primite de cititori, ca şi alte cărţi ale mele. De fapt, 55 de ani din viaţa unui om nu sînt mare lucru. Parcă ieri a fost după-amiaza aceea de toamnă ploioasă, cînd am urcat, cu buzunarele doldora de hîrtii, la A. de Herz, care pe atunci era nu numai un dramaturg cunoscut și apre­ciat, ci și redactor responsa­bil al revistei săptăminale „Adevărul literar“. Zi neuita­tă. Parcă a fost adineauri... DilMitRU Al­MAS: „Diamantul negru“ Am scris această povestire pe nerăsuflate, din ce ştiam şi din ce am auzit la părinţi şi la alţi oameni trăitori prin părţile unde se desfăşoară acţiunea. Se ciocnesc in filele cărţii dreptatea cu nedreptatea, vicleşugul cu cinstea, răutatea cu bunătatea, urîţenia cu frumuseţea, aidoma cum se ciocnesc şi în viaţă. Chiar d­ar­ă noi, prinşi cu de toate, nu prea luăm seama. Naraţiunea s-a închegat de la sine, din nişte întîmplări care au fost sau ar fi putut să fie. Storni Bipolaritate dialectică MARCEL BREAZU „Aţi vorbit de multe ori despre importanţa cunoaşterii limbajului specific al artelor — îmi scrie Constantin Naumescu din Ploieşti — iar în ultima vreme accentuaţi asupra conţinutului de idei. Nu este oare aici o contradicţie ?" Spun de la început: nu numai că nu este « contradicţie, dar importanţa acordată cunoaşterii limbajului specific al artelor pre­supune că­ limbajul acesta comunică ceva ca orice limbaj. Lim­ba „spargă« — In ca­re s-a amuzat acum cîteva luni una din­tre poetele noastre să „lucreze* citeva poe­zii — era un simplu joc uşurel de virtuo­zitate şi nu avea, nici in intenţia autoarei, un alt rol. Nu pot să cred că un artist autentic se mulţumeş­te doar să născoceas­că „jocuri de societa­te«. Arta de ţinută a fost Întotdeauna gra­vă, în sensul de mare pondere spirituală. Capodoperele socotite a aparţine categoriei comicului — operele unor Aristofan, Cer­vantes, Gogol, sau Caragiale, — sunt, in ultima analiză, tot opere de mare serio­zitate,. Sarcasmul lui Goya, satira lui Dau­mier, caricaturile lui Tonitza sau Iser, (ca să nu pomenesc de artiştii in viaţă) sunt „amuzante* numai In sensul superior al cu­­vintului. Toate comu­nică, prin intermediul limbajului lor speci­fic, o amplă încărcă­tură afectivă şi idea­tică. Ele îşi păstrea­ză perenitatea peste decenii şi veacuri — cînd tehnicitatea lor artistică s-a perimat şi a fost primenită prin evoluţia firească a oricărui limbaj — tocmai prin semnifi­caţiile umane profun­de ale acestei Încăr­cături ideatice şi afec­tive, raportate de pos­teritatea lor la con­diţiile noilor epoci in care sunt receptate. Mi se pare că am aduce o gravă injurie unui artist, dacă am presupune că Întreaga lui creaţie este doar o operă de „filologie estetică“, de prelucra­re a unor elemente de limbaj artistic. Artizanii romanului, al dramaturgiei, al pic­turii, pot deprinde cu uşurinţă cîteva proce­dee de limbaj artistic şi, în măsura în ca­re au oarecare abili­tate, pot înşela une­ori pe neavizaţi sau pe snobi, pe care îi fac să le confunde lucrările de meşteşug artistic cu cele de măiestrie autentică. Dar confuzia nu poa­te dăinui multă vre­me şi artizanii lipsiţi de har reintră în a­­nonimat. Magistralele istoriei artei rămân să fie străbătute în con­tinuare numai de artiştii care au vehi­culat prin interme­diul limbajului lor măiestrit idei şi senti­mente de semnificaţie majoră. Mihai Ral­ea spunea odată, în legătură cu faptul că şi-a mani­festat recunoştinţa lui de cititor pentru­ Dumos-tatăl — „a­cest titan al fanteziei cumsecade, colector anonim al tuturor vi­­ ­r­ surilor copilăriei noas­tre« — că „s-au gă­sit atunci critici mof­turoşi, pe care mito­cănia unui gust pe­nibil căpătat din re­cente canoane, învă­ţate pe de rost,­­ ţinea în contact nu­mai cai capodopere ■«impecabile», s-au gă­sit astfel de critici care au protestat“. Trecînd peste vehe­menţa caracterizării lui Ralea, am putea, cred, să aderăm şi noi la filipica lui Îm­potriva acelora care nu jură decit pe „ca­podoperele impecabi­­le**, adică pe lucrări „ireproşabile*“ doar din punctul de vedere al ultimei mode de tehnică artistică, de­­zinteresîndu-se total­mente dacă acestea închid sau nu insulie noastre, năzuinţele şi idealurile noastre, cele legate de străfunduri­le noastre umane, ale unor oameni care trăim într-o epocă de reaşezări structurale. Asta nu înseamnă cumva că putem ne­glija preocuparea pentru problemele spe­cificităţii limbajului ar­tistic. Tocmai pen­tru că cerem capo­doperei să ne facă efervescentă proble­matica zilelor noas­tre, aşteptăm de la artistul autentic să-şi îndeplinească misiu­nea lui, care este al­ta decit a omului de ştiinţă sau a dască­lului de la catedră, cu mijloacele tulbu­rătoare ale artei. In limbajele ei specifice, altele decît cele teo­retice sau didactice. Ca orice realitate, o­­pera de artă are o bipolaritate dialectică pe care nu o putem neglija, dacă vrem să respectăm adevă­rul. MARIA ARSESE: „Către orele 12 din zi şi din noapte“; „01” In aceste zile, mi-au Intrat In librării cea de-a 29-a şi cea de-a 30-a carte. „Către orele 12 din zi şi din noapte** cuprinde pagini din tre­cutul de luptă al partidului. Sunt schiţe şi nuvele care au fost primite cu deosebită căldură de cititori. Al doilea volum — „O.K“ istoriseşte o temerară acţiune a comuniştilor, pe Valea Prahovei, in septembrie 1942, împotriva unui convoi de cazane cu benzină destinată aviaţiei hitleriste. Eroica înfruntare dezlănţuie în lanţ atacarea cisternelor cu combustibil pe întregul şi lungul parcurs Cimpina—Ludwigshaffen. Ţin să mulţumesc cititorilor mei vârstnici, care mă urmăresc încă din zilele şi anii baricadelor, precum şi cititorilor tineri, care mi-au acordat încrederea lor. Desene de NEAGU RÂDULESCU .!..kW’ 5» VALENTIN DESLIU: 1 Cîntece uitate“ Intrucît mi-e greu să vorbesc despre pro­­riile umi versuri cer îngăduinţa să reproduc cîteva rin­­duri din prefaţa semnată de poe­tul Ştefan Aug Doinaş: „O sen­sibilitate molcomă, pentru care­­figurile«■ poeticei clasice se pro­pun nu ca nişte hieroglife lirice, ci ca un alfabet la indemîna tu­turora ; un ataşament faţă de temele tradiţionale — pămintul natal, frumuseţea melancolică a toamnei, comuniunea cu străbu­nii, exultanţa în faţa spectaco­lului luxuriant al naturii — ata­şament care, plin, de sentiment, nu se transformă totuși în sen­timentalismNu-mi doresc decit ca titlul volumului să fie... in­firmat prin interesul cititorilor ! Invitat­ul nostru —EM­ANCA11 PEIRUŢ Opţiunea interpretului şi responsabilitatea faţă de public « NE GINDIM ÎNDEAJUNS PENTRU CINE JUCAM? » IN CE FEL COMUNICAM CU SPECTATORII SI CE ANUME AVEM SA LE SPUNEM : SCHEMELE FARA VIAŢA SUNT LA FEL DE ZADARNICE CA ŞI EXERCIŢIILE DE STIL FARA CONŢINUT Pentru invitatul nostru, vacanţa e pe sfârşite. In deschiderea stagiunii viitoare, urmează sâ urce pentru a doua oară pe scena Naţionalului — într-o altă dis­tribuţie şi într-o nouă viziune regizorală — drama lui­ Horia Lovinescu, Surorile Boga. Lui Emanoil Petruţ i-a fost propus rolul creat, acum mai bine de un de­ceniu, de Tom­a Dimitriu , un luptător comunist, un personaj de vastă şi profundă umanitate, care aspiră lucid către un înalt ţel politic ştiind totodată că războiul se poartă nu numai pe ba­ricade, ci şi în conştiinţe .. . — Pentru marele public, dv. rămîneţi — pe scenă ca şi pe ecran — interpre­tul unor personaje cu destin exemplar, dintre acelea pe care adolescenţii şi 1° aleg drept modele. Cum se explică per­­severenţa cu care abordaţi acest gen de roluri ? — Pur şi simplu, ştiu că spectatorii mei au nevoie de eroi,­­de im­agini ideale care să­­ materializeze aspiraţiile lor morale şi politice Şi mai ştiu că n-am voie să-i dezamăgesc. Fiindcă ei sunt cei care m-au creat ca actor. Poate câ, pentru unii, publicul înseamnă nişte miini care aplaudă sau nişte anonimi care-ţi dato­rează admiraţie şi care au obligaţia să-ţi murmure respectuos numele şi să în­toarcă după tine capul, cînd treci pe stradă. Mie mi se pare că de fapt noi, actorii, le datorăm enorm prietenilor noştri necunoscuţi din stat. In ce mă priveşte, n-am să­ uit niciodată că, acum­ 25 de ani, plecam sâ învăţ teatru cu o bursă primită din partea oraşului în care m-am născut. Pentru concetăţenii mei din Focşani, eram­ pe vremea aceea un fel de copil-minune. Ei mi-au dăruit posibilitatea să devin ceea ce sunt astăzi. Veţi spune că toate acestea s-au­ întâm­plat de mult. E adevărat. Şi iarăşi e adevărat că publicul ne creează din nou, pe fiecare dintre noi, seară de seară. Fiindcă de fapt noi existăm doar în mă­sura în care sala ne ascultă şi ne răs­punde, în măsura în care izbutim să ne facem înţeleşi, sa comunicăm cu cel de dincolo de rampă. în afara acestui dialog, actul dramatic rămîne simplă contrafacere. — Ce anume socotiţi deci câ-i datoraţi publicului, dv., creatorii din teatru ? — în primul rînd, cred, gestul de ele­mentară probitate profesională, de a-i transmite logic, inteligibil, afirmaţiile unei piese. Fireşte, nu la nivelul unei lecturi conformiste. Nu luînd pur şi simplu textul în mînă şi citindu-1 rar şi răspicat. Dar înălţîndu-1 pe scenă în aşa fel îneît gîndul autentic al celui care l-a scris să iasă limpede la iveală. Prea adesea sintem­ tentaţi să inventăm pie­selor pe care le jucăm înfăţişări cu orice preţ neprevăzute, înainte de a le privi cu atenţie, pentru a le descifra înţelesul adevărat. Ne pierdem, uneori, măguliţi, în detalii, trecînd, din nebăgare de seamă, pe lingă esenţial. Omul din sală are totuşi dreptul de a face cunoş­tinţă cu piesa pe care a venit s-o vadă. Trebuie deci să i-o aducem aproape, descoperindu-i, totodată, faţete noi, la care autorul poate nici nu s-a gîndit. Dar totul în sprijinul şi nu împotriva ideii generale a presei. Insă e foarte important, mai ales, nu numai în ce fel comunicăm cu publicul, dar şi ce anume avem să-i spunem. Ce texte alegem, aşadar. Ce roluri jucăm. Nu trebuie să uităm nici o clipă că sce­na e o tribună de educaţie etică, politică şi cetăţenească. Fiecăruia dintre trudi­torii ei îi revine — aşa cum arată în expunerea sa tovarăşul Nicolae Ceauşescu — o răspundere majoră, de la care nimeni n-are dreptul să abdice. * Nu ne putem îngădui să aducem la rampă, întâmplător,­­ piese oarecare. A­­legerea unui text devine, din unghiul de vedere al responsabilităţii noastre faţă de public, un gest de opţiune care nu poate fi altfel decit conştient şi matur. în acest sens, fiecare dintre noi îşi poate impune, pe parcela lui mai largă sau mai restrînsă de activitate, un sever autocontrol de calitate. Criteriile acestei selecţii­ permanente nu pot fi ambiţiile, vanitatea noastră de creatori, ci utilitatea şi adresa socială a artei pe care sîntem chemaţi s-o producem. Oare ne gândim îndeajuns pentru cine jucăm ? în momentul în care repetăm ceva, cu toţii — de la dramaturg la scenograf şi de la regizor pînă la ultimul figu­rant — zicem de obicei „piesa mea“, deşi probabil că aici s-ar cădea să fo­losim mai mult ca oriunde, pluralul. Ei bine, publicul ar trebui să poată spune şi el, după premieră , asta-i piesa noas­tră. Oprindu-ne la un anume text, s-ar cuveni să nu uităm niciodată să respec­tăm exigenţele spectatorilor, nevoia lor de artă veritabilă, substanţială. Iar, la rândul lor, dramaturgii noştri n-ar tre­bui să uite că publicul doreşte să se recunoască în piesele lor, iar actorii aş­teaptă roluri pe care să poată să le joace cu plăcere. — Pot să vă Întreb ce roluri nu jucaţi cu plăcere ? — Pe cele care, fie ele şi ambalate într-o excelentă forma literară, nu con­ţin de fapt nimic, nu vor nimic, nu duc nici o idee pînă la capăt — şi pe cele schiţate simplist, care afirmă teoretic in loc să demonstreze artistic. Cele dinţii lasă, în cel mai fericit caz. In memoria actorului şi a publicului, cîteva replici frumoase. La ce bun, însă, efortul unui spectacol ? Cui foloseşte ? Şi cum să-ţi păstrezi, ca interpret, bucuria de a rosti un text bine scris, cînd ea e imediat anulată de senzaţia de inutilitate cu care te copleşteşte o asemenea literatură goa­lă pe dinăuntru ? La antipod, personaj­e de-schemă mi se par, în ciuda bunelor lor intenţii, la fel de false. Păcatul lor e de obicei acela că se nasc eroi şi asta e singura lor faţă. Dar, pentru a rezista confruntării cu publicul, pentru ca spectatorii să-i simtă ca fiind „ai lor“, eu socot că eroii trebuie să li se înfăţişeze ca simpli oameni obişnuiţi. Care trăiesc, ca toată lumea, o viaţă firească, alcătui­tă din întâmplări oarecare, şi din fapte de tot felul, dar se înalţă deasupra alto­ra prin puterea lor de a se devota unui ideal, de a afirma consecvent o atitu­dine. Schemele fără viaţă sunt tot atât de zadarnice ca şi graţioasele exerciţii de stil fără conţinut. Ceea ce caută publicul, venind la teatru, este perso­najul viu, erou­l-om, în care să poată crede. Adriana Rotaru ­1» ­in muzeu la 50 de aus­ taralel cin preocupările curente de colecţionare, cercetare şi conser­vare a exponatelor, muzeografii şi cercetătorii Muzeului de istorie a mu­nicipiului Bucureşti sunt preocupaţi. în această perioadă, de pregătirea unui amplu program de manifestări, care se va desfăşura în toamnă, cu prilejul aniversării a unei jumătăţi de veac de la înfiinţarea muzeului şi a 40 de ani de la deschiderea primei expoziţii permanente in ca­drul lui. Culegere de studii Este gata să intre sub tipar un volum omagial cuprinzind o cu­legere de studii, articole, note ce tratează probleme de muzeografie, de istorie a Bucureştiului, unele dintre ele reprezentând contribuţii deosebit de valoroase, aducînd date privitoare la trecutul istoric al Cetăţii lui Bucur. Amintim dintre acestea : ,,A fost monetărie la Bucureşti în evul mediu ?“ de Oc­­tavian Iliescu, „Manifestaţia demo­cratică antifascistă din Capitală de la 12 decembrie 1937“, semnat de dr. Gh. Ioniţă, „O vedere a oraşului Bucureşti din 1688“ de dr. Paul Cernovodeanu, „Evoluţia pe­rimetrului Curţii Vechi în lumina descoperirilor arheologice (sec. XVII—XVIII)“ de Pannait I. Panait. ..Problema nomenclaturii străzilor din Bucureşti“ de Constantin Giu­­rescu, ramie al dezvoltării multilaterale a Capitalei în anii construcţiei so­cialismului. Totodată se preconizează înfiin­ţarea unui muzeu în aer liber, în care vor fi incluse atît vestigiile cetăţii lui Vlad Ţepeş (din sec. XV), cit şi cele ale Palatului dom­nesc. „Rolul Bucureştilor în istoria naţională“ O sesiune ştiinţifică jubiliară in­titulată „Rolul Bucureştilor in istoria naţională“ se află în plină organizare. Va participa un însem­nat număr­­ de specialişti din mu­zee şi din alte instituţii ale căror preocupări sunt legate de istoria oraşului nostru, precum şi specia­lişti din întreaga ţară. Expoziţii Zilele acestea se selectează ma­terialul documentar ce va fi in­clus în două expoziţii, intitulate : „50 de ani de Activitate a Muzeu­lui de istorie a municipiului Bucu­reşti“ şi „Bucureşti 1971“. Prima, referitoare la întreaga activitate a muzeului, va cuprinde documente, fotografii, aspecte din munca de cercetare a­­ muzeografilor, iar a doua va prezenta un larg pano- Muzeul de istorie a municipiului București, Tudor Vladimirescu in docu­mente de epocă Mmwiwwiifc OMAGIUu­ri Aşa se intitulează filmul pe care studioul „Al. Sahia" l-a dedicat expoziţiei republicane de artă plas­tică organizată, în primăvara tre­cută, în cinstea semicentenarului P.C.R. Regizorul Erich Nussbaum, cu­noscut pentru numeroase filme dedi­cate artei plastice, semnează regia acestui recent documentar de artă. Imaginea este girată de operatorul Costea Ionescu-Tonciu, iar comenta­riul aparţine criticului şi esteticianu­lui Ion Frunzetti. MÎINE ÎNCEPE ŞCOALA INTERNAŢIONALĂ DE INFORMATICĂ O importantă reuniune ştiinţifică — Şcoala internaţională de informatică — va fi găzduită ele ţara noastră, începind cîe mîine, şi pînă în 17 au­gust, la Constanţa — Mamaia. Orga­nizată de Universitatea Bucureşti şi Universitatea Grenoble, această ma­nifestare de prestigiu va dezbate problemele actuale ale informaticii. De altfel, lucrările reuniunii au ca temă „Sistemele informaţionale“, cu scopul de a se aduce o contribuţie corespunzătoare la rezolvarea unora dintre datele fundamentale ale vieţii economice şi sociale. La simpozionul de informatică şi cercetare operaţională, care se va desfăşura in cadrul programului şcolii, vor prezenta comunicări şi cinci absolvenţi din acest an ai Fa­cultăţii de matematică-mecanică d­in Bucureşti. de GRIGORE CONSTANTINESCU„Patrium Carmen“ Cărturar de seamă, muzician şi istoriograf luminat, George Breazul şi-a intitulat opera sa de căpetenie „Patrium Carmen“, unind pămintul natal şi muzica intr-un acelaşi simbolic nume. Găsim în filele acestei comori de nepreţuit multe gînduri ce-şi păstrează nestinsă actualitatea. Mai presus de toate insă, dato­ria artistului de a-şi sluji poporul, fără ezitare in faţa dificultăţilor, cu devotamentul celui care caută adevărul, pentru a-l spune şi celorlalţi. George Breazul, Constantin Brăiloiu, Emanoil Cio­­mac, iată cîteva nume ce pot fi urmate pentru pilda gindului şi muncii lor. Condeie care au făcut din cu­noaşterea artei româneşti cea mai de preţ misiune a celui care alege drumul scrierii istoriei de veacuri a muzicii noastre sau al consemnării cronicii con­temporane. Citindu-i, înveţi ce înseamnă dragoste şi datorie, sinceră şi pasionată angajare. Mai înţelegi, totodată, că ceea ce au început ei trebuie continuat, cu modestie şi probitate. Că con­diţia cronicarului actualităţii este determinată de res­pectul pentru trecut şi atitudinea activă faţă de prezent. Nu consemnarea „obiectivă", inserarea de date, pot duce mai departe un asemenea început de drum. Interpretarea fiecărui fapt de artă, căutarea sensurilor evenimentului muzical, descifrarea celor mai interesante căi spre viitor, iată mereu noi pro­bleme, la care cronicarul, muzicologul, are datoria să răspundă, dacă activitatea lui înseamnă profesiu­ne de credinţă. Ultimele decenii au marcat in evoluţia artei româ­­ne şi mari momente de istorie contemporană, diver­­sificind uimitor aspectele componente ale culturii socialiste. Fiecare dintre aceste aspecte îşi aşteaptă interpretarea, „aşezarea“ sa­­u diagrama dinamică a prefacerii şi devenirii. Nicicînd noul nu a fost mai cu ardoare căutat, nicicînd acest nou nu a avut ne­voie de o mai atentă analiză, pentru a despărţi ade­vărul progresului de eventuala aventură a experi­mentului gratuit. Nu este desigur uşor să-i descifrezi sensurile, dar aceasta se impune ca o necesitate indiscutabilă, in primul rînd din partea creatorului, interpretului și a cronicarului, mai bine-zis, a celui care consemnează istoria vie, de zi cu zi. Intr-un fel, „Patrium Carmen" rămîne aici simbol, esenţa prin care noul înseamnă progres, adică slujire­a evoluţiei artistice viabile. „In toate regiunile de activitate muzicală — scria George Breazul — se impun normele, caracterele, formele de viaţă ale mu­zicii poporului, profilind particularităţile muzicii ro­mâneşti de azi, caracterizîndu-i stilul, evidenţiindu-i originalitatea, nu diversitatea felurilor de manifes­tare, muzica românească tinde spre un stil unitar, original şi autentic românesc“. Nimic mai actual decît aceste cuvinte ce trasează şi o atitudine con­temporană faţă de creaţia originală. Aici, în primul rînd, cel care înţelege şi explică are datoria să va­lorifice acest imens tezaur, găsind cele mai expre­sive soluţii ce pot determina asimilarea firească de către public. Nobilă, această muncă cere efort, dăruire, răsplata citindu-se în rodul pe care îl dau cuvintele. A alege acele cuvinte care mărturisesc gînduri, care atrag afecţiune, înseamnă a educa, înseamnă a deschide noi orizonturi pătrunderii sensurilor unei arte angajate pe făgaşul culturii româneşti contemporane. Desprin­derea caracteristicilor acestei culturi, sublinierea tră­săturilor fundamentale care domină gîndirea muzicală, atragerea ascultătorului către marile valori autenti­ce, ce reflectă realitatea evului nostru, iată tot atî­­tea probleme care solicită angajarea militantă a mu­zicologului, criticului, a omului de artă. în îndepli­nirea acestei misiuni, de covîrşitoare importanţă pa­triotică şi ideologică găsim cheia de bolii a unei munci, a unei profesiuni pentru care „Patrium Car­men" este un ideal. ;pi rasa Ess áss üss fes «ssra rasa tszm ram rss rswi wm sssw I I I 1 1 I I I I I l I I l I VIAŢA­ ACEASTA „NECUNOSCUTĂ" ® Enigmaticele microsfere ® Spre izvorul vieţii ® Cînd hazardul este insuficient © O treaptă intermediară ? Nişte ciudate apariţii microsco­pice , măsurînd aproximativ doi microni, ele sint — şi nu sînt, în acelaşi timp — vii. Aparent, ar semăna cu bacteriile. Fiecare „for­maţiune" este despărţită de me­diul înconjurător printr-o dublă membrană. Ele se dilată sau sa contractă, în funcţie de concen­trarea lichidului în care se scal­dă. Mai mult decît atît , ca şi or­ganismele primitive — mimîndu-le pai ca­r- eie se „divid“, dind naş­­tere unor „indivizi“ autonomi. Asemănările se opresc insă aici. Amintitele „microsfere“ — aşa cum le-au denumit creatorii lor, biologii — nu sunt capabile să se hrănească. Nefiind dotate cu o au­tonomie chimică, ele nu pot să-şi sintetizeze propria substanţă por­nind de la elemente chimice străi­ne structurii lor. Şi, totuşi, în constituţia lor in­tră un lung lanţ de aminoacizi. Insă, spre deosebire de fiinţele vii, unde sunt organizaţi după o schemă riguros ordonată, aceşti aminoacizi sunt dispuşi la întîm­­plare. Ceea ce i-a determinat pe savanţi să denumească microsfe­­rele nu proteine, ci „proteinoide“. Cu alte cuvinte, să le califice ca pe nişte copii strngace ale „ma­teriei prime“ caracterizînd viaţa... isimple ciudăţenii de laborator ? Nu ! Căci savanţii sunt dispuşi să le considere ca precursoare ale vieţii terestre. Aşadar, în şirul­­ neîntrerupt al unor investigaţii ce se desfăşoară cu pasiune nu nu­mai în vederea reproducerii în eprubetă a fenomenului vital, dar şi în sco­pul reconstituirii istori­cului apariţiei vieţii pe pămînt, şi-a făcut apariţia un nou jalon. Cit priveşte posibilitatea ca ase­menea microsfere să ducă, cîndva, la viaţă autentică, aceasta este o problemă de viitor. Aşadar, cercetările continuă. Există însă, de pe acum, certitu­dini. S-a ajuns, de pildă, la con­cluzia că unităţile elementare ale uriaşelor molecule de proteine, acizii aminaţi — alcătuiţi, in esen­ţă, din carbon, hidrogen, oxigen şi azot — au apărut în condiţiile in care atmosfera terestră nu cu­prindea oxigen liber, ea fiind al­cătuită din hidrogen, metan, amo­niac, bioxid de carbon şi apă, sub­ formă de vapori. In acel îndepăr­tat trecut terestru, nici un „ecran“ nu se opunea pătrunderii la su­prafaţa pămîntului a puternicelor radiaţii ultraviolete solare sau cosmice. La rîndul ei, radioactivi­tatea era de cel puţin două ori mai intensă decît în prezent. Acest tablou — la care se adaugă teri­bilele furtuni electromagnetice şi o intensă activitate vulcanică — caracterizează cadrul­­ formării a­­minoacizilor primitivi. Cele relatate nu reprezintă sim­ple speculaţii ştiinţifice. Dovada ? Reproducând, în laborator, presu­pusele condiţii ce dominau, în ur­mă cu miliarde şi miliarde de ani, pe pămînt, oamenii de ştiinţă au reuşit sa creeze cantităţi remarca­bile de aminoacizi indispensabili vieţii. Intr-un timp record, au fost sintetizaţi — in lipsa oxigenului liber — fără intervenţia nici unui element biologic — 20 de amino­acizi, din a căror combinaţii poa­te izvora întreaga diversitate a lu­mii vii. M^i rămînea de învins o difi­cultate majoră : modalitatea „a­­samblării* acestor aminoacizi în giganticele molecule proteice. Pînă recent, combinarea tn laborator a doar doi aminoacizi, nu numai *ă absorbea o mare cantitate de energie, dar aceasta tindea, rapid, să se elibereze spontan, separînd cele două componente instabil le­gate. Dacă mai avem în vedere faptul că cele mai simple molecu­le proteice sunt alcătuite din lan­ţuri de mii şi mii de acizi ami­­naţi, grupaţi într-o riguroasă suc­cesiune, atunci greutatea reconsti­tuirii lor apare la realele ei pro­porţii impresionante. Să fi intervenit, în trecut, ■ ha­zardul în astfel de împrejurări ? Savanţii sint aproape unanimi in a afirma că singură Intîmplarea nu este suficientă pentru explica­rea apriţiei vieţii. O experienţă deosebit de semnificativă pune in­­tr-o nouă lumină sensul posibil al unor viitoare cercetări. Incălzin­­du-se fosfaţi, vapori de apă, me­tan şi amoniac într-o eprubetă, au fost obţinute „piese detaşate“ de acid nucleic, aşa-numitele nu­cleolide.. Or, tocmai acizii nu­cleici joacă rolul de arhitecţi in celula vie. Să fi apărut, printre primii in trecutul biologic al pă­­mlntului, tocmai astfel de com­puşi chimici ? Mai rămîne ca şi această ipote­ză să fie verificată. Mai cu seamă că, între nucleotide şi molecula completă de acid nucleic raportul de complexitate este analog celui c­e există între aminoacizi şi pro­­teine. Oricare ar fi însă situaţia, un adevăr se impune : pe plan is­­toric, distanţa enormă separînd materia vie de cea nevie s-a par­curs în etape succesive şi înde­lungate. La această scară de mă­rimi se poate afirma câ drumul dintre celula primitivă şi om este cel puţin la fel de sinuos şi lung ca şi calea pe care au străbătut-o­ aminoacizii pînă a se regăsi In structura celulei. Pe aceste cărări întortocheate, necunoscute, ureînd suişul anevoios al spiralei evolu­ţiei biologice, amintitele micro­sfere s-ar putea să reprezinte o etapă hotăritoare. Ion Nodu Amenajarea rîului Cerna poate începe... In finalul unui amplu studiu coroborat cu lucrări de teren, Secţia de ştiinţe geologice şi geografice a Academiei Republicii Socialiste România a dat un aviz ştiinţific proiectului „Amenajarea hidrotehnică a râului Cerna“. Scopul Investigaţiilor a fost acela de a stabili efectele pe care le-ar putea pro­duce această amenajare asupra alimentării izvoarelor termale de la Băile Her­­culane , după cum au atestat, însă, cercetătorii, aplicarea proiectului e per­fect posibilă. Un gest apreciat Prof. Ion Coteanu, membru cores­pondent al Academiei, M. Seche, şeful laboratorului de lexicografie, şi L. Seche, cercetător principal, rea­lizează un apreciabil volum de lu­crări, In cadrul editării Dicţionarului explicativ al limbii române contri­buind la realizarea unor economii din fondul nescriptic în valoare de 60 000 lei. Gestul acestui colectiv a avut o deosebită rezonanţă pozitivă in ca­drul Academiei. • Recent, acad. C­ristofor Simiones­­cu, preşedintele filialei din Iaşi a Academiei, a fost ales membru al Academiei internaţionale de ştiinţa lemnului, care are sediul la Viena. • Prof. Traian Ionaşcu, membru corespondent al Academiei, a primit calitatea de vicepreşedinte al Aca­demiei internaţionale de drept com­parat, din Haga. Ciclu de conferinţe instituit la propunerea oamenilor de ştiinţă La propunerea oamenilor de ştiinţă, conducerea Academiei a aprobat orga­nizarea unui ciclu de expuneri, intitulat „Un memorial de călătorie“. Confe­rinţele, programate in cadrul activităţii Casei oamenilor de ştiinţă vor pre­zenta impresiile unor personalităţi reprezentative ale culturii româneşti asu­pra locurilor, climatului social şi al oamenilor din diferite ţâri ale lumii. • Ieri au părăsit Capitala, pentru a participa la cea de-a XV-a Adunare Generală a Uniunii Internaţionale de geologie şi geofizică de la Moscova (30 iulie —14 august) acad. Sabba Ştefănescu, Dorel Zugănescu, şef sector, și Va­leria Winter, cercetător, la Observatorul Astronomic. REDRESOR PENTRU SUDARE Conceput și reali­zat de cercetătorii Institutului de cer­cetare și proiectare pentru industria eletrotehnică, redre­sorul cu caracteris­tică externă rigidă este destinat semi­automatului și au­tomatului de sudat un bioxid de car­bon, argon etc. Ele­mentele de noutate pe care le prezintă — schema cu regla­re brută in cinci trepte, ea fi adap­tarea caracteristicii dinamice in funcţie de procedeul de su­dare — fac din noul redresor un produs modern, cu perfor­manţe tehnice re­marcabile. LAMPĂ AUTOMATĂ In Anglia a fost fabricată o lampă rutieră, care se aprinde automat cînd lumina zilei sca­de, şi se stinge, singură, în zori. Alimentată de două baterii o­­bişnuite, ea poate funcţiona timp de şase luni fără întreru­pere. întreţinerea, alimentarea­­ şi supravegherea acestui tip de­­ lampă revine de circa trei ori , mai ieftin decît în cazul lăm-­­ pilor clasice. NOUĂ COMBINĂ MINIERĂI Denumită de realizatorii ei „puştiul“, noua combină minieră so­vietică extrage cărbunele în straturi cu mare înclinaţie. De două ori , mai mică decît agregatele analoge, ea poate lucra In straturi a­­ căror grosime este de numai 30—50 cm. “ LEMNUL-HRANĂ PENTRU VITE Cercetătorii cana­dieni au elaborat o metodă prin care deşeurile de lemn pot fi transformate intr-o hrană pentru vite, ale cărei calităţi nutritive sunt echi­valente cu cele ale finului. Sporurile zilnice medii de greutate, ca şi greu­tatea finală a ani­malelor nutrite tn fl acest fel sint ana- | loge cu cele obți- _ nute tn urma an­- |° mentării „clasice“. « I

Next