Kamikaze, iulie-decembrie 2010 (Anul 1, nr. 17-42)
2010-08-18 / nr. 23
Tra-la-la-la mântuirii neamului KAMIKAZE • NR. 23, 18-24 AUGUST 2010 Roșia Montană Gold Corporation demolează Roșia Montană Patru primari din Roșia Montană și localități vecine au sărit ca arși să protesteze împotriva includerii patrimoniului Roșiei pe lista UNESCO (detalii în pagina 9), între argumentele lor, dincolo de prioritatea exploatării aurului prin distrugere, au anunțat că n-au ei nevoie să le poarte alții de grijă, pentru că au ei un program al lor de conservare a patrimoniului. Până la data semnării scrisorii, programul de conservare a patrimoniului coordonat de Roșia Montană Gold Corporation - adevărata primărie a regiunii a însemnat demolarea a peste 130 de case în Roșia Montană, Țarina, Coma, Gura Cernei. Ilustrăm eficiența programului lor de conservare prin demolare cu câteva fotografii realizate și comentate de membrii asociației Arhitectură, Restaurare, Arheologie - A.R.A. Foto 1: Casa Șuluțiu (1897), una dintre construcțiile istorice valoroase din Roșia, care a funcționat ca locuință colectivă pentru întreprinderea minieră și apoi școala minieră. Foto 2: Asociația A.R.A. a solicitat Direcției Județene de Patrimoniu clasarea casei (solicitare ignorată, în pofida legii). Ulterior, a fost demolată de compania minieră. Foto 3,4. Locuință istorică tradițională de la sfârșitul secolului al XIX- lea (1896), cu însemnele minerești pe fațadă. Demolarea a început în 2007, la câteva zile după ce Asociația A.R.A. a depus la Direcția Județeană pentru Patrimoniu cerere de clasare a casei, a fost întreruptă ca urmare a comunicatelor de presă ale A.R.A. și s-a încheiat în 2010. MIRCEA TOMA POVESTI ANTIVANATORESTI Cum a dat „starostele vânătorilor brașoveni“ cu pușca-n baltă Există situații când omul, „dacă tăcea, înțelept rămânea". Cum însă fudulia și subgenialitatea merg mână în mână, ele îl fac pe om să cuvânteze, să demonstreze și, dacă este vânător, să se laude în public cu nimicuri. Căci „omul de nimic, din nimicuri își face virtute". In acest caz, nimicuri pe cât de stranii, pe atât de mortale, în lumina acestor întunericeli, declarațiile din Adevărul ale „starostelui vânătorilor brașoveni“ (cum este numit acolo), conf. dr. ing. Ovidiu Ionescu, prodecanul Facultății de Silvicultură, șeful Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice Brașov, fost secretar de stat pe vremea bombonelului vânător, sunt sugestive. Rastel sau bibliotecă? Aflăm astfel că domnul Ovidiu Ionescu a participat la prima vânătoare la vârsta de cinci ani, că la zece ani a tras cu pușca prima dată și că, practic, a „crescut cu pușca în mână“ într-un sat din Ialomița. Asta în vreme ce alți copii, banali cât se poate, au citit la cinci ani prima carte, au scris primele versuri pe la zece, crescând, așadar, cu cartea în mână. Chestiune de gust. Și de mediu familial, repercutându-se însă la vârsta adultă (era să scriu „vârsta maturității“, dar aș fi greșit) asupra Mediului. Fiindcă în Moartea căluțului Hervé Bazin zice: „Cei care s-au născut cu un complex de inferioritate nu vor ajunge nici ei niște egali (cum nu ajung nici cei născuți cu un complex de superioritate, despre care scrie însă că pot deveni generoși - n.m.). Vor fi întotdeauna sclavii sentimentului de revanșă etc.“. Și acum, demonstrația... Moartea voinicului de mâna calicului Voinicul a fost un nefericit de hipopotam care se afla în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Calicii au fost mai mulți, au fost români și se aflau la vânătoare. Dar nu de hipopotami, ci de bivoli, în Africa. Și tare mă tem că au avut nevoie de un cuțit de lemn. Care sculă - pentru cei care nu știu - servește, în tradiția anecdotică vânătorească, la raderea pe dinăuntru a izmenelor, după ce pușcașul imbecil a ieșit basma curată dintr-o întâmplare. Starostele vânătorilor: „în 2007 am mers în Africa, la vânătoare de bivoli. Ghidul care ne însoțea ne-a spus că știe un hipopotam foarte mare și bătrân pe care îl putem vâna. Am găsit animalul într-o apă, nu i se vedeau decât nările, ochii și urechile. Un coleg a tras, iar animalul a dispărut în apă. Am așteptat,, iar apoi ne-am apropiat de malul apei, crezând că este mort. Deodată, la cinci metri de noi, a ieșit hipopotamul rănit, am tras toți și animalul a căzut la trei pași de mine. Avea peste două tone și jumătate!“. Etica? O necunoscută După o astfel de declarație, chiar și un psiholog versat și uns cu toate alifiile poate rămâne blocat „la trei pași“ de prodecanul Facultății de Silvicultură din Brașov. Căci ce poate fi în capul unora care, porniți la vânătoare de bivoli, trag fiindcă, nu-i așa?, s-a ivit ocazia într-un hipopotam liniștit căruia „nu i se vedeau decât nările, ochii și urechile“? Tragsfidând amarnic regula de etică cinegetică ce interzice strict tirul în astfel de condiții care presupun doar rănirea animalului. „Din cantitate, o nouă calitate!“ Sloganul „epocii de aur“ se potrivește perfect conținutului și stilului narativ al conf. dr. ing. Ovidiu Ionescu. Voiați poveste?... Visați la decorul african? Așteptați atmosferă? Nimic din toate astea. Gloanțe și simplism ideatic și verbal la limita suportabilului: „Am găsit animalul într-o apă“. Uf! Mi se încrețește pielea. Apoi, fac-pac și două tone și jumătate de carne - carne, măi, frate, ce de mici și friptane ar fi ieșit din ea! - prăbușite dinaintea românașului didactic. NICOLAE R. DĂRĂMUȘ Mineriada pe bicicletă de la Roșia Montană Motto: „Noi minerim, nu gândim! Și nici nu minerim...“ Am fost cu bicicleta la FânFest, festivalul care vrea să salveze Apusenii de mineritul cu cianură și să aducă turismul în loc. Am băgat biela cu japca în tren, m-am tocmit cu nașu’ până la Cluj și de acolo am pedalat trei zile spre Roșia, alături de vreo 12 oameni. Pe drum, ne-a interceptat o brigadă de „mineri bicicliști“ culeși de la birtul satului, îmbrăcați în tricouri negre cu „Vrem minerii“ și trimiși să deturneze marșul. Miercuri dimineață, în fața Bisericii „Sf. Mihail“ din Cluj e o adunătură suspectă: o țipă echipată ca pentru Hírul Franței, un student la medicină, un israelian venit să-și deschidă o fermă în România, un inginer, niște liceeni... Toți cu biciclete și rucsacuri. Unii au venit cu convingeri ecologiste, alții doar pentru că aveau chef de o tură cu bicicleta. Am mers împreună 146 km pe munte și am dormit așa, în podul unei clădiri de lângă Stadionul „Minerul Iara“ și pe pajiștea unei mănăstiri, în corturi. încă din Cluj ne-a escortat Poliția. Am avut un Logan în față și un papuc cu jandarmi în spate. N-am pedalat în viața mea mai cu spor decât acum, cu jandarmii după mine! S-au ridicat niște sprâncene - „Ce ne trebuie escortă, transportăm valută?!“. Dar, la câțiva kilometri de Roșia Montană, am înțeles care era rostul ei. Prin Cărpiniș, localitatea în care începe urcușul final spre sat, era plin de afișe cu Ziua Minerului și festivalul „Folk You“, ambele sponsorizate de Gabriel Resources (firma canadiană care vrea să extragă aurul). De lângă căminul cultural, pe care trona un banner cu Ziua Minerului, au început să răsară niște indivizi în tricouri negre, pe care, sub două ciocane încrucișate, scria „Vrem minerit“. Călare pe niște biciclete ruginite, „minerii“ s-au intercalat în coloana marșului antiminerit. Cam jumătate n-aveau peste 15 ani, iar restul păreau că abia ar putea să mânuiască sticla de votcă, în nici un caz târnăcopul sau mașinăriile sofisticate cu care se lucrează acum în mine. Unul, mai burtos, a venit la marșul biciclist pe scuter. Un bătrân susținea că nu i-a dat nimeni tricoul, l-a făcut singur acasă. Ideea era mișto: marșul ecologist ar fi intrat în Roșia Montană cu mesajul „Vrem minerii“! Când a văzut asta, Raluca, fata micuță și roșie de oboseală care a organizat marșul, mai avea puțin și sărea de pe bicicletă să-i sfâșie pe mineri. Noroc că a intervenit Poliția, a făcut un pic de scandal și le-a zis să stea la distanță de coloană, altfel o încurcă. Sus, am fost întâmpinați cu urale, flori și pită cu sare. Dar au apărut și niște săteni protestatari, strânși „din proprie inițiativă“ în fața sediului Gabriel Resources cu bannere pe care scria „Vom prospera datorită acestei investiții“ și „Ne pregătim pentru Occident“. Până să ajungă și minerii, rupți de urcușul pe hârburile de biciclete, se liniștiseră lucrurile în Piața Mare, unde mai toate clădirile sunt cumpărate de canadieni, tapetate cu bannere cu „Vrem minerit“ sau populate cu ONG-uri-fantomă prominent. Nici monumentele istorice n-au scăpat: compania a cumpărat o mulțime de case vechi și a pus pe ele plăcuțe pe care scrie că vor fi restaurate dacă începe exploatarea. Mai sunt și tot felul de indicatoare turistice cu logo-ul Gabriel, despre care unii săteni au spus că au fost montate cu câteva zile înainte de festival. Terenul de lângă scena mare a fost împrejmuit și, pe tot parcursul Fân Fest-ului, câțiva oameni au făcut grătare cu manele lângă bannere cu „Vrem să fim mineri, nu pescari“. Iar duminică, în ultima zi de festival, canadienii au finanțat sărbătoarea de Sfânta Marie, ca să nu rămână în urmă la happening-uri, „în PR să ne luptăm!“, par să spună cele două tabere sub privirea buimăcită a localnicilor. Ecologiștii au organizat un festival, iar canadienii au făcut tot ce-au putut ca să le pună bețe în roate. Inclusiv o mică mineriadă pe bicicletă. VLAD URSULEAN