Kamikaze, ianuarie-iunie 2016 (Anul 7, nr. 1-26)

2016-03-02 / nr. 9

„Aș transforma Casa Poporului într-o instituție culturală,în care să fie reprezentate toate țările lumii" Casa Poporului, ctitoria lui Ceaușescu care a distrus un cartier, a avut un arhitect. De fapt, o arhitectă. Iar arhitecta, ura, drăguța mea, are o urmașă. Care cere statului drepturi de autor pe Casa Poporului, deși așa ceva e greu de înțeles chiar și în fața unui certificat de la OSIM. Dragi tovarăși și contribuabili, urmează un interviu Cristina Petrescu, fiica arhitectei Anca Petrescu. Reporter. Casa Poporului este probabil clădirea cea mai mult mediatizată din Ro­mânia. Cu toate acestea nu s-a auzit mai nimic de demersul dumneavoastră, anume faptul că cereți o cotă parte din câștigul înregistrat pe seama imaginii ei. Uitați, noi vă dăm ocazia să ne povestiți despre cazul dumneavoastră. De ce considerați că aveți dreptul la o parte din câștigurile de imagi­ne ale Casei Poporului? Cristina Petrescu: Este vorba de un drept de autor, de care trebuie să se țină cont, ca în orice altă țară civilizată din lume. în România dreptul de autor este o problemă destul de nouă, proprietatea intelectuală este rar respectată și sunt autori care nici nu își cunosc drepturile. Cazul mamei mele este mai atipic de­oarece ea, când s-a prezentat la concursul pentru Casa Republicii, a participat în mod individual, nu din partea unei instituții, în comunism participau în general la con­cursuri numai instituții. Era deci un caz aparte, toți ceilalți arhitecți erau reprezen­tanții unei instituții, care era menționată pe machetă. La vizionare, când Ceaușescu a întrebat-o pe mama din partea cărei in­stituții a venit, ea a răspuns că din partea niciuneia. Pe macheta era trecut numai numele mamei și al tatălui meu, pentru că lucraseră amândoi la machetă. După ce a câștigat concursul mamei i-a fost evident repartizată o echipă, dar concepția îi apar­ține ei. Treizeci și cinci de ani de muncă și 40.000 de planuri, Cam asta a însemnat pentru ea Casa Republicii. Momentan în presă se încearcă manipularea opiniei pu­blice într-un mod de-a dreptul josnic. Se spune cum că mama ar fi fost numai unul din arhitecții Casei. Nu este adevărat. A fost șef de proiect complex și el i-a apar­ținut conceptul inițial. Vă rog sa rețineți acest lucru. Apoi, cum se pot compara clădirile obișnuite cu Palatul Parlamentului, care este un unicat? Există anumite temeri, din câte am văzut, că toți arhitecții își vor înregistra de acum la OSIM clădiri­le. Este o diferență între o casă obișnuită și o operă arhitectonică. Există legi care protejează operele arhitectonice, iar Casa Republicii nu este un bloc din Dris­­tor, este o operă. Dar cu dreptul vine și responsabilitatea. După '89 mama a fost blamată, s-a făcut un proces de genocid și altul de subminare a economiei nați­onale, tocmai prin acest proiect. De ce nu s-a spus atunci că este doar unul din arhitecți, să nu fi dus în spate o aseme­nea responsabilitate? De ce nu au atacat atunci dreptul de autor? De ce? Era ținta atacurilor în toate ziarele, nu mai putea să se angajeze nicăieri și a fost silită să lucreze în străinătate! Dar acum, când Casa a devenit atracție turistică, sigur că se schimbă situația. La plăcinte înainte, la război înapoi­ în 2001, când se dorea schimbarea destinației Casei Republicii (au vrut sa facă din ea Mali, Cazino etc.), mama a înregistrat edificiul la OSIM. în aceeași perioadă a început și înregistrarea în străinătate. La momentul actual este înregistrată în Franța, Germania și An­glia, în 2013 mama a înregistrat 7 mărci la OSIM, pe care le-a câștigat. Mama nu este numai arhitectul șef al întregului edificiu, dar este și responsabilă de supraviețuirea acestui concept după revoluție (după '89 s-a vrut demolarea Casei, iar ulterior au fost elaborate planuri să o ascundă în spa­tele unor blocuri care urmau să se con­struiască în jurul acesteia). Pentru toată această luptă pentru menținerea Casei cum o vedem astăzi mama mea a fost răsplătită cu un birou minuscul la sub­sol, pe un salariu aproape derizoriu. Ce să spun, între a considera că ți se cuvine și a ți se cuveni este o diferență esențială. Noi cerem numai ce ni se cuvine. „Nu cerem 05 °/o-l °/o din banii poporului, ci din încasările revenite din folosirea imaginii. Acest procentaj dorim să îl folosim cu scopul de a susține tinerii arhitecți" r Rep.: La cât estimați acele câștiguri și cât credeți că vi s-ar cuveni? C.P.: Din păcate nu pot estima câști­gurile reale ale Camerei Deputaților. Noi ne gândisem la un procentaj de 0.5-1% din suma provenită din exploatarea imaginii. De subliniat ar fi că nu cerem 05%-1% din banii poporului, așa cum s-a vehiculat în

Next