Literatură și artă română, 1902 (Anul 6, nr. 1-7)
1902 / nr. 2
97 ULTIME RAZE DIN VIAŢA LUI EMINESCU la sfat atuncea ele şi au aliat cu socotinţă, că de nu pleacă laolaltă, pot ele uşor afla căinţă. Ca sfetnice şi vechi şi bune, din care iute s’au intors, jurând că în veci n’or să mai plece pe drumuri fără de folos. »Doresc norocul să-ţi ajute să judeci astfel ori şi când ; dar teamă mi-i c’o să se întîmple cu mult mai altfel prea curînd. Eh n’oi mai fi, căci mâne plec. Zadarnic mi-ar fi dorul, ca să socot şi să încerc a-ţi zice viitorul. Când eu la umbra unui teifi voi adormi curînd, nu va mai fi nici un curmeiu să lege gînd de gînd. Iţi spun acuma, când mă duc, rămâi nepăsătoare; pe drumul unde-am vrut s’apuce numai întristare. Şi de-i vedea tu zburătorul cel nalt cu negre plete, să nu te-atingă el cu zborul, nici drumul să-ţi arăte. De-i mai vedea fiinţi viclene ce’ndeamnă la plăcere, alungă cântul de sirene, remâi în veci stinghere. Mai bine e cu tine însuţi să plângi o vecinicie; s’ascunzi orice durere’n sîmţi, decât altul s’o ştie. — Iţi voi urma eu sfat cu sfat, cele ce-s cu putinţă; dar uiţi că soarta ne-a legat să nu avem voinţă. Când a luat mâna de lut, punând in ea simţire, s’o lege de pămînt a vrut, prin vecinică robire; şi ori şi cât am înjgheba nenumerate planuri sunt şi in veci vor românea de albi omeţi troianuri, ce aripa vintului de Mart topeşte prin sosire, când nori in ceruri se despart l’a soarelui ivire. Iubită Marie! SCRISOAREA X Riria. Repedea, 10 Septembre 1886. In curînd, din tot ce-a fost, n’o să rămâe decât aducerea aminte. Prezentul se va schimba în trecut, îmbrăcându-1 cu neînsemnatele nimicuri care, zărite prin prizma îndepărtării, îl vor împodobi mereu. O amintire, ce verzi podoabe nenumerate asupra fericirilor ce au fost, mărindu-le, şi asupra durerilor trecute, balsamul uitării, micşorându-le! Ce vei revărsa tu oare asupra acestor câteva săptămâni, petrecute în tovărăşia unui geniu ca dînsul ? E o mare fericire să capeţi ce-ai dorit; dar e mai mare durerea să pierzi ce-ai iubit. O tristeţă nespusă îmi cuprinde sufletul, când mă gîndesc, că poate nu-1 voi mai revedea niciodată! Unde eşti Dumnezeu al minunilor? Te invoc din adincul inimii şi-ţi zic: aruncă-ţi rodul bunătăţii tale nemărginite asupră-i; prelungeşte-i viaţa şi intăreşte-i mintea, ca el să poată prelungi, prin flacăra genialei sale inteligenţi, raze de lumină asupra prezentului şi viitorului ţării noastre! Se zice că nebunia e aproape de geniu şi geniul aproape de nebunie. Se vede că puterea ta, în planurile-i vecinie necunoscute, a rînduit astfel. Când, dintre miile de oameni, răsare unul între toţi, şi închipuirea îi deschide în lături largile ei porţi, e tot o slavă pentru tine, înnalt puternic creator, şi tot slăvindu-te pe tine spre el înclină fruntea lor. De ce-ai învoit tu oare secerătoarea nebunie, să culce jos aşa de grabă, un suflet plin de poezie ? O da! şi mie mi se pare, cum zice el, că eşti nedrept, şi nu ştii zeu ce pot la rîndu-mi ca de la tine să aştept! Abia sfîrşisem ruga, şi Eminescu ce venea pe neaşteptate şi nevăzut, isbucni cu putere: