Luceafărul, iulie-decembrie 1958 (Anul 1, nr. 1-11)

1958-07-15 / nr. 1

arioara se culcase afară pe prispă. Spre ziuă începuse să plouă şi visă că se află undeva pe cîmpie. Cineva o chema să se adăpostească sub un pom sau sub un coviltir, ea aştepta ca acel cineva să iasă de sub coviltir şi în aşteptare picături­le îi cădeau pe obraji şi pe gît. Se deşteptă cu sufletul tulburat. Abia trezindu-se îşi dăduse seama că acel cineva de sub coviltir pe care îl aştepta era Ion. „Vai, doamne, dar Ion e însurat“ — g­îndi Marioara speriată. Abia acum pricepea că i s-a întîmplat ceva rău, că i s-a fu­rat ceva care stătea în inima ei. Maică-sa, care dormea alături, o simţi, se deşteptă deodată şi cînd văzu fata cu chipul încordat şi lacrimi curgând şiroaie pe obraji, se sperie. O întrebă ce s-a întîmplat, ce este cu ea... Se poate una ca asta să plîngi ? Marioara se simţea întristată şi părăsită şi i se făcu atîta milă de ea însăşi că îşi ascunse faţa în căpătîi şi începu să plângă şi mai tare. Mama bănui repede că fata a pus ochiii pe cineva şi fost înşelată. începu să-i spună că nu e nimic, că are să-i treacă, să nu pună la­ inimă... Pînă ce tatăl se deşteptă la celălalt capăt al prispei şi întrebă nedumerit ce este acolo şi Marioarei i se făcu ru­şine şi se răsti la mama ei, cerîndu-i să tacă. Cu o înfăţişare posomorită şi mîndră, Marioara se ridică apoi de pe prispă şi intră în casă. Acolo întîrzie cîtva timp. Apoi ieşi gata de treabă, cu mînecile sumese, cu un vas mare de lut într-o mină, cu o copaie mică de lemn în cealaltă... Răsărea soarele, norii se topeau în zare. Ploaia de dimineaţă scuturase copacii de flori. Marioara străbătu curtea­ desculţă, cu vasele în mină. Tăl­pile ei lăsau urme nestr­icate pe bătătură, ameste­­cînd cu ţarina udă petalele mici şi albe împrăş­tiate pe­­pămînt. Sub şopronul deschis vaca se nelinişti, suflă pu­ternic pe nări. Marioara îi puse copaia înainte şi cu apa din vasul de lut îi spălă ugerul, apucă apoi cu hotărîre ugerul fraged şi laptele ţîşni cu pu­tere, împrăştiind spumă albă şi miros crud de ierburi. — Şi tu ce-i fi avînd ? şopti Marioara vitei, fe­rind vasul. Ai­­să faci alt lapte, nu te omoară ni­meni... Of, cum te prosteşti tu, cum nu ţi-e­ frică de loc c-am să-ţi dau una!... Marioara oftă, se şterse pe frunte cu cotul, şi aşteptă ca vita să se liniştească. Obosise, nu mai putea de tristeţe. ..Vai, doamne, s-a însurat...“ — Mamă, mulge tu vaca asta că nu ştiu ce are astăzi ! — N-are nimic, dar ai uitat să-i vorbeşti fru­mos, răspunse mama­­din tindă. — Stai fetiţo, stai... uite acuşi te mulg, şopti Marioara dar ceva ca o sfâşiere i se urcă în piept şi lacrimi mari căzură peste vasul de lut pe care-l ţinea lingă genunchi. De astă dată lacrimile o făcură să se simtă mai uşurată, tristeţea părăsi încetul cu încetul locul inimii şi se topi în tot sufletul. Incit Marioara putu să gîndească în linişte cum de ţinuse ea atît­a vreme la un băiat care nu merita. Orb fu­sese ? Sau cu bună ştiinţă n-o luase în seamă ? Să n-o ia în seamă ? „Vai de tine,, vai de capul tău, Ioane !“... Vaca se liniştise şi Marioara începu s-o mulgă încet, fără grabă, ştergîndu-se din cînd în cînd pe frunte şi oftînd din ce în ce mai puţin. Nu se­­în­şela. Aducîndu-şi aminte cum se petrecuseră lu­crurile nu mai avea nici o îndoială că Ion nu știuse nimic, că nu bănuise nici măcar pe departe pentru ce timp de mai bine de un an Marioara ve­nise mereu în casa lor. Nu-i trecuse prin cap ! Crezuse că vine pentru soră-sa. Ce nătărău ! Și s-a însurat! „Vai de tine, vai de capul tău... Te-ai în­surat... şi eu ţineam la tine şi te aşteptam... Să plîng eu pentru tine !...“ Abia acum înţelegea Marioara că de fa­pt ea su­ferise tot timpul iubindu-l pe Ion, dar nu prea îşi dăduse seama că suferă, aşteptase mereu un semn din partea lui şi se bucurase ca o neprice­pută crezând că acest semn va veni. N-avuse grijă de durerea ei și astăzi durerea o lovise fără veste. Dar nu mai era nimic de făcut. Dacă el s-a însu­rat, să-i fie de bine însurătoarea. Pentru ce să-i mai ducă dorul ? Marioara mai mult ghici decît își dădu seama că astăzi, se sfârșea întîia ei dra­goste și-i păru rău, ar fi putut să fie așa de... — Mamă, vaca asta e de speriat, uite, s-a um­plut... și tot mai are lapte! spuse Marioara in­trând în tindă cu vasul de lut în mînă. S-o mai mulg ? Mama se uită la­­fața ei cu uimire. Marioara surîdea acum și avea pe chip ceva izbitor, era frumoasă. Arăta veselă, clipea din gene... Ochii ei păreau că­­aruncă săgeţi luminoase, de bucurie­­tine­­rească, plină de nepăsare dar avea ceva ciudat această bucurie a ei. — A ! ce bun e ! exclamă Marioara, rid­­ind va­sul plin în dreptul ochilor și trăgîndu-şi adine răsu­flarea. Miroase a florii, mai șopti ea şi închise pleoapele ,adulmecând. Sub pleoape însă ochii îi pîlpîiau vicleni, văzuse fața nedumerită, a­­proape buimăcită a maică-si. Lăsă vasul jos şi iz­bucni înt­r-un nas plin de g­îlgîit, puţin batjocoritor. — Marioară ! exclamă­­mam­a cu un glas tulbure, speriat parcă şi ameninţător. Marioara n-o luă în seamă, ieşi din tindă şi în curînd glasul ei se auzi pe undeva pe su­b şopron. După un timip începu să cînte. Mama rămăsese ne­mişcată pe vatră şi asculta în neştire. încetul cu încetul o umbră grea de îngrijorare i se aşternu pe chip. Deodată își luă seama, se ridică de pe vatră și intră în odaie. — Ce-o fi cu fata asta ?! Tatăl stătea la masă , şi răsfoia nişte­ hîrtiuţe pline de cifre, scrise cu creionul. Auzind glasul tulbure al femeii, ei tresări : - Ce s-a întîmplat ?! — N-o auzi cum cîntă ? El nu înțelese nimic; se răsuci un scaun şi aproape strigă : — Ce este ? — S-a sculat din somn plîngînd şi acuma... de Marin PREDA Mama spuse aceste cuvinte în şoaptă mare şi cu mina făcu o mişcare largă în aer. El, tatăl, nu înţelege oare nimic ? Cum de nu înţelege că... Tatăl se uita neclintit la ea şi parcă înţelese că mama crede că se întîm­plă ceva ră­u cu fata, dar de ce credea ea aşa nu izbutea să priceapă. — Și ce dacă cîntă? Lasă fata în pace, nu mai speria lumea de pomană ! —■ A pus ochii pe cineva! ameninţă mama cu aceeaşi şoaptă plină de nelinişte. Mai uită-te şi tu la ea, pe mine mă ia în rîs... Nu mai ascultă, se­­răsteşte la mine... mîine, poimîine cine ştie ce-i năzăreşte şi n-ai să mai poţi să-i faci nimic! Tu umbli toată ziua, ea aici face ce vrea... Cuvintele din urmă nu-i plăcură bărbatului, se mişcă pe scaun, ridică mîna : — Haide, haide, haide... Mama amuţi. In tindă se auziră paşii fetei. Ma­rioara intră în odaie şi într-o clipă înțelese că fusese vorba şi de ea. Buzele i se subţiară şi în ochi îi licăriră lumini de mînie : — Ce ai mamă, ce ţi s-a năzărit ? —• Să taci din gură, Marioară, și să fii la locul tău şi să nu-mi umbli cine ştie pe unde că uite : îmi iau mîna de pe capul tău şi nenorocită ai să rămîi. Bagă de seamă . A doua oară să mai te prind plîngînd, şi ce ţi-oi face eu atunci, în viaţa ta n-ai să mai scoţi o lacrimă ! Atît ţi-a­n spus. Glasul ei tremurase de supărare şi nelinişte. Ieşi din odaie şi trînti uşa. Tatăl se uită cu as­prime la fata lui și o întrebă ce s-a întîmplat. Marioara ridică din , umeri nedumerită. Ea știa ce s-a întîmplat, era însă nedumerită cum de ghicise maică-sa atît de repede ceea ce se petre­cuse în sufletul ei. Mînia şi neliniştea mamei ia­răşi o nedumereau. Cît a plîns, s-a purtat bine, a mîngîiat-o și i-a fost milă de ea, iar acum că e veselă că a smuls din inimă ceva care nu merita, o amenință și strigă la ea. Pentru ce ? — Nu știu tăticule, nu i-am făcut nimic ! spuse Marioara cu uimire. — Vezi acolo de mîncare, că trebuie să plec, răs­punse tatăl supărat și se întoarse la hîrtiile lui. Ik Marioara ajunse la Dimiri prin fundul­ grădinii şi se miră văzînd atîţia oameni adunaţi în prid­vor printre care şi un străin îmbrăcat ofiţer. Ar fi intrat fără să mai strige, se gînd­i însă că poate surata Onica nu este acasă, şi i-ar fi venit greu să stea mai mult la ei, cînd erau acolo atîţia oameni. N-ar mai fi putut vorbi cu Ion. Nici ea nu ştia ce mai voia acum de la el, dar simţea o dorin­ţă fierbinte să-l vadă, şi anume negreşit chiar în dimineaţa aceasta.­­— Hai Marioară, vin încoace ! răspunse Onica lui Dimir din pridvor. — Bună dimineaţa ! spuse Marioara cu îndrăz­neală cînd trecu pe lîngă oameni, grăbindu-se totuși să intre repede în tindă și ferindu-se să-i privească. In tindă ea se așeză liniștită pe unul din pra­gurile celor trei odăi și desfăcu ghemele. — Cine e ofițerul ăla, surată ? șopti ea curioasă. Onica răspunse că e fratele ei mai mare. Mari­oara se miră că nu-şi aduce aminte de el... Onica răspunse rîzînd că atunci cînd fratele ei a plecat în școli, Marioara sugea ţîţă... — Unde e dus Ion, surată ? întrerupse Marioa­ra fără să-şi ascundă nerăbdarea și la răspunsul suratei că Ion e în odaie se ridică şi pătrunse peste el. — Ce faci, Ioane, dormi ? Aoleo, nu te mai sa­turi de loc de dormit... O să iasă apă sub tine Ioane, de atîta dormit, zău, mă mir că nu ţi se urăşte... Ion nu dormea, stătea întins pe pat cu nişte căşti de radio la urechi, şi privirea sa se lărgi de uimire văzînd-o şi mai ales auzind-o pe fată. — Haide, bre, scoal’ în sus şi ieşi afară, con­tinuă Marioara apropiindu-se de el şi apucîndu-1 cu îndrăzneală de mînă. Părea stăpînită de o aprin­să și ciudată veselie. Privirea îi strălucea, în glas avea ceva pătimaş, iar acest ceva­­pătimaş se adre­sa lui Ion cu nepăsare şi batjocură. Ea apucă firul care lega căştile de aparat şi trase de el fără grijă. Ion sări în sus speriat şi abia avu timp să­­prindă aparatul care era cît pe-aci să cadă de pe masă. Marioara izbucni în rîs şi ieşi din odaie trîntind puţin uşa în urma ei. — De ce îl lăsaţi surată, să doarmă toată ziua ! exclamă ea aşezîndu-se la loc pe prag. Aoleo, Ioane, om însurat şi stai în pat ,parcă ai fi bolnav... —­­Ce e cu tine, Marioară ! se miră Onica. — Păi bine bre, om însurat şi stă în casă ! Ioane, ieşi niţel pînă afară. Hai, că vreau să te întreb ceva... — Ce mai face mă-ta, Marioară ? întrebă bă­­trîna de pe vatră. Mai e bolnavă ? — O mai doare așa nițel... — Stăm cu ea de vorbă la cimitir, îl jelea să­raca pe bietul frate-tău... Eu zic că d-atunci a rămas ea cu durerea aia ! Marioara nu răspunse, desfăcea ghemele și se încurca cu iglița în firul lor. — Hai bre Ioane, ieși nițel afară să te întreb ceva. — întreabă și d-acolo, că nu sînt surd, răspunse Ion supărat. — Eu zic că ești cam surd, bre, ai surzit de la o vreme încoace. Mă miram eu astă-iarnă cînd ve­neam p-aici pe la surata Onica. „Ce-are bre, su­rată Onico, Ion, e surd ?“ „De ce Marioară ?“ „Păi bine, surată, eu mă uit la el şi îl întreb ceva şi el nu înţelege nimic, se uită la mine ca mutul lui Ciucă“. — Cînd ai zis tu aşa Marioară ? se miră Onica intrigată de ce auzea. — Ei, am zis, dar ai uitat tu !... Eu zic că aşa, cam de-un an încoace, ai surzit bre ! Du-te la dis­pensar Ioane. Să-ţi dea ceva de urechi... Şi de ochi bre, că am auzit că dumnezeu cînd vrea să-l or­bească pe cineva, întîi îl surzeşte ! — Taci din gură, Marioară, vreai să se supere pe tine?! o sfătui Onica rîzînd. — D-aia nu mai­­pot eu, că o să se supere Ion pe mine ! exclamă Marioara și lucrul acesta i se păru atît de înveselitor că izbucni intr-un rîs ne­­stăpînit. Ce să se mai supere, d-aia îi arde lui acuma ?! E ostenit surată, că pînă acum s-a odih­nit !... Haide, bre, ieşi niţel pînă afară !... Ion ieşi, dar nu se opri decît o clipă în tindă, atît cît întîrzie cu mîna pe clanţă. Marioara, care stătea pe prag, îi făcu loc să treacă și se uită la el de jos. O clipă privirea i se tulbură şi veselia de pe chipul ei scăzu întocmai ca o flacără peste care arunci apă. — Taci că s-a desmorţit! se înteţi însă în clipa următoare. Stai ,aici, ce dumnezeu, vreau şi eu să te întreb ceva... Licărirea vicleană a ochilor fetei se încrucișase fulgerător cu privirea neagră, limpede și nedume­rită a tînărului. El însă era atent la ceea ce se petrecea în pridvor, de aceea ieșise. — Stai, domnule, că nu este așa ! strigă Matei Dimir cu acea înflăcărare exagerată şi mincinoasă pe care toată lumea i-o cunoştea. Stai puţin ! Se făcu tăcere. Onica rămase nemişcată cu puiul în mînă iar pe vatră mîna bătrînei se opri o clipă din vîrîtul paielor sub căldare. — Vreai bucate de la mine, am înțeles! se desno­­dă Matei din uimirea sa. Vreai bucate de la mine, din produsul meu de agricultor ! continuă el acum complect dumirit. Păi de ce nu spui aşa ? ! Vreai să-ţi dau alimente şi produse din munca mea ! Iţi dau domnule ! Daaa !... Iţi dau, de ce să nu-ţi dau; dar, aşa ca nişte oameni cu scaun la cap ce suntem­ ,ei ! vin să-ţi pun întrebarea capitală ! tu ce-mi dai mie?!! Ce-mi dai în schimb! strigă Matei înfuriat pe neaşteptate, cum îmi plăteşti tu mie produsele astea, ce înlesniri îmi aduci şi ce avantaje am eu de pe urma muncii mele agricole ? Matei se opri şi rămase cu privirea holbată la fiul său şi parcă se mira că nu-1 vede nică do­­borît sub povara acestor întrebări. — Te rog, tovarășe, să-mi dai un răspuns lim­pede, un răspuns așa, concis... —­ Ce înlesniri și ce avantaje ai ? se întrebă ma­iorul prefăcîndu-se încolţit şi dezorientat. — Da ! strigă Matei adunînd cu un gest larg prin văzduh firele principale ale gândirii sale. Da, ce înlesniri şi ce avantaje îmi aduci ! — Fel de fel de înlesniri şi de avantaje ! răs­punse maiorul. Bătrîna şi fata începură să rîdă. Ion, cu o înfă­ g­ţişare serioasă şi mirată întări şi el spusele frate- ^­lui : — Tot felul de înlesniri şi tot felul de avantaje, g tată ! Sigur că da ! E destul de concis ! Marmorosblanc se dăduse pe spate şi chicotea, g iar Nae Cismarul behăia întrerupt şi striga la Ma­ g tei că i s-a înfundat. g — Lasă, domnule, oameni neserioşi ce sînteţi. g Eu discut aici problema şi ei rîd, se prefăcu Ma­ g tei jignit. Marmorosblanc rîdea cel mai tare și îl trăgea g pe Matei de flanelă vrînd parcă să spună că pute-­­ rea lui de a rîde e mai mică decît comedia pe care g o juca Matei. g — Lasă-mă domnule! exclamă Matei indignat, M smucindu-şi flanela din mîinile lui Marmorosblanc. g Voi rîdeţi, dar purceaua e moartă în coşar. Păi , asta e o faptă ?... Ce faptă e asta, domnule, să vii­­ dumneata să mă înveţi pe mine cum să ai ?! reluă­­ Matei atacînd deodată chestiunea din alt punct de­­i vedere. Cum vine asta ? „Dumneata, tovarăşe Ma­­g­tei, zice, ai să însămînţezi şase pogoane de grîu“. „ Cum adică, să însămînţez eu cît vrei tu ? se în-' g furie Matei apucînd hăţurile şi aruncîndu-le cît g colo. g Marioara se uită afară în pridvor să-l vadă mai g bine pe tatăl lui Ion. îl ascultase tot timpul cu g­hiputre, acum îl văzu şi inima i se strînse. g Abia acum, despărţindu-se în inima ei de Ion g îşi dădea seama cît de mult ţinea ea la casa asta, g şi mai ales cît de drag îi era tatăl lui Ion, cu g glasul lui aşa zis înfuriat şi uluiala lui prefăcută... ° să trăieşti cu Ion sub ocrotirea unui socru cu o g inimă atît de curată şi de bună ca a lui Matei... —Stai domnule !... Ia uite la ăsta, nu mă lasă­­ să vorbesc ! exclamă Matei îndurerat. — Stai să-ți pun eu întrebarea următoare !... — Nea Matei, hai pune întrebarea, strigă Ma­­g­rioara din tindă, hai că ascultăm noi, aici !... — Mărioară, spune tu, n-am eu dreptate ? ! — Eu știu, nea Matei ? răspunse Marioara şi g vru ca răspunsul ei să fie cît mai vesel, dar gla­­g sul i se înecă şi îi dădură lacrimile. g Se sculă de pe prag şi intră în odaia lui Ion. g Onica simţi ceva şi se luă după ea, o apucă de g braţ şi o întrebă ce are. jg — Aşa mi-a venit mie!... M-am certat cu §f mama ! g Onica o întrebă de ce, Marioara nu răspunse. M se aşeză pe pat şi privirea îi alunecă peste odaie. g Se linişti repede. Tot atunci uşa se deschise şi Ma­­g­rioara tresări, se ridică de pe pat. înăuntru intrase g o femeie. O femeie, nu se putea spune că e fată, g avea ceva muieresc în înfăţişarea ei, cu toate că el nu părea să fie mai mare ca Onica. Era nevasta g lui Ion. g Marioara se uită la ea cu lăcomie şi se bucură. g Femeia aceasta nu-1 iubea şi nu-1 putea iubi pe Ion. g Se vedea bine. Era o femeie rea, din acelea care g fac viaţa bărbatului amară. Marioara ieşi din odaie g şi se aşeză din nou pe prag. Se simţi din nou uşu­ g­rată şi veselia se întoarse din nou în sufletul ei. Se g temuse de clipa aceasta, îi fusese frică să nu dea g peste o fată care îl iubea pe Ion... Ar fi însemnat g că Ion merita să fie iubit, şi că, inima Marioarei g nu greşise. Acum era limpede de tot , că greşise. g Păcat de nea Matei, şi de ţaţa Joiţa... şi de şurata g Onica! I-a înrudit Ion cu o ciumă! Vai de capul­­ lui, nătărăul! "g Desen de Teodor DAN .,lllllllllllllllllllllllllllllllllllllilllllllll!lllll!l!lllillllllllllllllllll!llllilllllllllllllllllllilllllllll!lll!lllllll!lllll!ll>l

Next