Luceafărul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 7, nr. 2-13)

1964-03-28 / nr. 7

POEŢI ŞI PROZATORI S-a născut in 1924 la Galaţi. A făcut parte din gruparea „Albatros", frecventînd cenaclul lui Eugen Lovinescu. Colaborează la revistele „Albatros", „Vremea", „Timpul" (1941 1947), „Gindul nostru" (seria „Albatros“), „Revista fundaţiilor" etc. Primul volum („Tavernale") ii apare in colecţia „Cadran" (1941), urmat de „Pelerinul serilor" (ed. Alfa, 1942, şi „Arhipelag" (ed. „Prometeu", 1943). Versurile publicate în aceste trei volume, arborind poza frecventă atunci la tinerii poeţi prematur „damnaţi“, se resimt puternic de influenţa simboliştilor. Poetul îşi taie „trupul bubos" prin nopţile mahalalelor murdare, aflîndu-şi refugiul sub „cerul" greu al tavernelor. E cîntată, cu unele accente sincere, prietenia parafată în „decorul de fum" al cîrciumii, apoi, în stil baltazarian, atmosfera morbidă a sanatoriului, cu „oameni vineţi, fără plămîni" şi dansuri de baccili. Nu lipseşte, în sfîrşit, febra mimilseiană a plecărilor, asociată aici cu un dezgust „congenital“ şi universal faţă de lume. Haide de mine, iubito, în fundul mării,porturile cu rezonanţe exotice nu-l atrag, se pare, pe poetul veşnic „bolnav" n.n.). Pămintul acesta e rău şi crud. Baudelaire şi Bacovia prezidează şi ei aerul vînăt, mortuar prezent în primele versuri ale lui Corlaciu. Deşi cu unele tonuri originale poezia lui Ben Corlaciu nu izbuteşte să se detaşeze din corul eclectic al unei revolte periferice fără obiect şi orizont. Volumul „Manifest liric“, premiat în 1945 la concursul de poezie „Forum“, fixează oarecum acul busolei , lingă unele versuri prelungind „mahmureala“ nesfîrşitelor beţii din culegerile anterioare, găsim poezii în care răzbate conştiinţa de artist-proletar, dispreţuit şi înfometat. Caracterul iconoclast devine mai ferm (învăţăm să murim pentru un dumnezeu, / altul decit pîinea şi soarele, / dumnezeul spinzurat în pereţi fui, murii...), iar senzaţia despărţirii sociale se precizează. Mai mult, poetul începe să revendice, şi nu numai pentru sine, ci pentru toţi cei „desculţi“, pentru „copilul muncitorului de-alături, bolnav de pojar“ . Dar vă asigur că la viitoarea-ntilnire n-am să mai uit să-i prind lui dumnezeu, cu un ac, un afiş în spate: „Noi nu mai vrem decit pine şi piine, ca s-o stropim cu puţină dreptate !“. O dată cu sentimentul solidarităţii şi al revoltei sociale, poetul descoperea şi viitorul, prin acel „om liber“ căruia îi dedică un frumos poem : Totdeauna, omule liber, mă vei iubi, / aşa cum iubeşte săracul plinea şi soarele, / fiindcă suntem amîndoi din acelaşi grăunte / şi fiindcă singura religie adevărată e munca (...) Pentru tine, omul meu liber ca timpul, voi azvîrli cu praştia cuvintele cele mai pline / voi răsuci universul ca pe-un compas — / şi punctele care pe hartă înseamnă hotar / am să le şterg dintre noi, ca pe un simplu popas. Ca mulţi scriitori din generaţia sa, în apropierea noii vieţi, Ben. Corlaciu se regăsea ca poet în postura de cetăţean. Prima carte de proză, „Moartea lingă cer“ (1946), este o continuare a tendinţei de „evadare“, manifestată încă în „Tavernale“. Povestitorul întîlneşte intr-un tunel, rămas din timpul primului război mondial la marginea Galaţiului, un ins ciudat, despre care nu aflăm decit că-l cheamă Artur şi care îi ţine un monolog în stil Urmuz. Cei doi se împrietenesc pînă la a deveni fiecare un alter-ego al celuilalt (deşi semnificaţiile sunt altele aici, motivul poesc e vădit) ; ambii, sătui de mizerie şi obsedaţi de dorul de ducă (evazionismul are la eroii respectivi tonuri cvasipatologice), părăsesc ţara, ajung în Franţa, apoi, minaţi de aceeaşi nestatornicie organică, în Alger, în Statele Unite şi, de aici, cu o expediţie, pe Himalaia, unde Artur moare, iar prietenul său îi arde cadavrul pe rug, repetînd gestul lui Byron faţă de Shelley. „Romanul" e de un romantism întîrziat, exaltînd psihologiile singulare şi stranii, cu o atmosferă nu l dată halucinantă, cu divagaţii lirice şi uşor filozofice, dar şi cu unele oaze de critică socială (episodul cu scrierea romanului poliţist, lipsurile materiale prin care trec eroii in peregrinările lor, ostilitatea societăţii burgheze faţă de cei săraci etc.). Substanţa epică e subţire, ca la mulţi romantici de altfel, cartea se citeşte şi astăzi cu interes, mai mult pentru observaţiile psihologice subtile şi inteligente şi pentru stilul ei bogat metaforic, decit pentru întîmplările relatate. Oricum, scriitorul, în incontestabil progres al talentului, nu progresase de loc pe linia apropierii de realităţile prezente, de realismul socialist. Urmează cîteva nuvele, tipărite în broşuri separate, care marchează „intrarea“ prozatorului în actualitate. „La trîntă cu munţii“ (1949) este mai curînd un reportaj, celebrînd vitejia şi abnegaţia tiperilor de pe un şantier socialist. „Candidatul“ (1950), episod din lupta de clasă la sate, nu iese din unele scheme predilecte la vremea respectivă : bogătanul se numeşte Ciomegea, secretarul de partid — Neamsărman etc. Problemele sociale ridicate nu sunt lipsite de interes, dar rezolvarea lor e încredinţată unor personaje fără individualitate. Mai autentică şi mai bine construită mi s-a părut „Pîinea păcii“ (1951), care, în ciuda titlului de articol şi a finalului didactic, mişcă eroi veridici în cîteva situaţii reprezentative pentru acea etapă din evoluţia satului nostru. „Timpii de aur“ (1951) nu înregistrează un salt în evoluţia scriitorului. Mediul muncitoresc e înfăţişat schematic, într-o viziune simplificatoare, deşi cîteva personaje (Fane Golaşu, Mihai Dominde), au toate premisele de a se fi putut integra unui conflict interesant pe tema productivităţii. De altfel, la timpul respectiv, critica şi-a spus cuvîntul referitor la multele artificii ale cărţii. Cele două „episoade“ alcătuind volumul „Noaptea de la Ipoteşti“ (1957) evocă momente semnificative ale atitudinii diferitelor categorii sociale din vechea Romînie faţă de memoria lui Eminescu : dărîmarea casei poetului de la Ipoteşti de către moşiereasa Maria Stamatopol, împotrivirea ţăranilor faţă de sacrilegiul comis, apoi mascarada „sfinţirii“ noii case de către oficialităţile burghezo-moşiereşti. Momentele ca atare au dramatism şi culoare. Dar autorul s-a ambiţionat să realizeze mai mult decit simple reconstituiri, închipuind cîteva conflicte secundare care nu i-au reuşit. în 1959, Ben. Corlaciu debutează ca romancier („Moartea lingă cer“ nu era decit o povestire), cu volumul „Cazul doctor Udrea“, o lucrare mătură şi valoroasă, situată printre creaţiile , realmente interesante privind perioada războiului. Aşa-zisul caz al doctorului Udrea e de fapt un proces social şi moral al cărui erou nu este numai Udrea, ci o parte apreciabilă a intelectualităţii romîneşti demne, cinstite, dar autoamăgite o vreme deideea izolării şi exclusivismului profesional, trăind o dată cu drama războiului o verificare vitală a propriei conştiinţe. Cu ajutorul comuniştilor, intelectualii derutaţi ai lui Corlaciu ajung să înţeleagă că pasivitatea înseamnă acceptare şi, în ultimă instanţă, complicitate şi că numai o poziţie militantă antifascistă le poate da sentimentul adevăratei integrităţi morale. Dominat oarecum de personajele sale, prozatorul acceptă şi unele justificări abstract-metafizice ale acestora, cum e, de pildă, „setea de certitudine“, care ar declanşa clarificarea lor politică. Confuzia autorului pornea şi dintr-o cunoaştere insuficientă a luptei din ilegalitate a comuniştilor, pe care, de altfel, cu o singură excepţie (Maria Bogdan), îi înfăţişa destul de palid: în ediţia a II-a, revăzută, a romanului (1961), o mare parte din deficienţele legate de inconsistenţa personajelor active au fost înlăturate, printr-o pondere mai mare acordată activităţii comuniştilor în rîndurile intelectualităţii. Romanul e dens, substanţial, acţiunea este condusă cu precizie iar personajele, în cea mai mare parte a lor, au trăsături memorabile. Modalitatea dominantă rămîne cea analitică. Scriitor laborios, cu resurse literare certe, Ben Corlaciu, deşi întrucîtva „greoi“ in evoluţia sa, se află pe un drum şi într-o etapă de creaţie sigure. Dumitru Solomon SCRIERI : Manifest liric (1945) ; Moartea lingă cer (1946) ; La trîntă cu munţii (1949) ; Candidatul (1950) ; Pîinea păcii (1951) ; Timpii de aur (1951) ; Noaptea de la Ipoteşti (1957); Cazul doctor Udrea (ed. I, 1959 ; ed. II 1961). SCRIERI DESPRE : Fănuș Neagu, Luceafărul nr. 10/1958 ; Ștefan Cristea, Gazeta literară nr. 35/1959 ; Dumitru Solomon, Gazeta literară nr. 41/1959 ; Eugen Luca, Contemporanul nr. 45/1959 ; D. Cesereanu, Tribuna nr. 46/1959; Geo Dumitrescu, Revue Roumaiie nr. 4/1959 ; V. Mihai, Steaua nr. 12/1959; Pavel Ruxăndoiu, Luceafărul nr. 2/1960 ; Eugen Simion, Viața românească nr. 3/1960. APLAUZE LA SCENĂ DESCHISĂ Binemeritatul succes de public al filmului lui Geo Saizescu „Un surîs în plină vară", dovedeşte încă o dată că atunci cînd la baza unei pelicule stă un scenariu scris cu talent, de către oameni competenţi, nu de talente improvizate şi descoperite peste noapte între două bobine cu rebuturi — se poate realiza ceva cu totul deosebit. Umorul cuceritor al scenaristului D. R. Popescu s-a transmis şi pe ecran şi, timp de un ceas şi jumătate, replicile actorilor sînt întrerupte la scenă deschisă de aplauzele spectatorilor. Limba savuroasă, jocul excelent al lui Papaiani şi Dem. Rădulescu, talentul interpretei principale, fac din ultima producţie a studioului „Bucureşti" un triumf autohton al artei pe priză. După „Tudor", filmul lui Saizescu ni se pare semnificativ pentru noua orientare a celor ce conduc treburile cinematografiei noastre. EUGEN BARBU E O CHESTIUNE DE TITLU ? După cine sîntem informaţi, în proiectele de traduceri din literatura italiană contemporană ale Editurii pentru literatură universală există şi romanul „Balada levantină" al scriitoarei Vialente, care în Italia a avut, fără îndoială, un anumit succes de librărie, fără ca prin aceasta — ori prin altceva — să merite a fi aşa de grabnic prezentat publicului nostru. Căror factori se datoresc asemenea „incongruenţe" — care se întîlnesc şi în ce priveşte traducerile din alte literaturi străine — nu ne putem da seama. Cu Italo Calvino, Carlo Cassola, Domenico Rea şi alţi romancieri mai Tineri şi mai reprezentativi editura ar putea alimenta mai bine interesul lăudabil pe care-l manifestă in principiu faţă de literatura italiană contemporană. Desigur că romanul „Balada levantină" are un titlu sugestiv, dar în această privință noi am fi recomandat mai curînd cartea „Nava celor 7 păcate", al cărei autor ne scapă memoriei pentru moment şi sperăm să ne rămînă definitiv uitat. VICTOR LUNGU O PIESĂ PERFECTĂ? Pentru critica dramatică „apariția" pe scena teatrelor a unei piese originale devine, bineînţeles, prilej de temeinice discuţii. Nu contestă nimeni dreptul cronicarilor de a aplauda cu entuziasm reuşitele. Totuşi, semnatarii cronicii teatrale nu au dreptul să abdice de la exigenţa cunoscută. Or, cronica Marianei Pirvulescu despre comedia recentă a Sidonei Drăguşanu „Zizi şi formula ei de viaţă" (Romînia liberă nr. 6042 din 20 martie a.c.) evită semnalarea oricăror deficienţe. Comedia „Zizi şi formula ei de viaţă” conţine, fireşte, momente amuzante, pune o problemă etică intr-o dezbatere vioaie şi ca atare ne reţine atenţia. Dar textul vădeşte şi fisuri (în ce priveşte conturarea personajelor, desfăşurarea intrigii comice, hazul anemic al unor replici...). Din lectura cronicii semnate de Mariana Pirvulescu putem insă conchide că ne aflăm în faţa unei piese per-, fecte. Spicuim, la întimplare, din comentarii: „O comedie cu haz, cu savoare, cu tinereţe", „transformarea lui Zizi e convingătoare", „diferenţierea aceasta (a celorlalte personaje, n.n.) este a doua calitate principală a piesei", „dialogul vioi şi simplu, cu haz şi miez", „lirismul fragil şi gingaş e prezentat şi el in doza cuvenită" etc. etc. Prin urmare Shakespeare a fost un sfîrşit egalat... RUBRICĂ UTILĂ Sumarul ultimului număr al revistei „Teatrul" conţine rubrica „Profilul unor teatre", în cadrul căreia, criticul Florin Tornea semnează un articol judicios, consacrat activităţii desfăşurate de Teatrul Tineretului. Ne bucură mult acest lucru, cu atit mai mult cu cît şi revista noastră a întreprins asemenea analize. Opiniile şi sugestiile formulate pot ajuta, credem, colectivului teatrului să-şi direcţioneze mai firesc repertoriul, să urmărească, cu o eficienţă cuvenită promovarea tinerilor dramaturgi şi actori. Semnalînd utilitatea rubricii, considerăm că e foarte potrivită permanenţa ei. Revista „Teatrul" ar avea astfel prilejul de a analiza — amănunţit şi exigent — munca artistică dusă de teatrele bucureştene şi de cele din provincie. M. BOTEZ EDITURA TINERETULUI ŞI TINERETUL Activitatea Editurii tineretului este axată sau mai bine zis ar trebui să fie axată totdeauna pe promovarea literaturii pentru tineret. Totodată, aici trebuie să fie şantierul principal unde să se formeze şi să se dezvolte promoţia de tineri scriitori. Evident, nu ne vom ocupa aici de multiplele aspecte ale activităţii editurii, dintre care unele merită aprecieri entuziaste. Dacă in ultimii ani s-au obţinut succese mai ales în ce priveşte literatura pentru cei mici (o serie de cărţi semnate de Demostene Botez, E. Jebeleanu, Al. Breslaşu, Nina Cassian, T. Utan, I. Horea, Al. Andriţoiu, Ion Gheorghe) se poate constata însă ritmul lent in care apar romane şi volume de povestiri inspirate din viaţa tineretului contemporan şi semnate de tineri prozatori. Producţia editurii vădeşte o sărăcie a iniţiativelor (s-ar fi putut alcătui antologii de tineri poeţi, volume de proză ale unor autori care semnează in ultimii ani in presa literară, studii ale tinerilor critici, lucrări critice care să dezbată probleme ale creaţiei tinerilor etc). Există o serie de colecţii care, deşi in ultimul timp au înregistrat unele progrese, ar merita să cunoască o înviorare. Ne referim la colecţiile „Cutezătorii", „Oameni de seamă" şi Îndeosebi la „Cele mai frumoase poezii" unde anumite titluri apârute şi calitatea lor nu ne pot satisface întru totul. E de dorit ca această instituţie de promovare a literaturii originale să-şi dovedească intr-adevăr „tinereţea" înscrisă în numele pe care-l poartă. P. LAZĂR Radu Cosașu s-a născut în 1930. Debutează in publicistică pe cînd era elev, colaborînd in 1948 la Revista elevilor, apoi la Scînteia tineretului (1949). In timpul serviciului militar publică in presa militară o serie de articole dintre care unele au intrat într-un volum apărut în 1952, semnat Radu Costin. Adevăratul debut al lui Radu Cosaşu îl constituie volumul Opiniile unui pământean, apărut în 1957 şi cuprinzînd o reeditare de articole şi reportaje (Fantezii quasi-cotidiene) alături de cîteva inedite. Atît formula literară a lui Cosaşu cît şi personalitatea lui artistică se desprind suficient de clar din acest volum, în ciuda unor deficienţe care şi ele vor trece, mai evidente sau mai estompate, în volumele următoare. Printre reporterii care s-au afirmat în ultimii ani, Cosaşu se distinge printr-un temperament incandescent, printr-o abordare patetică a realităţii, prin pasiunea cu care urmăreşte transmiterea către cititori a entuziasmului propriu, născut la rîndu-i din contactul cu o realitate în plină transformare, revoluţionară. Pentru Radu Cosaşu, reportajul este în primul rînd rezultatul unei experienţe proprii de viaţă, al fuziunii lucide între reporterul artist şi realitate. Numai după ce această realitate este „absorbită“, după ce ea determină un precipitat în care datele exterioare se combină cu vibraţiile interioare, reporterul ia condeiul şi aşterne pe hîrtie relatarea sa, încărcată de tensiune, de febră, asaltîndu-l pe cititor cu entuziasmul amintit. Cred că în această concepţie asupra reportajului (expusă de altfel şi teoretic de R. Cosaşu în articolul său pe tema „viziunii reportericeşti“) stă capacitatea multora dintre lucrările sale de a cuceri adeziunea cititorului şi a-i da acestuia sentimentul că pentru cîteva ceasuri este purtat în mijlocul realităţilor înfăţişate. Cînd însă cele două elemente — cel exterior şi interior — nu reuşesc să se sincronizeze, cînd patosul prezent în sufletul autorului îmbrăţişează nişte elemente exterioare care — în ochii cititorului — nu au suficientă substanţă pentru dimensiunile literare ce le sunt conferite de autor, atunci apar deficienţele sale tipice : dilatarea enormă, patosul nemotivat obiectiv sau, cu o formulă a lui I. Vitner, „diluviul verbal“. Exemple pentru asemenea discontinuităţi pot fi citate din toate volumele, începînd cu cel de debut. In volumul Energii, de pildă, la un moment dat autorul ajunge, în entuziasmul provocat de oraşul transformat în şantier, să ridice un adevărat imn rogojinei (în ipostaza ei de gard împrejmuitor al noilor şantiere) sau să emită teoria că praful n-ar mai fi nociv în socialism, ci dimpotrivă („Itinerar bucureştean“). Se manifestă aici poate şi un „salt la antipod". (Ne amintim de altfel că autorul s-a lăsat ademenit într-o vreme de unele idei care, deşi pornite dintr-o reacţiune justificată împotriva idilismului şi a literaturii schematice, duceau practic la manifestări negativiste). De-a lungul a patru volume, dintre care numai ultimul este subintitulat Schiţe şi povestiri, pentru a semnala creşterea coeficientului de ficţiune şi a efortului pur literar, Radu Cosaşu a dovedit că reuşeşte ori de cite ori se ocupă de subiecte şi oameni cu trăsături spectaculos-eroice sau de anii şi atmosfera de la începuturile puterii populare. Cîteva din bucăţile sale cu aceste teme rămîn bine fixate în memoria cititorului („Feţele noastre“, „Nu mai eram copii“, „Reacţiunea turbează“, „In zori, de veghe“). Acolo însă unde e vorba de eroismul cotidian al muncii, de semnificaţia majoră a unor fapte în aparenţă mărunte, de aspectele disparate ale unei realităţi care, intuită în întregul ei, se descoperă grandioasă, autorul dovedeşte că nu a ajuns încă la o concepere complexă, dialectică, a vieţii. Ceea ce-i lipseşte nu este cunoaşterea vieţii, nici acuitatea percepţiei şi nici vibraţia interioară comunicativă, ci decantarea suficientă a materialului acumulat, cuprinderea lui în forme literare viabile, născute din echilibrul între factorul subiectiv și cel obiectiv. Scriitorul se proiectează pe sine prea mult, ceea ce face ca personajele sale, puse să vorbească la persoana întîi, să nu se individualizeze suficient, să împrumute prea mult stilul, vocabularul şi temperatura interioară a autorului. Din acelaşi motiv, volumul Lumină, conceput ca o cronică a hidrocentralei de la Bicaz, nu reuşeşte întotdeauna — cum a arătat la timp critica — să realizeze intenţia autorului. Evident Radu Cosaşu a văzut în publicistică şi o şcoală pregătitoare pentru literatura de ficţiune, un mijloc de cunoaştere a vieţii şi un exerciţiu de redare a ei. Nopţile tovarăşilor mei, volumul cel mai discutat, este întîia încercare de a folosi de data aceasta mijloacele reportajului în slujba intenţiilor scriitorului. Că este vorba de un eseu, de un volum de tranziţie, suferind de toate deficienţele inerente unei reajustări a mijloacelor de creaţie, este vădit, şi aici, ceea ce lasă de dorit este realizarea literară propriu-zisă, reuşită autorului concretizîndu-se în impresia de autenticitate pe care o lasă aceste schiţe, create în aceeaşi manieră ca şi unele reportaje anterioare („Un agitator“, „Crăciun“, „Ciortan“ din Energii). Valoroasă global este atmosfera generală a volumului, pe care deficienţele, asupra cărora critica a stăruit pe bună dreptate, nu o anulează. Fără îndoială că nu „viziunea reportericească“ este pricina faptului că puţine din aceste schiţe dau satisfacţie sub raport literar (unele sunt de-a dreptul compromise de verbozitate, de exemplu „Mărturisire în noapte“). De altfel, cred că s-a folosit greşit expresia „viziune reportericească“ pentru învinuirea de superficialitate şi improvizaţie pe care unii critici n-au vrut s-o formuleze deschis. Se poate spune mai degrabă că, preocupat de a consemna, cît mai fidel şi mai convingător o realitate în efervescenţă, reflectată de un temperament adecvat comunicării, Radu Cosaşu n-a ajuns încă să-şi fixeze o viziune complexă asupra actualităţii, dînd tribut unei anumite artificialităţi ce decurge din simplificarea idilică a problemelor de viaţă. Dar autorul este în plină manifestare a talentului său şi cele trei volume de reportaje şi unul de schiţe şi povestiri justifică speranţa în evoluţia sa viitoare. Dan Zamfirescu SCRIERI : Slăvim Republica Populară Romînă, Ed. Militară, 1952, (Radu Costin); Opiniile unui pămîntean, Editura tineretului, 1957 ; Energii, E.S.P.L.A., 1960 ; Lumină !, Editura tineretului, 1960 ; Mi se pare romantic (piesă de teatru), rev. Teatrul nr. 10/1961; Nopţile tovarăşilor mei, Editura tineretului, 1962. SCRIERI DESPRE : Al. Mirodan, V. rom. nr. 7/1957; D. Solomon, Gaz. lit., nr. 24 din 13.VI.1957 ; O. Macovei, Tribuna, nr. 22 din 7.VII.1957 ; T. I.. Birăescu, Scrisul bănățean, nr. 7/1957 ; S. Utan, Munca, nr. 3004, 23.VI.1957 ; G. Dimisianu, Gazeta literară, nr. 3 din 14.I.1960 ; Paul Georgescu, Gazeta literară, nr. 14 din 31.III.1960 ; Eugen Simion, Contemporanul, nr. 16 din 15.IV.1960 ; Al. Căprariu, Tribuna, nr. 7 din 28.IV. 1960 ; Dinu Vrarcea, Steaua, nr. 5/1960; Liviu Tîmna, Scrisul bănățean, nr. 5/1960 ; Adriana Iliescu, Gazeta literară, nr. 11 din 9.III.1961 ; D. Micu, Contemporanul, nr. 19 din 12.V.1961; Virgil Ardeleanu, Tribuna, nr. 23 din 8.VI.1961 ; Dinu Vrancea, Steaua, nr. 6/1961 ; Paul Georgescu, Gazeta literară, nr. 26 din 28.VI.1962 ; N. Manolescu, Contemporanul, nr., 26, din 29.VI.1962 ; Al. Oprea, Luceafărul, nr. 15 din 1.VIII.1962 ; Ion Vitner, Radu Cosașu în Prozatori contemporani, II, 1962 ; Al. Oprea, Tot despre adevărul vieţii, Viaţa romînească, nr. 8/1956 ; Al. Oprea, Adevărata frumuseţe a vieţii şi impasul negativismului, Gazeta literară, nr. 32, 7.VIII.1958 ; Savin Bratu, Profilul ideologic şi etic al tinerei generaţii, Gazeta literară, nr. 50, 8.XII.1960 ; Radu Cosaşu, Viziune reportericească, Gazeta literară, nr. 39, 27.IX.1962. dicţionar de istorie literară contemporană începem a ne obişnui să privim noţiunea de hibrid într-o nouă lumină. Ea pare a-şi pierde accepţia negativă, cînd nu direct pejorativă, pe care o avea , din termen al unei judecăţi de valoare tinde să devină termenul unei judecăţi de constatare. In această ultimă accepţie o vom folosi şi noi, vorbind despre reportaj şi despre Traian Coşovei. Gen prin excelenţă „hibrid“, provenit din încrucişarea statisticii cu poemul, a eseului cu epica etc., reportajul nu e cu nimic împiedicat, din cauza aceasta, să dea rezultate literare excelente. Lucrul acesta a fost confirmat din plin de cîţiva fideli ai genului în literatura noastră şi în primul rînd de Geo Bogza. Un bogzian este şi Traian Coşovei care, pe urmele maestrului, dar căutînd să-şi pună în valoare datele temperamentale proprii, a sporit colecţia cu noi specii. Prin Bogza, reportajul îşi dezvăluia potenţe nebănuite de dramatism şi se făcea apt exprimării unor accente pe care numai poemul le putuse înregistra pînă atunci. Traian Coşovei împrumută povestirii tradiţionale (cea a lui Sadoveanu nefiind decit o variantă, cum tot o variantă este și povestirea de tipul Camilar) accentul, organizarea și unele atribute proprii reportajului. Cînd sinteza este bine făcută, povestirea aceasta devine o componentă organică a unui cadru investigat pe toată întinderea sa, cu mijloace la care colaborează documentarea ştiinţifică şi mai ales o temeinică documentare „la faţa locului“. In astfel de cazuri, reportajele sale organizează, pe linii esenţiale, însuşiri dintre cele mai preţioase ale povestitorului nostru şi în primul rînd priceperea de a ne situa într-un cadru specific de viaţă, cu deprinderile, gesturile, îndeletnicirile caracteristice, cu mişcarea lui complexă în care oamenii, uneltele, peisajul formează un tot unic. Calitatea de povestitor a lui Traian Coşovei se dezvăluie apoi şi în faptul că scriitorul nu reuşeşte să înfăţişeze cu adevărat bine decit, ceea ce a asimilat adine cu simţurile, cu sufletul, după o îndelungată experienţă şi pe baza unu contact mereu reluat cu realităţi familiare. Aşa se explică de ce, în vastul nomenclator al profesiunilor şi mediilor investigate de reporterii noştri, numele lui Traian Coşovei figurează subliniat doar în dreptul a două sau trei : pescar, cioban, plugar, iar cît priveşte cîtimea din teritoriul ţării peste care stăpîneşte cu autoritate reporterul, aceasta nu depăşeşte — istoric şi geografic — o zonă destul de restrînsă, ea însăşi extrem particularizată, aceea a braţelor Dunării şi a ţărmului pescăresc al mării. Limitare de povestitor, prin care se încalcă — după cum se vede — destule prevederi ale practicii reportericeşti, dar limitare nu fără urmări pozitive pentru scrisul lui Traian Coşovei. Fiindcă avem de-a face cu o natură de loc spontană, mai degrabă trudnică şi laborioasă, lipsită de acea vivacitate a reporterului modern de a asocia — într-o succesiune aparent discontinuă, totdeauna economicoasă, notaţii frapante, fulgurante — elemente ce par greu de apropiat. Descrierea lui Coşovei, mai aproape de descrierea clasică, monografică, nu este prin aceasta mai puţin evocatoare şi sugestivă. Ca şi la Bogza, ea se consacră de predilecţie surprinderii unor procese ale muncii şi ale naturii, dublul proces înfăţişat aflîndu-se într-o permanentă şi indestructibilă relaţie. Poet al apei şi al îndeletnicirilor ce se leagă de ea, Traian Coşovei a sporit zestrea literară cu unele din cele mai bune pagini nu atît despre „locuri şi oameni“, în care de obicei locurile erau prilej de pură descriere, iar oamenii deveneau eroii unor întîmplări oarecare, cît mai ales despre lupta perseverentă, adesea titanică a unei colectivităţi organizate, hotărîte să zmulgă naturii bunurile ei, luptă care în,limbajul de toate zilele se numeşte muncă. De aceea, „Cint omul şi uneltele lui“ a devenit — îndeosebi în reportajele despre împărăţia apelor şi a stufului, pe care de la Sadoveanu nimeni n-a evocat-o mai plastic — ideea poetică de bază a acestor vaste cîntece în proză. Există în Farmecul genezei (1956), volumul care l-a consacrat pe autor, precum şi în culegerea Semnul din larg (1960), reunire a celor mai izbutite reportaje ale sale, cîteva piese cu deosebire remarcabile în care strădania însufleţită de un ţel a omului e prezentată într-o dramatică încleştare cu strădania oarbă, distructivă sau numai indiferentă a stihiilor. Povestitor de o anumită factură, știind să extragă mai ales din „conflictele“ omului cu natura — axate pe coordonate contemporane — materia celor mai pasionante reportaje ale sale (Zaporul, Locuri peste care mai bine-aș zbura, Focul scrumbiei, Drama păminturilor noi, Gîrla lui Deliman, Nici o barcă nu mai era în mare, Semnul din larg), Traian Coşovei şi-a încercat puterile şi în prezentarea altui gen de conflicte, a celor sociale (Ardeau bălţile, La Mila 23, Jalbu din patru tablouri, Dadia Gleda etc.) şi a celor cu ordin moral (Natura ascunsă, Cîntec din fluier etc.) cuprinse majoritatea în volumul de „nuvele“ Riul porni mai departe (1962). Iar într-un volum aparte, cel mai neaşteptat din tot ce-a scris, Cintec să crească băiatul (1959), îl vedem pe Coşovei consacrîndu-se unui fel de jurnal de bord al vieţii de familie, cu înregistrarea meticuloasă a perioadelor de „calm“ şi „furtună“, totul în funcţie de dispoziţia de moment a „băiatului”, „ciobănaşului“, „moreacului“ — micul tiran al familiei şi cea mai şireată sălbăticiune din cite a surprins ochiul reporterului. Sunt în această carte pagini de observaţii pline de fineţe cu privire la psihologia copilului, împinse uneori pînă la sesizarea şi notarea reacţiilor infinitesimale ale „personalităţii“ incipiente a eroului principal. In ansamblu, însă, cartea aceasta ca şi „nuvelele“, în general, dezvăluie o anumită incapacitate a autorului de a crea viaţă semnificativă. Lipsit de invenţie, povestitorul se transformă nu o dată în rob al faptului brut, iar viaţa lăuntrică a eroilor, gîndurile şi emoţiile lor se convertesc în fraze, acestea, la rîndul lor, în perioade, dezvoltînd o retorică sunătoare de-a binelea deplasată. In plus, dialogul e stîngaci, personajele vorbesc ca din carte. Ceea ce ţine cu adevărat de reportaj dădea scrierilor sale un sens, o disciplină, rotunjime. Focul scrumbiei, prin supunerea la obiect, e un poem cu autentice virtuţi evocatoare al mării, al Dunării şi mai ales al multiplelor forme de adaptare omenească la condiţiile naturale. Lăsat la „liberul său arbitru“, povestitorul din Coşovei tinde să transforme în materie literară tot ce-i cade înainte. El reporterizează de fapt şi acum, transformînd în chinuite copii de pe natură, cu exces de comentarii, un material de viaţă ale cărui semnificaţii s-ar fi cerut, dimpotrivă, să fie cît mai adine îngropate, iar extragerea lor lăsată pe seama cititorului. Excesul de hiperbolizare, retorismul şi limbuţia minează şi versurile lui Traian Coşovei (Oceanul, 1962) , parcă mult mai plin şi mai autentic sună un fragment descriptiv ca acesta, căruia numai aşezarea vers libristică îi lipseşte ca să arate o poezie curată: „Pline stufurile, apele bolborosesc in urmă, fundul bărcii scrîşneşte, împrejur, înainte, aripi mari, negre, fîlfîie, se izbesc de stuf; stuful se clatină, se apleacă, scutură din frunzele lui spumele lipicioase, clăbucii de tăuni, crăngi de zălogi îl izbesc în faţă pe pescar, îl zgîrie. Norii aceia de ţînţari mărunţi îl înfăşoară ca o grămadă de lină caldă...“ (A fost întuneric în deltă). Cornel Regman SCRIERI: La taliane, E.P.L.A., 1950; Prietenie, Ed. tineret, 1961; Sub cerul liber, Editura tineretului, 1954 ; împăraţii vânturilor, Editura tineretului, 1954 ; Uriaşul preludiu, Editura tineretului, 1955 ; Farmecul genezei, Editura tineretului, 1956 ; Dimensiuni — peisaj sovietic, Editura tineretului, 1957 ; Dobrogea de aur, Editura M.F.A., 1958 ; Cîntec să crească băiatul, Editura tineretului, 1959 ; Semnul din larg, Editura tineretului, 1960 ; Oceanul, poeme, Editura pentru literatură, 1962 ; Riul porni mai departe, nuvele, Editura tineretului 1962. SCRIERI DESPRE : Referitor la întreaga proză a scriitorului , I. Vitner, Traian Coșovei, în voi. Prozatori contemporani, II, p. 193—206, unde se cuprinde și bibliografia scrierilor despre operele lui Traian Coșovei apărute pînă în anul 1960. Despre voi. Fiul porni mai departe : Marin Sorescu, Scînteia, 28 ianuarie, 1963.