Luceafărul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 7, nr. 2-13)
1964-01-18 / nr. 2
T▼ 3 CD CD DIN PREGĂTIRE LA EDITURA ACADEMIEI: • Volumul Mioriţa — tipologie, circulaţie, geneza, texte, însoţit de un larg studiu monografic semnat de A. Fochi. Corpul variantelor cuprinde peste 700 de texte. 9 Tratatul de istorie a limbii române, Volumul I (limba latină) întocmit sub redacţia Acad. Al. Graur. 9 Crestomaţia romanică, vol. II, sub redacţia Acad. Iorgu Iordan. Din seria de Ediţii critice vot apărea : Vasîle Alecsandri, vol. I, sub îngrijirea prof. G. C. Nicolescu; Alexandru Odobescu, vol 1 ediţie îngrijită de Acad. Tudor Vianu. • Va apare Dicţionarul limbii române (dicţionar general — serie nouă), litera M., sub redacţia acad. Iorgu Iordan, fi prof. unic. I. Coteanu. 9 A apărut Volumul IV din seria Scriitori greci şi latini : Diogene Laertios — Despre vie■ tile şi doctrinele filozofilor, in traducerea lui C. I. Balmuş, cu Studiu introductiv şi comentarii de prof. Aram M. Frankian. Volumul, într-o impunătoare ţinută grafică, cuprinde cărţile I-X ale „vestitei opere" transmise de Laertios. EDITURA ŞTIINŢIFICĂ pregăteşte o seamă de volume cuprinzind studii din variate domenii, cărţi de călătorii, cercetări ştiinţifice, de un real interes cultural pentru tineret. Cităm : • Cartea lui B. Davidson, (tradusă in 17 limbi ale lumii), Redescoperirea vechii Africi, va apărea în curînd în romîneşte. Volumul deschide o cuprinzătoare privire asupra istoriei Africei din cele mai vechi timpuri, pînă în secolul XVI (pînă la ..descoperirea“ ei de către europeni) folosind un vast material arheologic, etnografic, etc., spulberînd teza că adevărata istorie şi cultură a Africii ar începe o dată cu colonialismul și că pînă atunci continentul negru ar fi fost cufundat în ,,preistorieCartea desfăşoară date despre ultimele descoperiri de monumente, cetăţi, obiecte de artă, care aduc mărturii etraordinare despre bogata şi originala cifirură a Africii cu străvechi tradiţii■ 9 Anabasis de Xenofon, — prin istoria dramatică a celor zece mii de mercenari greci puşi in slujba lui Cirus cel tinăr. In războiul pentru tronul Persiei, opera scriitorului antic (participant şi apoi comandant în campania descrisă) aduce pagini despre universul lumii greceşti şi îndeosebi despre cel al Orientului apropiat la sfrşitul secolului V dinaintea erei noastre. • Aurorele Polare — de S. Isaev şi N. V. Puskov — expune pe un bogat fond de date ştiinţifice unele din cele mai măreţe fenomene ale naturii. 9 Civilizaţia aztecă scrisă de P. Vaillant cu remarcabile însuşiri literare, dezbate o pasionantă temă a istoriei: viaţa şi cultura vechilor locuitori ai Mexicului de-a lungul a două milenii. Volumul e ilustrat cu planşe şi desene. 9 In Aventurile unui naturalist in Marea Cârâitelor, omul de ştiinţă american Archie Carr îşi desfăşoară notele de călătorie care cuprind o captivantă descriere a universului plantelor şi anima- telor din America Centrală .• Marea Caraibetor. • Ţara învăluită în parfumul răşinilor de A. Fiedler — un memorial al peripeţiilor şi aventurilor prin pădurile Canadei, cu pagini savuroase despre ingenioasele construcţii hidraulice ale castorilor. Cartea cuprinde şi pagini cu sugestive tablouri sociale ale satelor indiene din locurile ..străbătute. 9 O călătorie senzaţionalii in lumea insectelor . Parola antenelor încrucişate de F. Holifman.. 9 O incursiune în istoria materialelor de scris ; De la piatră la hirtie, de A. Chnboiu. 9 Redacţia de lingvistică a Editurii ştiinţifice pregăteşte o Antologie bilingvă Shakespeare, cu fragmente representative din opera scriitorului. Volumul e întocmit de D. Duţescu şi L. Leviţki şi e însoţit de un studiu asupra limbii şi stilului shakespearian. I 1 y mfr ' m sgfn «fi» ff #f :*~V «'W• ..ijTlSF , 1 _. . r ' * |®ff ia f’tîÂ; cSt M' ?, ■,- »»A.si■: "'*i ' ^ÄÄiÄ^ISilÄÄ ISJlllliite ........__ * iWWMi LA POIANA 5TÎNII - Fotografia: A. HIHAILOPOL zi Fănică N. Gheorghe. Pe valea Bistriţei Fănică N. Gheorghe schiţează încartea sa profiluri şi situaţii parcă în joacă, ceea ce dă volumului multă superficialitate. Esenţialul alunecă, se pierde zgomotos intr-un noian de impresii care se vor importante. E o zbatere de fapte ce nu se, pot aduna şi sintetiza. Aşa cum s-a arătat intr-un articol din „Scinteia“, carea se mărgineşte la descrieri convenţionale, intr-un stil cînd cenuşiu, cînd grandilocvent. Cu toată „tresărirea melancolică pentru că lacul de acumulare, care-şi ridică apele pînă spre pîntecul munţilor, din dreapta şi stingă a şters de pe hartade"mînă mai ieri a ţării privelişti şi aşezări de secole", cu toate că sirenele annunţă falnic o schimbare, cu toate că ultima coliba cade simbolic sub năvala apelor, cu toate că rîndurile se vor simple, emoţionante, există în totul un artificios obositor. O schiţă („Pe Valea Bistriţei“) se reduce doar la o simplă enumerare a tot ceea ce a dat noul, şi nu la reliefarea lui, Fănică N. Gheorghe înregistrează, comentează, dar mecanic, fără a izbuti ca măcar prin tonul voit simplu să transforme consemnarea în realitate artistică. Fie că e vorba de relatarea schimbărilor petrecute pe aceste plaiuri moldovene („Prin vechiul tîrguşor al postăvarilor") fie că e vorba de o descriere („Ceahlăul", „Lacul Roşu“), paginile trăiesc într-o continuă monotonie, E ceea ce dă coordonatele volumului. „Lacul Roşu“, „Pe valea Ozanei“, ca şi celelalte capitole poartă pecetea sterilităţii literare. Afluxul de impresii apare sec, dovedind o flagrantă lipsă de pătrundere în esenţa lucrurilor. Personajele se „intimidează" în faţa carnetului şi creionului reportericesc („Pe Valea Bistriţei“). Eroii săi, în ciuda entuziasmului manifestat, sunt palide copii ale oamenilor reali. („Printre cei ce au înălţat"). Biografiile lor nu au nimic extraordinar, sunt staple, dar proiectarea lor în planul transformărilor socialiste le-ar fi potenţat firescul. .Dinamismul ar fi dăruit personajelor cărţii, eroi ai zilelor noastre, Viaţa de care sunt lipsiţi. Fănică Gheorghe a călătorit, a văzut frumuseţea plaiurilor bistriţene. Dar peisajul sări se diluează în platitudinea metaforei comune : „Razele aurii ale soarelui dau atîta viaţă şi strălucire pajiştilor şi brînelor din jurul abruptelor sălbatice. Pădurile şi stîncile, ce tălăzuiesc de pe vîrfuri în jos spre miazăzi, desăvîrşesc minunea peisajului (...) turmele de oi îşi sună tălăngile, iar strigătele ciobanilor umplu din cînd în cînd cu ecourile lor depărtările, trezind parcă din somn întreaga fire („Ceahlăul"). Rodica Doca Ion Gheorghe: Țara rindunelelor In ultima vreme, tînărul poet a publicat în presa noastră literară cîteva ample poeme, care s-au bucurat, de o bună primire dia partea criticii...; firească atîta. timp cit ele certifică un talerat real orientat. cătresentimente. şi . idei. majore ,diţ.. actualitatea socialistă. .Imsumînd aceste poeme, ai în faţă un volum bine constituit, care, in ciuda unor inegalităţi şi apropieri forţate, denotă vigoare şi lirism , autentic. Dacă in volumul său anterior, sub raport tematic, interesul poetului mergea către aspectele caracteristice vieţii de familie în satul de odinioară, acum ,peisajulindustrial şi complexitatea psihologică a omului contemporan îi impulsifihează inspiraţia. O experienţă încă sumară face ca un material de viaţă plin de semnificaţii să nu capete totdeauna imaginea cea mai clară. Am făcut această scurtă introducere la recenta plachetă de versuri , închinate de Ion Gheorghe copiilor, care ne apare în primul rînd ca un exerciţiu util al autorului pe linia expresiei poetice simple, fără contorsionările întîlnite mai cu seamă în perioada’ anterioară poemelor amintite. Ca registru tematic, volumul Se prezintă divers şi e bine marcată latura educativ-cetăţenească. Putem spune că fiecare poem îşi propune să ilustreze un fragment de viaţă, accentul căzînd în mod firesc spre ceea ce este nou, cu valoare simbolică. Nu lipsesc nici versuri dedicate naturii, înţeleasă ca un cadru în care oamenii îşi îndeplinesc îndatoririle lor, şi care se bucură de participarea efectivă la construirea unui edificiu nou. Poetul evită tonul retoric atunci cînd versurile se vor unîndru,mai în înţelegerea anumitor alegorii. Tonul rămîne firesc, necăutat, într-un poem de „Zăpezile Griviţei“ consacrat grevei din 1933. Ideea care uneşte poemele sub titlul „Ţara rîndunelelor“ este plenitudinea vieţii. Volumul lui Ion Gheorghe, bine organizat sub raportul ideilor, oferă un tablou în culori transparente, fluide, capabile să transmită atmosfera de lumină şi optimism în care se desfăşoară munca din ţara noastră. Iată în sensul acesta începutul poemului care deschide placheta : „Steaguri roşii pe tractoare, / Pe catargele de mare, / Pe furnale şi pe schele, / Şi pe trenurile grele, / Pe tramvaie şi pe case / Şi pe şcoli gălăgioase“, în majoritatea poemelor („Zăpezile Griviţei“, „Citire în stemă", „Lingă furnale“, „Caii mării“) există o reală substanţă, prezentă în versuri cu certă naturaleţe, de o mare simplitate. în jurul acestei calităţi am vrea să insistăm, deoarece, pe alocuri, simplitatea se transformă în relatare cam uscată, din care lipseşte intensitatea. Un exemplu în care descifrăm această carenţă, asociată şi cu expunerea difuză a întîmplărilor este Cavalerul. Aici totul conduce către un deznodămînt gratuit, deşi nu negăm intenţia graţioasă a poetului de a înfăţişa în cîinele credincios pe adevăratul stăpîn al ogrăzii. Cadrul domestic e palid, iar imaginile nu depăşesc banalitatea. Forţată este şi imaginea cu care începe poemul Piţigoiul. „Uită-te la piţigoi, / joacă-ntîiul tontoroi / cu genunchii uzi şi goi“, devenind pînă la urmă o simplă broderie din care lipseşte o idee coordonatoare a elementelor. Dar nu aceste scăderi caracterizează volumul tinărului poet, ci, dimpotrivă, posibilitatea sa de a exprima clar şi convingător un mesaj, de a scrie acea poezie autentică la nivelul înţelegerii unei anumite vîrste. Aşa, de pildă, poezia Vestitorii primăverii, care ar putea fi citată integral ca exemplu de vers inspirat, începe : „Cînd pornesc şi se ridică / firele de iarbă mică /sparg şi-aruncă la o parte / pături, vechi, de frunze moarte , căci trezite din străfund, / de departe vin la rînd / şi sfărîmă şi răstoarnă / putregaiul de-astă iarnă“. Aceste cîteva versuri dau senzaţia regenerării, a unei energii puternice declanşate de natură în preajma primăverii. Ceea ce ar putea să deruteze pe unii cititori este simplitatea expresiei lirice, renunţarea la o inutilă culoare metaforică pentru a putea transmite cit mai direct idei şi sentimente contemporane. Dispunerea geometrică şi linia voit naivăa idesenelori sunt departe de a ilustra un text ale cărui calităţi am încercat să le schiţăm aici. Liviu Călin Nina Stanculescu / Gîze, flori şi mulţi copii Mai toate povestirile, vieţuse în cartea Nin şi Stănculescu au farmecul naiv atît de necesar lucrărilor care se adresează cititorilor de vîrstă preşcolară. Instantaneele din viaţa copiilor degajă fiecare cite, o „învăţătură“, ferită însă de ariditate moralizatoare , însufleţită de o perpetuă jovialitate. încîntarea lui Tudorei, furișat în poiană , să culeagă flori pentru a le dărui tatălui său de 1 Mai, — crezînd că atunci e ziua lui, de vreme ce e muncitor — pare firească. („Ajun de sărbătoare")! Exclamația lui Nicuşor, ascuns sub haina tatălui său, după ce aprinsese covorul, „Focul e ’ rău ! E tare rău !“ e plină de candoare, exalînd bunătate copilărească, însă nu acestea sînt cele mai izbutite bucăţi ale culegerii, cu toată naturaleţea situaţiilor şi spontaneitatea replicilor. Autoarea înfăţişează cu mai multă ingeniozitate reacţiile micilor săi eroi in faţa naturii, ale cărei enigme le transpune în planul lor de înţelegere. Ea explică fenomenele naturii apelînd la datele percepţiei infantile transcrise cu fineţe. Miracolul devine astfel numai un adaos raţional la o realitate, lipsită de elementul terifiant. Un iepuhaş ajută două păsărele, pe cînepar şi soaţa lui, să-şi înjghebe cuibul răvăşit de vînt („Cuibul cîneparilor“). Constatînd că nu potustrînge tot polenul de pe flori în timpul npei zile de lă începutul primăverii, albinele o trimit pe Albiniţa, cea mai harnică dintre ele, la soare, pentru a-1 ruga să1, mărească ziua. Greutăţile întîmpinate de mica vietate urmează schema basmului, ca.. sNiguavele formule adresative presărate intext : „Bună ziua, mindre soare / Albinele, soare, / Te-ar ruga, de n-ai vrea oare, / Să nu pleci ca-n orice zi / Aşa iute la culcare“. („Albiniţa şi soarele“). Se povesteşte apoi că licuriciul îşi ia furifina de la felinarul unui căruţaş („Luminiţa licuriciului“), că păianjenul Joloipanşi-a pierdut frumoasele aripi albastre din teama de a nu le prăpădi, folosindu-le („Aripile lui Joloipan“) etc. Toate aceste istorioare conţin, risipite în ţesutul lor, mici descrieri delicate, ca aceea a condurilor de argint sau a florii albastre. EU sînt slujite de desenele expresive ale Silviei Cambir, caracterizate prin tonuri, nuanţate şi linii fără complicaţie, adecvate vîrstei fragile. Cartea atestă certe calităţi artistice, necesitind poate o îmbogăţire prin sondarea unor înţelesuri mai adinei şi de mai largă accepţiune, pornindu-se tot de la situaţiile obişnuite, fapt ce ar da mai multă pondere imaginilor, ameninţate pe alocuri de superficialitate. Oricum, autoarea a dovedit că poate să construiască îndemânatic un subiect şi, mai ales, că ştie să toarne în cadrele lui accentele unei simţiri calde şi învăluitoare. Călin Gruia: Drumul spune poveşti Cartea lui Călin, Gruia se deschide ci mitul drumului povestitor, prin el insul generator de poezie. Prin longevitatea sa drumul e un receptacol de spaţiu şi timp,e un martor taciturn de întîmplări petrecute de demult. El are ce spune gingaşeii flori de cicoare („Floarea“). Aceasta va asculta, astfel, povestea despre olarul care-şi împodobeşte plăsmuirile cu „iarba din ogradă, tremurul frunzelor de plop,] zările albastre, vîrfurile munţilor, dru- murile norilor, brîul apelor, covorul cîm- ’ piei.“, amintind şi de cupele ce se fac ţăndări (într-un chip destul de forţat) în o- ibrazul vrăjmaşilor cotropitori („Zarea albastră“). Nemotivată pare izbineţa băiatului năzdrăvan cufundînd între munţi palaţul cu regele hapsîh numai din trei chiuituri. („Cei doi muriţi“). Q va interesa poate mai mult cum se nasc poveştile care transfigurează :lumea („Trei drumuri“) sau felul cum crăişorul munţilor se smulge din vraja ce-l transformase în bou, răsplătindu-1 cu generozitate pe băiatul urgisit de mama vitregă („Poveste veche“). Va fi mai curioasă cînd i se va povesti despre satul leneşilor, unde totul s-a prăbuşit în trîndăvie şi unde numai un copil, printr-o întîmplare norocoasă, descoperă sensul regenerator al activităţii („Uitatul“). O vor înviora îndeosebi peisajele emanînd mirosul reavăn de pădure. Pentru că în ele se cristalizează ceva din ritmul molcom al ciclurilor naturale, atît de organic întreţesute. Un iepuraş care neştiutor de ce însemnează iarna, e contrariat, iar mai apoi îneîntat de blândeţea ninsorii .(„Poveste de iarnă“). Un ghiocel răzbate la lumina zilei în primăvară, înţepînd cu frunze înfiorate şi îşi desfoaie coiful producînd uimire. („Frunzele“). • Dar floarea se va ofili de-a binelea cînd va trebui să fie atentă şi la acele „poveşti de acasă“, cu situaţii TMfacţionate şi rezolvate melodramatic, cu un aer naivsărbătoresc, uşoare în sensuri şi sărace în fantezie („Bobocul de trandafir“, etc.). Cum bine s-a înţeles, floarea e în închipuirea autorului (deci şi pentru noi) copilul însetat de frumuseţe şi adevăr, de spaţii şi culori imaginare. El nu va găsi decît uneori împlinirea aşteptărilor sale, în poveştile lui Călin Gruia, abil construite şi rafinate ca stil, dar, multe dintre ele, fade ca simţire şi superflue cateles." Voistie Sandu V EUGEN JEBELEANU „Cîntece împotriva morţii“ Unele din versurile lui Eugen Jebeleanu îţi strecoară o senzaţie de groază. Parcă te-ai afla pe un cîmp ceţos, bîntuit de viscole de funingini şi radiaţii , ţi-e teamă să înaintezi neştiind ce te aşteaptă la următorul pas : o prăpastie ? un schelet ? bombă ? Autorul „Surîsului Hiroşimei“ şi-a interzis parcă orice luminiş de gînd şi de inspiraţie, atîta vreme citmai există catastrofe umane. Versul său colindă ca o stafie pe urmele războiului, jeleşte locurile arse de incendii, unde n-o să mai răsară nici cînd iarba. Nu-i vorba aici de o posesie, de o stare bolnăvicioasă, ci avem de a face cu o conştiinţă de cetăţean care se consideră datoare să blesteme moartea, tocmai fiindcă iubeşte viaţa, să demaşte războiul, pentru că fiecare fibră a fiinţei sale doreşte pacea. In acest fel, poezia cultivată de Eugen Jebeleanu este o poezie actuală, cetăţenească in cel mai înalt grad. Volumul de faţă se înscrie în continuarea liniei poetice inaugurate cu „Surîsul Hiroşimei“. Nota cărţii o dă meditaţia filozofică „împotriva morţii“, meditaţie, de cele mai multe ori profundă, degajînd un vibrant lirism. Poetul e un om universal, nu atît în sensul dat de Renaştere, ci în acela că el se state răspunzător pentru soarta întregii umanităţi, pentru soarta întregului univers. El deplînge suferinţele tuturor bărbaţilor ucişi de rafalele de mitralieră sau în camerele de gazare, chinurile tuturor femeilor, tuturor moşnegilor şi copiilor atinşi într-un fel sau altul de aripa neagră a măcelului. Sentinelă în post, autorul „cîntecelor rememorează cu o inspiraţie prodigioasă tot ceea ce numim, cu un termen general, „ororile războiului“, pentru a deveni şi mai dîrz în misiunea sa de „a apăra mai bine această viaţă" : „Veniţi şi ajutaţi-mă / să fac pe omul om / să stea de strajă / şi chiar şi-n somn / să-i fie pletele, cabrate de memorie, / mari cataracte / ce cad în noapte arătînd abisul / şi izbutesc să facă ziua / mai luminoasă („Ca să pot apăra“) Viziunea e de coşmar, ca în „Capriciile“ lui Goya. în cuvintele sale, intr-adevăr „cabrate de memorie“, stăruie ţipetele, vaierul, vîjîitul bombelor prin aer, scheunatul mitralierelor, „pojarul cuptoarelor“, „gîtlejurile orbite ale camerelor de crematorii“ etc. Chiar cînd atacă o temă paşnică, demolarea unei case, de pildă, poetul o face în aşa fel, îneît parcă te trec fiorii. Versul e uşor macabru : „In casa asta-n care — mic — am stat, / să nu mai locuiască iţivţţeni niciodată. / Să nu mai locuiască nimeni, I niciodată, I între pereţii aceştia nu mai largi I decît un dric“. Eugen Jebeleanu posedă o calitate destul de rară şi anume aceea de a da lucrurilor o încărcătură filozofică. Casa veche devine simbolul mizeriei dispărute. „...Nimeni să nu-şi mai plimbe paşii I niciodată / pe sub acest tavan / spre care / rahitici îngeri de funingine / suiau cununi de scrum legănătoare“. („Strada gării 30“) iar în pereţiiiunei..case noi desluşeşte, „o ţesătură"şi, un mortar, / de neînfrînt, / o ţesătură şi-un mortar de coaste“ („Dialog în cartierul nou“). Atitudinea aceasta este „justificată“ într-un frumos poem, poate cel mai izbutit din carte, închinat veacului XX, „veac uituc, veac plin de amintiri“ . • 1.Veiţe cu pieptul spart, prin care / — cînd tuşeşti — scuipi, vuind, / azur, speranţe, talazuri, / miliarde de stropi: vînărnele, /bujori, zori, aer condiţionat, avînturi necondiţionate, / heralzi ai soarelui, aerosoli, / imnuri, cuvinte descătuşate, / libertate, iubire, oameni, înainte". Cuvintele sunt încărcate de dragoste şi ura, iar împletirea acestor două atitudini face să circule prin poezie un puternic dramatism. Comparîndu-icu urt zid „plin de trandafiri stelari şi plin de o lepră nemaivăzută“, autorul invită veacul să-şi prăbuşească „plăgile, lepra“, dar nu pentru a dezlănţui noi nenorociri : „Prăbuşeşte-le / dar nu ca un orb. / Nu ca un orb“. Partea a doua a volumului e, într-un fel, un memorial de călătorie. Poetul ianote în drumul său, face „inscripţii“ pe diverse locuri străbătute. Ce îi impresionează ,şi aici, în primul rind, retina, simt tot aspectele morbide, feţele hidoase ale morţii. Totul este văzut ca printr-un geam afumat, în timpul unei eclipse de soare. Insula Santa Maria.. .e „oribilă“ dincauza „acestor vii cadavre de jandarmi, feroci înuniforme“. Intr-un restaurant din Veneţia, faptul că vede în rol de chelner un copil de 12 ani, declanşează imediat resursele de umanitate şi de nobilă indignare ale poetului. „...Atîta vreme cit copilul acesta / iţi spune c-a venit să fie slugă / ca să-şi cîştige viaţa. (...) / cum mai poţi fii în stare / să-ţi mingii liniştit copiii ?“. („Atîta vreme cit...“). Intr-o fîntînă romană ochiul său zăreşte „hohote de umbre pale" şi poetul realizează în continuare o splendidă imagine. „Se întunecă şi, iată, / crepusculul / te-a prefăcut, fîntînă, / în pasăre decapitată... / Zvîcneşte sîngele, tresare, sare... / Şi oameni palizi / cu mîinile în buzunarul gol,, / privesc la tine ţintă / şi parcă aşteaptă să-ţi potoleşti pe totdeauna / zvîcnirea gîtului de piatră-nsîngerată / şi zborul tot mai stins al penelor de ape / ca să se-apropie / — flămînzi, tăcuţi — / şi să te-mpărtă“. („Fîntînă romană“). Aceste creaţii „rotunjesc" viziunea poetului, conferă volumului unitate pe ideea — foarte preţioasă — că împotriva morţii nu se poate lupta decît dacă stîrpim mai întîi surorile ei gemene, mizeria, foamea, invidia, lăcomia. „Cîntecele“ atacă fiecare, aşa cumamvăzut, un aspect sau altul al acestor realităţi. Practicînd inspiraţia de natură gravă, solemnă, Eugen Jebeleanu săvârşeşte, uneori, păcatul de a fi prea grav, prea solemn. Totul acesta „îl prinde“ atunci cind poetul se înclină „în faţa marilor monumente“, „în faţa cimitirelor mărunte“, dar e nepotrivit într-un dialog de pe stradă mai puţin filozofic : „I: Cît vor dura clădirile acestea ? I — Cut va dura şi omul. / — De ce? Sínt ele din granit, / din ştirici, din marmori ? I — Nu. / Sínt chiar din noi / şi din măsurătorile elanului şi răsuflării noastre“. („Dialog în cartierul nou“). Calitatea se transformă — în acest caz — în defect versul devine grandilocvent şi ţeapăn. Poetul e un cerebral, îşi construieşte poezia ca un inginer foarte priceput. Mi se pare a descoperi, ici colo, prea multă precizie inginerească şi prea puţină temperatură poetică. în acest fel, cuvintele nu fuzionează între ele, pentru a-şi împrumuta sensuri şi sugestii noi, nu se creează acel cîmp magnetic special, influenţindu-se unele pe altele, ci rămîn bine lustruite dar reci. „Să nu rîimiţi la aur, să nnu-l vreţi,/■ căci, iătă, ei sînt plini 7 de aur / şi-n faţa noastră pierd în secolul acesta , care nu este al lor“. („Eldorado“). Aşa el îşi va spune cititorul —dar nu mă emoţionează, nu ştiu de ce. Abstracţiunile cu care lucrează foarte mult, (moarte, sărăcie, mizerie etc.) rămîn uscate, moarte, atunci cînd autorul nu suflă peste ele suficientă viaţă poetică : „...Şi-apoi şi Foamea... Foamea dirijată şi controlată cu aparate radar, „ tăcuta Foame Foamea ce-i lăsată cu bucurie să se tot întindă“ etc. („Prolog“). Pentru că aminteam mai înainte de retorismul care-i joacă unele feste, am cita aici o strofă dintr-un „Madrigal pe schelă pentru o muncitoare“ în care tînăra „muncitoare visînd, pesemne Îndrăgostită, pe schele vede în visul ei „uriaşi grei de beton armat, / cu pantaloni de piatră, / cu ochi electrici, / cu largi danţuri de trepte“, întîlnim şi oscilaţii de natură imagistică, fie o istovire metaforică („grei stejari de metal“, „ţipătul sirenei ce-a sîngerat văzduhul“ etc) fie o efervescenţă metaforică de natură maşinistă . Să fii viu, o, această / explozie a nemuritorului motor / al bucuriei noastre zilnice, / hrănit cu inepuizabila benzină albăstruie / al zărilor pe care le aprindem !“ („Să fii“). Se pare că poetul însuşi şi-a dat seama de aceste stridenţe ale volumului şi ca un contrapunct, la notele luate prea sus ale cîntecelor împotriva morţii, întîlnim, mai ales în partea a treia a volumului, şi cîntece pentru viaţă, mici poeme de dragoste, de pace, de muncă. Versul e cărnos, plin de seve, ca un „Tezgure“ unde silueta iubitei se conturează frumos între fluxul cîmpului („Gorganele cu sini umflaţi de soare“) şi refluxul mării („Ai sinii mici / şi-acuma ieşi din mare / şi te întinzi, de soare, lingă mine / cu trupul mic sunînd de stele luciie şi de mărgăritare albăstrii“), în altă parte e plin de candori, ca de pildă, în celebrarea luminii în care a adormit un obraz de copil „pe o mină de lună“. („LUteria"). Poetul se arată entuziasmat de bunele animale („Oh, animalele !“) iar cocoşii oraşului „a căror" creastă pune în mişcare, spiţele soarelui" fac obiectul unei poezii spumoase, plină de inventivitate, pe linia lui Edmond Rostand din „Chanteclaire“ „Cocoşi ai oraşului... / bună dimineaţă san s-culap. (...) / incendii de aur localizate, / peceţi sburlite, / trîmbiţi civile de pene, / incandescente ape de rubine în care fîlfîie, văzduhul etc. Abundenţa de metafore, declanşate de prezenţa cocoşilor („astre zburlite“, „brichete în fumul transparent al dimineţii“, „cascade de magneziu“ etc.) ne duce cu gîndul şi la celebra „Cioară“ a lui Topîrceanu. Interesant din capul locului prin inspiraţia viguroasă, prin actualitatea sa vibrantă, acest ultim volum de versuri al lui Eugen Jebeleanui poate stîrni discuţii fructuoase în legătură cu modalitatea de poezie propusa de unul dintre creatorii noştri cei mai înzestraţi. Marin Sorescu