Luceafărul, ianuarie-mai 1965 (Anul 8, nr. 2-11)

1965-01-16 / nr. 2

FABULA „MORALEI" Şi gazela, domnişoara. Se plimba prin junglă seara. Întîlneşte un leu. —„Duduie Ce pantofi şi ce mai cuie. Sînt dezabuzat şi trist Mergem să te fac un twist ?" îi răspunse atunci gazela împingîndu-1 cu umbrela Şi roşindu-se sub fard : — „Vrei să-l chem pe leopard ? Dumneata te porţi în junglă Parcă-ai fi pe bulevard". Are Chira socoteală : Ce fac cei de la ’ „MORALĂ?" FABULA MODESTIE! „Dragul meu, îngăduie-mi să-ţi dau o povaţă : Ştii care e filozofia în viaţă ? Să-ţi măsori cuminte întinderea pasului Să-ţi cunoşti, cu alte cuvinte Lungul nasului". Aţi fi bănuit Cine a rostit Acest axiom savant ? Un elefant. Iar istoria mi se pare atît de fenomenală că renunț la MORALA. PATRU FABULE DE FABULA DEMNITĂŢI! Un bou, exasperat Să tot fie evocat Ca invectivă şi insultă (într-o formă trivială sau cultă) Ieşi din coşar şi scoase un muget. Apoi împăcat în propriul său cuget încredinţat c-a făcut tot ce trebuia să facă. I Se întoarse în staul la iesle şi la vacă. Microfabula infinitezimală Poartă în sine o micro-MORALĂ care e însemn aicea solemn : noi ştii că eşti bou, nu-ncerca să fii­­ demn. AUREL BARANGA ERRATA FABULEI sau FABULA ERRATEI „Fabula Morală" aici publicată Cere o errată și un comentar : E originală dlar’ şi prelucrată După o simplă strofă de TRISTAN BERNARD Fiindcă e-o MORALĂ Chiar şi în ERRATA : Ia de’unde poţi Dar măcar arată ! I \ 5 i. I i ..V i I 1 I I I ■ I 'isi m Profilul scriitorului Ion Pas a început nu nu­mai să se întrevadă, dar să se şi statornicească, în liniile sale esenţiale, încă din anii debutului. Pentru că, spre deosebire de alţi confraţi ale căror începuturi — privite din perspectiva timpului — sunt pur şi simplu derutante şi nu mai prezintă interes pentru istoricul literar de­cit prin contrastul cu opera de maturitate, pa­ginile de tinereţe ale lui Ion Pas au pentru noi valoarea unei uverturi în care aflăm toate ati­tudinile morale şi trăsăturile artistice ale sen­sului său. De­sigur că în cei peste cincizeci de ani de activitate literară (născut la 6 octombrie 1895, Ion Pas tipăreşte primul său volum intitulat: „Din lumea celor obidiţi“ în anul­ 1912), cărţile sale aveau să contureze aceste trăsături, să le sedimenteze şi să le cristalizeze. Exigent cu sine, Ion Pas a avut în tot acest timp o atitudine extrem de severă faţă de scrisul său, şi­ a refăcut de la o ediţie la alta căr­ţile, retopindu-le, a renunţat la fragmente întregi. A scris mult şi mai ales în anii tinereţii şi ai maturităţii, în presa cotidiană, Ion Pas se remarca drept una din pre­zenţele cele mai statornice şi mai interesante. A abordat domeniile cele mai diferite ale publicis­ticii, de aceea astăzi nu numai istoria pamfletu­lui românesc înregistrează contribuţiile lui, ci şi diferite sectoare de cercetare a trecutului vieţii noastre spirituale. Am spune că personalitatea artistică a lui Ion Pas constituie rezultanta osmozei dintre două noţiuni contrarii : lirismul şi atitudinea pam­fletară. într-adevăr, sub aparenţa calmă a firii sale, Ion Pas este un temperament dina­mic, tumultuos, un scriitor care, în trecut, a mi­luit condeiul cu conştiinţa unor acute îndato­riri sociale. Scrisul protestatar românesc dintre cele două războaie mondiale a numărat, drept una dintre conştiinţele cele mai lucide şi mai pătrunse de îndatoririle cetăţeneşti ale acestei profesii pe Ion Pas. De aceea, din articolele sale, fie că sînt comentarii asupra unor fapte cotidiene sau meditaţii privind rolul şi locul artei în socie­tate, cititorul de astăzi reface o imagine exactă a vremii. Aceeaşi năzuinţă a avut-o Ion Pas şi pe tărîmul beletristicii, unde intervine bineînţeles planul ficţiunii şi o viziune artistică inedită, per­sonală. Romanele şi nuvelele sale până la cele două ample construcţii epice „Lanţuri“ şi „Zilele vie­ţii tale" sunt documente de viaţă în măsura în care ele pornesc de la datele realităţii, de la înfăţişarea unor întîmplări tipice ale vremii. Ion Pas are un acut simţ al dramelor omeneşti. Este una din trăsăturile scrisului său ce trebuie reţi­nută. Pentru că sinteza aceasta dintre publicis­tică şi literatură Ion Pas o realizează cu succes, într-o formulă originală, străbătută fiind de o undă lirică de asemenea proprie. Nu este însă un sentimental deoarece ironistul şi pamfletarul veghează şi cenzurează cu stricteţe efuziunile care l-ar fi putut duce pe tărîmul unui lirism dulceag. Ca şi Vasile Demetrius, Ion Călugăru, George Mihail­ Zamfirescu, Felix Aderca, I. Peltz, Ion Pas şi-a îndreptat încă de la început atenţia spre „lumea celor necăjiţi“, spre lumea cartierelor muncitoreşti de la periferie. Cine urmăreşte procesul de înglobare a oraşului sau mai bine zis a mediilor periferice în literatura noas­tră, realizat prin scriitorii amintiţi mai sus, reţine ca o contribuţie esenţială romanele lui Ion Pas. Pentru că proza lui Ion Pas nu a fost grevată de tentaţiile pitorescului, ale elementului anecdo­tic, neesenţial, ale semănătorismului urban. Şi în „Lanţuri“, şi in „Zilele vieţii tale“, dar şi în romanele dinainte de 23 August 1944, Ion Pas aducea culoarea specifică, elementele care evocau o lume în elementele ei definitorii şi particulare. De aceea, printre scriitorii care ne-au dat de-a lungul anilor pagini despre Bucureşti, cele dato­rate lui Ion Pas poartă nu numai amprenta autenticităţii, ci şi a farmecului cu totul inedit al istoriei acestui oraş, al străzilor şi cartierelor, al obiceiurilor locuitorilor. Cele două ample cronici artistice, volumul memorialistic „Carte despre vremuri multe“, ca şi romanele şi nuvelele din trecut, aduc o undă de poezie a unui om îndră­gostit de peisajul acestui oraş, de ceea ce a avut el caracteristic şi inimitabil. Talentul de evocator al lui Ion Pas ajuns la maturitate in cele trei cărţi este indiscutabil şi din amplele sale romane se pot desprinde pagini care prin sobrietatea redării atmosferei ne duc cu gîn­­dul la pînzele lui Jean Steriadi şi Marius Bu­­nescu. Ion Pas n-a rămas însă la relatarea pitoreas­că, ci a fost atras cu precădere de reliefarea dra­mei pe care o trăiau în aceste cartiere oamenii simpli, oamenii modeşti. Este un prozator al „durerilor înăbuşite“ orăşeneşti, al tragediilor care se consumă în tăcere, al marilor combustii nespectaculoase. Perpessicius a vorbit intr-un amplu şi judicios comentariu asupra romanului „Lanţuri“ despre caracterul reflexiv al tempera­mentului lui Ion Pas. Şi într-adevăr autorul „Lanţurilor“ este şi un moralist , fapt evident mai ales în articolele sale, dar şi în „Cartea des­pre vremuri multe“. Această atitudine, ca şi a­­propierea de mişcarea muncitorească încă de la începuturile activităţii sale, l-au făcut să caute şi cauzele acelor tragedii observate în viaţa zilnică, să le zugrăvească nu numai dintr-o perspectivă de compasiune, dar şi de profundă participare. Chiar de la începuturile activităţii sale beletris­tice, Ion Pas a fost conştient că periferia nu-i domeniul unor întîmplări senzaţionale şi pito­reşti, ci locul unor mari şi profunde zbuciumări umane. In romanele de început, ele erau schiţate, fără a se explica toate determinările psihologice. „Lanţuri“ şi „Zilele vieţii tale“ aveau să inte­greze toate aceste observaţii intr-un sistem mai larg de explicaţii sociale şi sufleteşti. Ceea ce în cărţile precedente avea valoarea instantaneului observat „pe viu“, a documentului de viaţă, acum ni se prezintă integrat într-o amplă frescă so­cială. „Lanţuri“ şi ,,Zilele vieţii tale“ rămin in perspectiva dezvoltării literaturii române ac­tuale două romane-frescă in adevăratul înţeles al cuvîntului, construcţii epice influenţate de Roger Martin du Gard, Jules Romains sau Romain Rolland, romane în care ficţiunea se îm­pleteşte cu datele realităţii, cu personaje şi fapte istorice. Dacă aş vrea să definesc car­acterul particular al acestor două cărţi ar trebui să mă gindesc la acea facultate deosebită a scriitorului de a reliefa „poezia marilor grupuri umane“. Expresia am împrumutat-o dintr-un text a lui André Maurois relativ la ciclul lui Jules Romains. Ion Pas şi-a construit aceste cărţi urmărind simultan planuri diferite, fiecare adu­­cînd o altă lume. Liniile naraţiunii nu sînt pa­ralele, ci se întretaie adesea, se întrepătrund şi se explică. In „Lanţuri“, tonul pamfletar este preponde­rent. în „Zilele vieţii tale“ nota lirică se relie­fează în primul rînd. Acestea sînt trăsăturile fundamentale ale celor două cărţi, dar în funcţie de natura episoadelor, de structura lor, autorul află modalităţi artistice deosebite. „Cartea despre vremuri multe“ este volumul unui memorialist şi al unui militant, al unui om care înfăţişează cititorilor nu numai anii săi de ucenicie, ci şi împrejurările sociale şi umane ale vremii, portrete caracteristice. Este cartea unui om care a căutat necontenit să afle preţul exis­tenţei, să-i descifreze sensurile, care s-a între­bat cu stăruinţă asupra datoriilor care îi revin artistului. El înfăţişează astăzi roadele ani­lor, rezultatele observaţiilor sale asupra vieţii, generaţiilor tinere, cu conştiinţa unei adinei răs­punderi sociale. Judecăţile asupra artiştilor timpului unesc deopotrivă darurile scriito­rului psiholog şi ale unui om de cultură care în tot ce a aşternut pe hîrtie a vădit gust şi pondere. Istoricul literar reţine din cartea lui Ion Pas nenumărate sugestii, iar cititorul o parcurge nu numai cu o nedesminţită curiozi­tate, dar şi cu sentimentul că prin ea află fapte­­şi date despre scriitori şi oameni de artă, des­pre atmosfera culturală şi socială a secolului nostru. Sunt calităţi care situează cartea lui Ion Pas în prima linie a literaturii memoralis­­tice româneşti. Am căutat în acest sumar profil să aflăm citeva elemente definitorii, cîteva coordonate specifice ale unei activităţi multilaterale, di­verse, desfăşurată timp de peste cinci decenii. Opera lui Ion Pas cuprinde titluri care mar­chează momente în evoluţia prozei actuale. Scriitor multilateral, om­ de cultură vastă şi aleasă, activist neobosit pe tărim obştesc, repre­zentant al ţării noastre în­ foruri şi întîlniri in­ternaţionale, Ion Pas reprezintă o personalitate şi o prezenţă de prestigiu a literaturii şi culturii române actuale. VALERIU RAPEANU SCRIERI : Zilele vieţii tale, roman ediţia IV, doua volume 1957 : Lanţuri, roman, ediţia IV două volume 1961 : Trecut întunecat, schiţe şi povestiri 1958 : Va veni o zi, nuvelă, 1954 ; Aşa a fost odată, povestiri ediţia îI, 1961 ; Carte despre oameni, locuri, întîmplări, note de drum 1962 , întîmplări cu Bălcescu, ediţia III, 1962 ; Carte despre vremuri multe, 1963. SCRIERI DESPRE (selectiv) : Despre Va veni o zi : Dan Hăulică, Iaşul literar, 2 1954 ; Despre Lanţuri : Perpessicius in Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, p. 402—409 ; Ov. I. Crohmălniceanu, Contemporanul, 2/II/1931 ; Silvian Io­­sifescu, Gazeta literară, 30/XII/1954 ; Valeriu Râpeanu, Gazeta literară, 10 IV/1961 ; D. Micu, Viaţa romînească, nr. 8/1956 ; Despre zilele vieţii tale : Valeriu Râpeanu, Gazeta literară, 11 august 1955 ; D. Micu Scînteia, 22/11/ 1958 ; Despre Carte despre vremuri multe : G. Călinescu Contemporanul, 1963 ; Valeriu Râpeanu, Scînteia, 23/X/1963 ; Ion Horea Luceafărul, 1/1964.­ ­ PELTZ I. Peltz (n. 1889 în Bucureşti) debutează în 1915 la ..îndrumarea­. In anii 1918—1919 este redactor la „Lite­ratorul“ lui Macedonski. După o serie de volume care fixau cîmpul de investigaţie al scriitorului în formaţie apariţia succesivă, in 1933 şi 1934, a două romane de maturitate (Calea Văcăreşti şi Foc în hanul cu tei) îl consacră ca pe un prozator original şi reprezentativ pentru tendinţa, care-şi făcea drum în literatura noas­tră dintre cele două războaie, de a explora realităţile vieţii de mizerie şi suferinţă din cartierele mărginaşe ale Capitalei. T. Peltz In. 1989 In Riif*n i'PKl.il debutează în 1915 l«l Din bogata activitate desfăşurată de I. Peltz înainte de 23 August 1944, s-au impus şi au rămas romanele Calea Văcăreşti şi Foc în ha­nul cu tei. in care, pe fundalul vieţii de toate zilele a sărăcimii evreeşti, zugrăvită cu pasta unui colorist capabil să prindă în treacăt pito­rescul şi „specificul“, se desfăşoară de fapt dra­mele omului sărac al mahalalei României bur­gheze, căruia o orînduire necruţătoare nu-i cru­­ţa visurile sau aspiraţiile. Scriind despre o lume in mijlocul căreia se născuse şi al cărei purtător de cuvînt s-a făcut, printr-o evidentă consecvenţă tematică, I. Peltz nu a rămas un rapsod al ghettoului sau un co­lecţionar de pitoresc etnografic. Tipurile, etnic deosebite, sînt social şi uman identice, modelate de aceleaşi legi necruţătoare. Şi dacă în Ficu descoperim clasicul, „înfrînt“ al literaturii noastre, pe chipurile desumanizate ale bogătaşilor, ale proprietarului „Hanului cu tei“ de exemplu, lipsit de orice milă pentru conaţio­nali, se desprind trăsăturile, la fel de clasice, ale ciocoiului autohton. Fără să urmărească a de­monstra această realitate, intuiţia artistului, aju­tată de un ochi care nu şovăie decit foarte rar a scormoni realitatea pînă în străfunduri, chiar pînă la zonele ei insalubre, această intuiţie a ştiut să surprindă fenomenul şi să-l înfăţişeze în formele artei. I. Peltz ne-a dat astfel cea mai veridică şi mai lucidă, lipsită de menajamente, dintre viziunile literare ale unei lumi asupra căreia simplificări grosolane voiau să proiec­teze, în chiar acel moment, o perdea de venin şi ură. Valoarea documentară a operei, susţi­nută de valoarea ei artistică, este incontestabi­lă, şi romanele citate şi-au cîştigat un loc trai­nic în literatura noastră. Tocmai acest mesaj latent, umbrit în creaţia sa dinainte de 23 August de un ■ pesimism ce părea iremediabil (rezultat din absenţa unei perspective ştiinţifice asupra fenomenelor rele­vate) s-a impus pe primul plan în cele mai va­loroase scrieri de după 23 August. Dacă, îna­inte, acuitatea critică era dublată de o infinită tristeţe, izvorîtă din convingerea neputinţei de a sfărîma legile acestei lumi unde tot ce e cu­rat şi frumos piere inevitabil, acum scriitorul, aplecîndu-se asupra trecutului cu experienţa hotărîtoare a prăbuşirii lumii care ucidea eroii îndrăgiţi, dă faptelor relatate o altă finalitate şi o altă tonalitate. Vastul roman Max şi lumea lui este prima operă unde transformările profunde pe care revoluţia le-a determinat în scrisul lui I. Peltz se manifestă din plin. Tipul, prezentat cu apa­renţe atrăgătoare pînă la un punct, cu graţiile unui tigru ieşit la vînătoare, este în realitate un monstru pe care autorul îl urmăreşte pas cu pas, demontîndu-i maşinăria psihică (fiindcă „suflet“ nu are) şi urmărindu-l în acţiune prin jungla socială în care se mişcă. Şi el este un sfărîmător de destine umile, anonime, dar aces­tea nu mai apar în roman, fiindcă, schiţînd ca­riera unui magnat al industriei, mult­­mai fe­roce decit proprietarul Hanului cu tei, autorul vrea să arate de data aceasta că în faţa lui nu va mai sta visătorul, neputinciosul boină, victi­mă predestinată, ci o forţă uriaşă în stare să strîngă aparenta atotputernicie a lumii de coş­mar în care se zbateau — biete musculiţe în plasă de păianjen — eroii săi de odinioară. Pînă la un punct Max şi lumea lui este o replică la Foc în planul cu tei, inferioară poate artisti­ceşte, dar viabilă prin tipul de „rechin“ al so­cietăţii capitaliste, creat cu o mare intuiţie a ge­nului (modelul real, cu acelaşi prenume, se bă­nuieşte). Tot o replică, în perspectivă nouă, de data aceasta la Calea Văcăreşti, pare a fi şi nu­vela Anii cei frumoşi, una din cele mai impre­sionante creaţii ale scriitorului, într-o expunere concentrată, care reţine numai esenţialul şi do­vedeşte o artă ajunsă la plină maturitate. Re­­întîlnim aceeaşi dramă a evreimii sărace, aceeaşi faună de exploatatori conaţionali de toate spe­ţele, de la măruntul cămătar tradiţional la ele­gantul­ modernul medic „cu clientelă în lumea bună“ sau ipocritul negustor care fraternizează demagogic cu modestul ceauş al sinagogii dar ii exploatează sălbatec copilul şi priveşte indife­rent cum îi moare nevasta. Copilul Isac nu mai este însă un­­icu în devenire şi bănuim că el va urma pe alt drum al luptei, ignorată de eroii anteriori ai cărţilor lui I. Peltz. Nuvela vădeşte înţelegerea profundă a fenomenelor în faţa că­rora odinioară autorul reacţiona printr-un pesi­mism copleşitor, a cărui amărăciune se trans­mitea cititorului. (Este remarcabil modul în care evită — cu mici excepţii — sche­matismul, păstrînd toată autenticitatea şi tot pi­torescul lumii cu a cărei zugrăvire ne-a obişnuit). Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că autorul a renunţat, în literatura sa din ultimii ani, şi la accentele naturaliste care stă­ruiau în scrierile anterioare. Este evident că re-,­voluţia şi-a pus amprenta adîncă pe opera lui I. Peltz şi că cele mai bune din creaţiile sale de după 23 August se înscriu între succesele lite­raturii noastre noi. Dar ele se hrănesc încă din realităţile trecutului, deşi privite într-o altă per­spectivă, şi suntem­ în drept a aştepta de la dîn­­sul o carte despre epoca noastră, despre reali­tatea nouă, prin care să se manifeste în modul cel mai pregnant participarea la construirea acelei lumi care a răzbunat destinele înfrînţilor literaturii sale din trecut. DAN ZAMFIRESCU SCRIERI APĂRUTE DUPĂ 23 AUGUST : Israel în­­sîngerat, 1946 : Vadul fetelor, 1949 : Max şi lumea Iul, 1957 : Inimi zbuciumate, 1962 : Cum i-am cunoscut, 1964. REEDITĂRI : Calea Văcăreşti, 1957 ; 1962 : Foc In hanul cu tei, 1962. SCRIERI DESPRE : Esenţiale, pentru reconside­rarea activităţii scriitorului dinainte de 22. August sunt prefeţele lui V. Râpeanu la Foc în hanul cu tei şi Calea Văcăreşti. Despre reeditări şi scrierile apărute după această dată a se vedea : V. Savin, în „Flacăra" 12/1957 ; M. Pădureanu, în „Iaşul literar“ nr. 1 1958 ;­ Mihai Botez in „Gazeta literară" nr. 36/1962 ; Virgil Ardeleanu, în „Tribuna“ nr. 29/1961 ; Perpessicius, în „Luceafărul" nr. 4/1958 ; I. Mărginean în „Steagul Roşu" din 21.1. 1958 ; Marin Sorescu în „Gazeta literară“ nr. 13/1962 ; H. Zalis în „Viaţa Romînească“ nr. 11/1962 etc. § 1 II «■I ii . ELOGIUL PUBLICISTICII (Urmare din­­ pagina l-a) ...Am notat aceste gînduri, constatînd fap­tul paradoxal că tocmai în anii noștri, ano­timpul faptelor creatoare, de o originalitate fără precedent, al marilor realizări care proiec­tează patria socialistă pe o coordonată istori­că intuită doar în trecut de cei mai inspiraţi gînditori români, scriitorii tineri receptează încă prea puţin prezentul printr-o formă directă, ne­mijlocită, cum este cea a publicisticii. Este drept, ar însemna să nu spunem adevă­rul, dacă n-am observa că presa noastră cu­prinde numeroase prezenţe publicistice între care strălucesc, într-o perpetuă tinereţe, cele ale lui Tudor Arghezi şi George Călinescu. In deosebi reportajul constituie, pentru tinerii scriitori, o formulă literară familiară, utilizată în chip frecvent. Sunt tineri care au la activul lor, în acest gen, una sau mai multe cărţi. Iată cu aproximaţie o listă de nume : Paul Anghel, Pop Simion, Alecu Ivan Ghik­a, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Mihai Negulescu, Florenţa Albu (aceşti doi, poeţi), Corneliu Leu etc. (Intenţionat nu trec aici numele reporterilor în exclusivitate). Călătoriile din Cuba au prilejuit apariţia a trei frumoase volume de publicistică literară. (Una îi aparţine lui Titus Popovici care, după felul cum îşi elaborează proza, se părea că n-are înclinaţii pentru exer­ciţiul reportericesc). Mai mult, dorinţa nobilă de depăşire a graniţelor stricte ale beletristicii i-a îndemnat în ultimul timp pe unii tineri (pre­cedentul îl oferise Eugen Barbu) să redacteze, periodic... o cronică sportivă. Exemplele pozitive pot fi înmulţite, dar se cuvine să recunoaştem cu sinceritate că spiri­tul „parcelar“, specializarea îngustă continuă să facă multe victime printre tinerii scriitori. Mai sînt poeţi care se claustrează înlăuntrul atelierului de stihuitori — poate de aceea crea­ţiile lor sînt adesea criptice, nu se pricep să exprime pregnant idei — temîndu-se ca nu cum­va aripile diafane ale poeziei să fie maculate prin atingerea concretului jurnalistic. (Uitînd, pesemne, că poezia lui Tudor Arghezi cu o aripă atinge infinitul, iar cu alta proza cotidiană a vieţii). Mai sînt prozatori (nu trebuie să-i uităm nici pe critici) care-şi fac un titlu de onoare din fap­tul că nu scriu reportaje, articole pe teme social­­politice, refuzînd, în numele unor anacronice pre­judecăţi aristocratice asupra genului respec­tiv, presupuse „mezalianţe“ de grad inferior. (Din nou se ignoră exemplele clasice. In afara „cronicii mizantropului“ şi a „cronicii optimis­tului“ ne închipuim cu greu realizarea admi­rabilei galerii de tipuri din „Bietul Ioanide“ şi „Scrinul negru“. In ultimul roman, G. Călines­cu nu se sfieşte să introducă, de pildă, pare­­miile broaştei ţestoase, apărute în „Contem­poranul“ într-o „cronică a optimistului“ și atribuindu-le carnetului de însemnări al lui Ioanide, după cum în „Patul lui Procust", sub semnătura lui Ladima, Camil Petrescu re­producea articole de ale sale publicate în presa vremii). Curios e că în chiar domeniul reportajului se manifestă specializarea pomenită, considera­ţiile constatativ-literaturiste atenuîndu-i ade­sea caracterul esenţialmente publicistic. Astfel incit, la ora actuală, reportajul tinde să intere­seze mai mult prin virtuozităţi de stil, prin desfăşurarea unui frumos penaj al metaforelor şi mai puţin prin intervenţia promptă în pro­blemele actualităţii, dublată de acea pasiune care face ca hîrtia să devină incandescentă sub avalanşa sentimentelor descătuşate. Publicistica — şi aceasta complică problema — nu are nimic comun cu exerciţiile retorice, cu aglomerarea metaforelor hipertrofiate, ca şi cu afirmarea anostă a unor adevăruri cunoscu­te. Publicistica presupune intenstitate intelec­tuală, extragere de semnificaţii, meditaţii asupra fenomenelor realităţii, ceea ce, în cazul tinerilor, merge mină în mină cu sporirea cunoştinţelor generale, cu dezvoltarea modului de a gîndi, de a face asociaţii de idei, etc. O vină în crearea situaţiei de faţă o au de­sigur şi revistele noastre literare, care nu încu­rajează suficient afirmarea multilaterală a lite­ratului tinăr*, nu combat dezvoltarea pe o „sin­gură dimensiune“, nu-l atrag spre folosirea unei game mai bogate de formule publicistice (foile-­­ ton, reportaj-anchetă, eseu, pamflet etc.). Rar­a reori sunt luate în discuție aspecte de felul ce-­­ lor menționate, iar materialele publicate dove­­desc, în destule cazuri, lipsă de exigenţă. Ca să­­ dau un exemplu din însăşi activitatea re­vistei noastre, „Luceafărul“, in numărul tre- p cut, la capătul unui an cu înfăptuiri care tre-­­ zesc în chip legitim sentimentul mîndriei pa-­­ triotice (înfăptuiri ca şi perspective trecute în­­, revistă la sesiunea Marii Adunări Naţionale), a­­ publicat o serie de materiale care abundă în­­ consideraţii de ordin abstract, chiar cosmic, în­­ orice caz puţin declanşate de momentul istoric ,­ contemporan. Discutăm adesea despre cunoaşterea , vieţii,­­ dar la un mod atît de general, incit pledoariile­­ devin inoperante. Nu reprezintă însă activita­­ţ­­ea publicistică una din căile cele mai eficien­­te pentru cunoaşterea actualităţii ? Nu-mi în- Şi chipui realizarea marilor opere ale epocii noas­tre — pe care în chip semnificativ Sartre le vede năseîndu-se în ţările socialiste — de pe o poziţie de observator şi nu de participant­­ direct in clocotul luptelor prezentului. Se subînţeleg, evident, diferenţele care exis­­­­tă între copac şi fructe, între prezenţa publi-­­ cistică şi opera literară (fructele iau naştere­­ printr-o alchimie contradictorie, specială). Ideea­­ pe care o urmărim este însă aceea că pu-­­ blicistica, departe de a fi o simplă chesli- s­une de temperament sau de stil individual (la urma urmei publicistica este cu atît I mai reliefată, cu cit stimulează tempera-­­ mentele, stilurile cele mai diverse), repre- ■ zintă o atitudine faţă de viaţă, o linie de con-­­ duită a scriitorului din societatea noastră. Este vorba, în ultimă instanţă, de „universalitatea de caracter“ pe care Engels o admira la oa-­­ menii Renaşterii care „aproape toţi trăiesc în­ mijlocul frămîntărilor timpului lor, iau parte activă la lupta practică, iau atitudine şi lupta într-o tabără sau alta, unii cu pana şi cuvin­­tul, alţii cu sabia, iar alţii cu una şi cu alta De aici acea plenitudine şi tărie de caracte care face din ei oameni întregi“.

Next