Luceafărul, ianuarie-mai 1965 (Anul 8, nr. 2-11)
1965-01-16 / nr. 2
FABULA „MORALEI" Şi gazela, domnişoara. Se plimba prin junglă seara. Întîlneşte un leu. —„Duduie Ce pantofi şi ce mai cuie. Sînt dezabuzat şi trist Mergem să te fac un twist ?" îi răspunse atunci gazela împingîndu-1 cu umbrela Şi roşindu-se sub fard : — „Vrei să-l chem pe leopard ? Dumneata te porţi în junglă Parcă-ai fi pe bulevard". Are Chira socoteală : Ce fac cei de la ’ „MORALĂ?" FABULA MODESTIE! „Dragul meu, îngăduie-mi să-ţi dau o povaţă : Ştii care e filozofia în viaţă ? Să-ţi măsori cuminte întinderea pasului Să-ţi cunoşti, cu alte cuvinte Lungul nasului". Aţi fi bănuit Cine a rostit Acest axiom savant ? Un elefant. Iar istoria mi se pare atît de fenomenală că renunț la MORALA. PATRU FABULE DE FABULA DEMNITĂŢI! Un bou, exasperat Să tot fie evocat Ca invectivă şi insultă (într-o formă trivială sau cultă) Ieşi din coşar şi scoase un muget. Apoi împăcat în propriul său cuget încredinţat c-a făcut tot ce trebuia să facă. I Se întoarse în staul la iesle şi la vacă. Microfabula infinitezimală Poartă în sine o micro-MORALĂ care e însemn aicea solemn : noi ştii că eşti bou, nu-ncerca să fii demn. AUREL BARANGA ERRATA FABULEI sau FABULA ERRATEI „Fabula Morală" aici publicată Cere o errată și un comentar : E originală dlar’ şi prelucrată După o simplă strofă de TRISTAN BERNARD Fiindcă e-o MORALĂ Chiar şi în ERRATA : Ia de’unde poţi Dar măcar arată ! I \ 5 i. I i ..V i I 1 I I I ■ I 'isi m Profilul scriitorului Ion Pas a început nu numai să se întrevadă, dar să se şi statornicească, în liniile sale esenţiale, încă din anii debutului. Pentru că, spre deosebire de alţi confraţi ale căror începuturi — privite din perspectiva timpului — sunt pur şi simplu derutante şi nu mai prezintă interes pentru istoricul literar decit prin contrastul cu opera de maturitate, paginile de tinereţe ale lui Ion Pas au pentru noi valoarea unei uverturi în care aflăm toate atitudinile morale şi trăsăturile artistice ale sensului său. Desigur că în cei peste cincizeci de ani de activitate literară (născut la 6 octombrie 1895, Ion Pas tipăreşte primul său volum intitulat: „Din lumea celor obidiţi“ în anul 1912), cărţile sale aveau să contureze aceste trăsături, să le sedimenteze şi să le cristalizeze. Exigent cu sine, Ion Pas a avut în tot acest timp o atitudine extrem de severă faţă de scrisul său, şi a refăcut de la o ediţie la alta cărţile, retopindu-le, a renunţat la fragmente întregi. A scris mult şi mai ales în anii tinereţii şi ai maturităţii, în presa cotidiană, Ion Pas se remarca drept una din prezenţele cele mai statornice şi mai interesante. A abordat domeniile cele mai diferite ale publicisticii, de aceea astăzi nu numai istoria pamfletului românesc înregistrează contribuţiile lui, ci şi diferite sectoare de cercetare a trecutului vieţii noastre spirituale. Am spune că personalitatea artistică a lui Ion Pas constituie rezultanta osmozei dintre două noţiuni contrarii : lirismul şi atitudinea pamfletară. într-adevăr, sub aparenţa calmă a firii sale, Ion Pas este un temperament dinamic, tumultuos, un scriitor care, în trecut, a miluit condeiul cu conştiinţa unor acute îndatoriri sociale. Scrisul protestatar românesc dintre cele două războaie mondiale a numărat, drept una dintre conştiinţele cele mai lucide şi mai pătrunse de îndatoririle cetăţeneşti ale acestei profesii pe Ion Pas. De aceea, din articolele sale, fie că sînt comentarii asupra unor fapte cotidiene sau meditaţii privind rolul şi locul artei în societate, cititorul de astăzi reface o imagine exactă a vremii. Aceeaşi năzuinţă a avut-o Ion Pas şi pe tărîmul beletristicii, unde intervine bineînţeles planul ficţiunii şi o viziune artistică inedită, personală. Romanele şi nuvelele sale până la cele două ample construcţii epice „Lanţuri“ şi „Zilele vieţii tale" sunt documente de viaţă în măsura în care ele pornesc de la datele realităţii, de la înfăţişarea unor întîmplări tipice ale vremii. Ion Pas are un acut simţ al dramelor omeneşti. Este una din trăsăturile scrisului său ce trebuie reţinută. Pentru că sinteza aceasta dintre publicistică şi literatură Ion Pas o realizează cu succes, într-o formulă originală, străbătută fiind de o undă lirică de asemenea proprie. Nu este însă un sentimental deoarece ironistul şi pamfletarul veghează şi cenzurează cu stricteţe efuziunile care l-ar fi putut duce pe tărîmul unui lirism dulceag. Ca şi Vasile Demetrius, Ion Călugăru, George Mihail Zamfirescu, Felix Aderca, I. Peltz, Ion Pas şi-a îndreptat încă de la început atenţia spre „lumea celor necăjiţi“, spre lumea cartierelor muncitoreşti de la periferie. Cine urmăreşte procesul de înglobare a oraşului sau mai bine zis a mediilor periferice în literatura noastră, realizat prin scriitorii amintiţi mai sus, reţine ca o contribuţie esenţială romanele lui Ion Pas. Pentru că proza lui Ion Pas nu a fost grevată de tentaţiile pitorescului, ale elementului anecdotic, neesenţial, ale semănătorismului urban. Şi în „Lanţuri“, şi in „Zilele vieţii tale“, dar şi în romanele dinainte de 23 August 1944, Ion Pas aducea culoarea specifică, elementele care evocau o lume în elementele ei definitorii şi particulare. De aceea, printre scriitorii care ne-au dat de-a lungul anilor pagini despre Bucureşti, cele datorate lui Ion Pas poartă nu numai amprenta autenticităţii, ci şi a farmecului cu totul inedit al istoriei acestui oraş, al străzilor şi cartierelor, al obiceiurilor locuitorilor. Cele două ample cronici artistice, volumul memorialistic „Carte despre vremuri multe“, ca şi romanele şi nuvelele din trecut, aduc o undă de poezie a unui om îndrăgostit de peisajul acestui oraş, de ceea ce a avut el caracteristic şi inimitabil. Talentul de evocator al lui Ion Pas ajuns la maturitate in cele trei cărţi este indiscutabil şi din amplele sale romane se pot desprinde pagini care prin sobrietatea redării atmosferei ne duc cu gîndul la pînzele lui Jean Steriadi şi Marius Bunescu. Ion Pas n-a rămas însă la relatarea pitorească, ci a fost atras cu precădere de reliefarea dramei pe care o trăiau în aceste cartiere oamenii simpli, oamenii modeşti. Este un prozator al „durerilor înăbuşite“ orăşeneşti, al tragediilor care se consumă în tăcere, al marilor combustii nespectaculoase. Perpessicius a vorbit intr-un amplu şi judicios comentariu asupra romanului „Lanţuri“ despre caracterul reflexiv al temperamentului lui Ion Pas. Şi într-adevăr autorul „Lanţurilor“ este şi un moralist , fapt evident mai ales în articolele sale, dar şi în „Cartea despre vremuri multe“. Această atitudine, ca şi apropierea de mişcarea muncitorească încă de la începuturile activităţii sale, l-au făcut să caute şi cauzele acelor tragedii observate în viaţa zilnică, să le zugrăvească nu numai dintr-o perspectivă de compasiune, dar şi de profundă participare. Chiar de la începuturile activităţii sale beletristice, Ion Pas a fost conştient că periferia nu-i domeniul unor întîmplări senzaţionale şi pitoreşti, ci locul unor mari şi profunde zbuciumări umane. In romanele de început, ele erau schiţate, fără a se explica toate determinările psihologice. „Lanţuri“ şi „Zilele vieţii tale“ aveau să integreze toate aceste observaţii intr-un sistem mai larg de explicaţii sociale şi sufleteşti. Ceea ce în cărţile precedente avea valoarea instantaneului observat „pe viu“, a documentului de viaţă, acum ni se prezintă integrat într-o amplă frescă socială. „Lanţuri“ şi ,,Zilele vieţii tale“ rămin in perspectiva dezvoltării literaturii române actuale două romane-frescă in adevăratul înţeles al cuvîntului, construcţii epice influenţate de Roger Martin du Gard, Jules Romains sau Romain Rolland, romane în care ficţiunea se împleteşte cu datele realităţii, cu personaje şi fapte istorice. Dacă aş vrea să definesc caracterul particular al acestor două cărţi ar trebui să mă gindesc la acea facultate deosebită a scriitorului de a reliefa „poezia marilor grupuri umane“. Expresia am împrumutat-o dintr-un text a lui André Maurois relativ la ciclul lui Jules Romains. Ion Pas şi-a construit aceste cărţi urmărind simultan planuri diferite, fiecare aducînd o altă lume. Liniile naraţiunii nu sînt paralele, ci se întretaie adesea, se întrepătrund şi se explică. In „Lanţuri“, tonul pamfletar este preponderent. în „Zilele vieţii tale“ nota lirică se reliefează în primul rînd. Acestea sînt trăsăturile fundamentale ale celor două cărţi, dar în funcţie de natura episoadelor, de structura lor, autorul află modalităţi artistice deosebite. „Cartea despre vremuri multe“ este volumul unui memorialist şi al unui militant, al unui om care înfăţişează cititorilor nu numai anii săi de ucenicie, ci şi împrejurările sociale şi umane ale vremii, portrete caracteristice. Este cartea unui om care a căutat necontenit să afle preţul existenţei, să-i descifreze sensurile, care s-a întrebat cu stăruinţă asupra datoriilor care îi revin artistului. El înfăţişează astăzi roadele anilor, rezultatele observaţiilor sale asupra vieţii, generaţiilor tinere, cu conştiinţa unei adinei răspunderi sociale. Judecăţile asupra artiştilor timpului unesc deopotrivă darurile scriitorului psiholog şi ale unui om de cultură care în tot ce a aşternut pe hîrtie a vădit gust şi pondere. Istoricul literar reţine din cartea lui Ion Pas nenumărate sugestii, iar cititorul o parcurge nu numai cu o nedesminţită curiozitate, dar şi cu sentimentul că prin ea află fapteşi date despre scriitori şi oameni de artă, despre atmosfera culturală şi socială a secolului nostru. Sunt calităţi care situează cartea lui Ion Pas în prima linie a literaturii memoralistice româneşti. Am căutat în acest sumar profil să aflăm citeva elemente definitorii, cîteva coordonate specifice ale unei activităţi multilaterale, diverse, desfăşurată timp de peste cinci decenii. Opera lui Ion Pas cuprinde titluri care marchează momente în evoluţia prozei actuale. Scriitor multilateral, om de cultură vastă şi aleasă, activist neobosit pe tărim obştesc, reprezentant al ţării noastre în foruri şi întîlniri internaţionale, Ion Pas reprezintă o personalitate şi o prezenţă de prestigiu a literaturii şi culturii române actuale. VALERIU RAPEANU SCRIERI : Zilele vieţii tale, roman ediţia IV, doua volume 1957 : Lanţuri, roman, ediţia IV două volume 1961 : Trecut întunecat, schiţe şi povestiri 1958 : Va veni o zi, nuvelă, 1954 ; Aşa a fost odată, povestiri ediţia îI, 1961 ; Carte despre oameni, locuri, întîmplări, note de drum 1962 , întîmplări cu Bălcescu, ediţia III, 1962 ; Carte despre vremuri multe, 1963. SCRIERI DESPRE (selectiv) : Despre Va veni o zi : Dan Hăulică, Iaşul literar, 2 1954 ; Despre Lanţuri : Perpessicius in Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, p. 402—409 ; Ov. I. Crohmălniceanu, Contemporanul, 2/II/1931 ; Silvian Iosifescu, Gazeta literară, 30/XII/1954 ; Valeriu Râpeanu, Gazeta literară, 10 IV/1961 ; D. Micu, Viaţa romînească, nr. 8/1956 ; Despre zilele vieţii tale : Valeriu Râpeanu, Gazeta literară, 11 august 1955 ; D. Micu Scînteia, 22/11/ 1958 ; Despre Carte despre vremuri multe : G. Călinescu Contemporanul, 1963 ; Valeriu Râpeanu, Scînteia, 23/X/1963 ; Ion Horea Luceafărul, 1/1964. PELTZ I. Peltz (n. 1889 în Bucureşti) debutează în 1915 la ..îndrumarea. In anii 1918—1919 este redactor la „Literatorul“ lui Macedonski. După o serie de volume care fixau cîmpul de investigaţie al scriitorului în formaţie apariţia succesivă, in 1933 şi 1934, a două romane de maturitate (Calea Văcăreşti şi Foc în hanul cu tei) îl consacră ca pe un prozator original şi reprezentativ pentru tendinţa, care-şi făcea drum în literatura noastră dintre cele două războaie, de a explora realităţile vieţii de mizerie şi suferinţă din cartierele mărginaşe ale Capitalei. T. Peltz In. 1989 In Riif*n i'PKl.il debutează în 1915 l«l Din bogata activitate desfăşurată de I. Peltz înainte de 23 August 1944, s-au impus şi au rămas romanele Calea Văcăreşti şi Foc în hanul cu tei. in care, pe fundalul vieţii de toate zilele a sărăcimii evreeşti, zugrăvită cu pasta unui colorist capabil să prindă în treacăt pitorescul şi „specificul“, se desfăşoară de fapt dramele omului sărac al mahalalei României burgheze, căruia o orînduire necruţătoare nu-i cruţa visurile sau aspiraţiile. Scriind despre o lume in mijlocul căreia se născuse şi al cărei purtător de cuvînt s-a făcut, printr-o evidentă consecvenţă tematică, I. Peltz nu a rămas un rapsod al ghettoului sau un colecţionar de pitoresc etnografic. Tipurile, etnic deosebite, sînt social şi uman identice, modelate de aceleaşi legi necruţătoare. Şi dacă în Ficu descoperim clasicul, „înfrînt“ al literaturii noastre, pe chipurile desumanizate ale bogătaşilor, ale proprietarului „Hanului cu tei“ de exemplu, lipsit de orice milă pentru conaţionali, se desprind trăsăturile, la fel de clasice, ale ciocoiului autohton. Fără să urmărească a demonstra această realitate, intuiţia artistului, ajutată de un ochi care nu şovăie decit foarte rar a scormoni realitatea pînă în străfunduri, chiar pînă la zonele ei insalubre, această intuiţie a ştiut să surprindă fenomenul şi să-l înfăţişeze în formele artei. I. Peltz ne-a dat astfel cea mai veridică şi mai lucidă, lipsită de menajamente, dintre viziunile literare ale unei lumi asupra căreia simplificări grosolane voiau să proiecteze, în chiar acel moment, o perdea de venin şi ură. Valoarea documentară a operei, susţinută de valoarea ei artistică, este incontestabilă, şi romanele citate şi-au cîştigat un loc trainic în literatura noastră. Tocmai acest mesaj latent, umbrit în creaţia sa dinainte de 23 August de un ■ pesimism ce părea iremediabil (rezultat din absenţa unei perspective ştiinţifice asupra fenomenelor relevate) s-a impus pe primul plan în cele mai valoroase scrieri de după 23 August. Dacă, înainte, acuitatea critică era dublată de o infinită tristeţe, izvorîtă din convingerea neputinţei de a sfărîma legile acestei lumi unde tot ce e curat şi frumos piere inevitabil, acum scriitorul, aplecîndu-se asupra trecutului cu experienţa hotărîtoare a prăbuşirii lumii care ucidea eroii îndrăgiţi, dă faptelor relatate o altă finalitate şi o altă tonalitate. Vastul roman Max şi lumea lui este prima operă unde transformările profunde pe care revoluţia le-a determinat în scrisul lui I. Peltz se manifestă din plin. Tipul, prezentat cu aparenţe atrăgătoare pînă la un punct, cu graţiile unui tigru ieşit la vînătoare, este în realitate un monstru pe care autorul îl urmăreşte pas cu pas, demontîndu-i maşinăria psihică (fiindcă „suflet“ nu are) şi urmărindu-l în acţiune prin jungla socială în care se mişcă. Şi el este un sfărîmător de destine umile, anonime, dar acestea nu mai apar în roman, fiindcă, schiţînd cariera unui magnat al industriei, multmai feroce decit proprietarul Hanului cu tei, autorul vrea să arate de data aceasta că în faţa lui nu va mai sta visătorul, neputinciosul boină, victimă predestinată, ci o forţă uriaşă în stare să strîngă aparenta atotputernicie a lumii de coşmar în care se zbateau — biete musculiţe în plasă de păianjen — eroii săi de odinioară. Pînă la un punct Max şi lumea lui este o replică la Foc în planul cu tei, inferioară poate artisticeşte, dar viabilă prin tipul de „rechin“ al societăţii capitaliste, creat cu o mare intuiţie a genului (modelul real, cu acelaşi prenume, se bănuieşte). Tot o replică, în perspectivă nouă, de data aceasta la Calea Văcăreşti, pare a fi şi nuvela Anii cei frumoşi, una din cele mai impresionante creaţii ale scriitorului, într-o expunere concentrată, care reţine numai esenţialul şi dovedeşte o artă ajunsă la plină maturitate. Reîntîlnim aceeaşi dramă a evreimii sărace, aceeaşi faună de exploatatori conaţionali de toate speţele, de la măruntul cămătar tradiţional la elegantul modernul medic „cu clientelă în lumea bună“ sau ipocritul negustor care fraternizează demagogic cu modestul ceauş al sinagogii dar ii exploatează sălbatec copilul şi priveşte indiferent cum îi moare nevasta. Copilul Isac nu mai este însă unicu în devenire şi bănuim că el va urma pe alt drum al luptei, ignorată de eroii anteriori ai cărţilor lui I. Peltz. Nuvela vădeşte înţelegerea profundă a fenomenelor în faţa cărora odinioară autorul reacţiona printr-un pesimism copleşitor, a cărui amărăciune se transmitea cititorului. (Este remarcabil modul în care evită — cu mici excepţii — schematismul, păstrînd toată autenticitatea şi tot pitorescul lumii cu a cărei zugrăvire ne-a obişnuit). Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că autorul a renunţat, în literatura sa din ultimii ani, şi la accentele naturaliste care stăruiau în scrierile anterioare. Este evident că re-,voluţia şi-a pus amprenta adîncă pe opera lui I. Peltz şi că cele mai bune din creaţiile sale de după 23 August se înscriu între succesele literaturii noastre noi. Dar ele se hrănesc încă din realităţile trecutului, deşi privite într-o altă perspectivă, şi suntem în drept a aştepta de la dînsul o carte despre epoca noastră, despre realitatea nouă, prin care să se manifeste în modul cel mai pregnant participarea la construirea acelei lumi care a răzbunat destinele înfrînţilor literaturii sale din trecut. DAN ZAMFIRESCU SCRIERI APĂRUTE DUPĂ 23 AUGUST : Israel însîngerat, 1946 : Vadul fetelor, 1949 : Max şi lumea Iul, 1957 : Inimi zbuciumate, 1962 : Cum i-am cunoscut, 1964. REEDITĂRI : Calea Văcăreşti, 1957 ; 1962 : Foc In hanul cu tei, 1962. SCRIERI DESPRE : Esenţiale, pentru reconsiderarea activităţii scriitorului dinainte de 22. August sunt prefeţele lui V. Râpeanu la Foc în hanul cu tei şi Calea Văcăreşti. Despre reeditări şi scrierile apărute după această dată a se vedea : V. Savin, în „Flacăra" 12/1957 ; M. Pădureanu, în „Iaşul literar“ nr. 1 1958 ; Mihai Botez in „Gazeta literară" nr. 36/1962 ; Virgil Ardeleanu, în „Tribuna“ nr. 29/1961 ; Perpessicius, în „Luceafărul" nr. 4/1958 ; I. Mărginean în „Steagul Roşu" din 21.1. 1958 ; Marin Sorescu în „Gazeta literară“ nr. 13/1962 ; H. Zalis în „Viaţa Romînească“ nr. 11/1962 etc. § 1 II «■I ii . ELOGIUL PUBLICISTICII (Urmare din pagina l-a) ...Am notat aceste gînduri, constatînd faptul paradoxal că tocmai în anii noștri, anotimpul faptelor creatoare, de o originalitate fără precedent, al marilor realizări care proiectează patria socialistă pe o coordonată istorică intuită doar în trecut de cei mai inspiraţi gînditori români, scriitorii tineri receptează încă prea puţin prezentul printr-o formă directă, nemijlocită, cum este cea a publicisticii. Este drept, ar însemna să nu spunem adevărul, dacă n-am observa că presa noastră cuprinde numeroase prezenţe publicistice între care strălucesc, într-o perpetuă tinereţe, cele ale lui Tudor Arghezi şi George Călinescu. In deosebi reportajul constituie, pentru tinerii scriitori, o formulă literară familiară, utilizată în chip frecvent. Sunt tineri care au la activul lor, în acest gen, una sau mai multe cărţi. Iată cu aproximaţie o listă de nume : Paul Anghel, Pop Simion, Alecu Ivan Ghika, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Mihai Negulescu, Florenţa Albu (aceşti doi, poeţi), Corneliu Leu etc. (Intenţionat nu trec aici numele reporterilor în exclusivitate). Călătoriile din Cuba au prilejuit apariţia a trei frumoase volume de publicistică literară. (Una îi aparţine lui Titus Popovici care, după felul cum îşi elaborează proza, se părea că n-are înclinaţii pentru exerciţiul reportericesc). Mai mult, dorinţa nobilă de depăşire a graniţelor stricte ale beletristicii i-a îndemnat în ultimul timp pe unii tineri (precedentul îl oferise Eugen Barbu) să redacteze, periodic... o cronică sportivă. Exemplele pozitive pot fi înmulţite, dar se cuvine să recunoaştem cu sinceritate că spiritul „parcelar“, specializarea îngustă continuă să facă multe victime printre tinerii scriitori. Mai sînt poeţi care se claustrează înlăuntrul atelierului de stihuitori — poate de aceea creaţiile lor sînt adesea criptice, nu se pricep să exprime pregnant idei — temîndu-se ca nu cumva aripile diafane ale poeziei să fie maculate prin atingerea concretului jurnalistic. (Uitînd, pesemne, că poezia lui Tudor Arghezi cu o aripă atinge infinitul, iar cu alta proza cotidiană a vieţii). Mai sînt prozatori (nu trebuie să-i uităm nici pe critici) care-şi fac un titlu de onoare din faptul că nu scriu reportaje, articole pe teme socialpolitice, refuzînd, în numele unor anacronice prejudecăţi aristocratice asupra genului respectiv, presupuse „mezalianţe“ de grad inferior. (Din nou se ignoră exemplele clasice. In afara „cronicii mizantropului“ şi a „cronicii optimistului“ ne închipuim cu greu realizarea admirabilei galerii de tipuri din „Bietul Ioanide“ şi „Scrinul negru“. In ultimul roman, G. Călinescu nu se sfieşte să introducă, de pildă, paremiile broaştei ţestoase, apărute în „Contemporanul“ într-o „cronică a optimistului“ și atribuindu-le carnetului de însemnări al lui Ioanide, după cum în „Patul lui Procust", sub semnătura lui Ladima, Camil Petrescu reproducea articole de ale sale publicate în presa vremii). Curios e că în chiar domeniul reportajului se manifestă specializarea pomenită, consideraţiile constatativ-literaturiste atenuîndu-i adesea caracterul esenţialmente publicistic. Astfel incit, la ora actuală, reportajul tinde să intereseze mai mult prin virtuozităţi de stil, prin desfăşurarea unui frumos penaj al metaforelor şi mai puţin prin intervenţia promptă în problemele actualităţii, dublată de acea pasiune care face ca hîrtia să devină incandescentă sub avalanşa sentimentelor descătuşate. Publicistica — şi aceasta complică problema — nu are nimic comun cu exerciţiile retorice, cu aglomerarea metaforelor hipertrofiate, ca şi cu afirmarea anostă a unor adevăruri cunoscute. Publicistica presupune intenstitate intelectuală, extragere de semnificaţii, meditaţii asupra fenomenelor realităţii, ceea ce, în cazul tinerilor, merge mină în mină cu sporirea cunoştinţelor generale, cu dezvoltarea modului de a gîndi, de a face asociaţii de idei, etc. O vină în crearea situaţiei de faţă o au desigur şi revistele noastre literare, care nu încurajează suficient afirmarea multilaterală a literatului tinăr*, nu combat dezvoltarea pe o „singură dimensiune“, nu-l atrag spre folosirea unei game mai bogate de formule publicistice (foile- ton, reportaj-anchetă, eseu, pamflet etc.). Rara reori sunt luate în discuție aspecte de felul ce- lor menționate, iar materialele publicate dovedesc, în destule cazuri, lipsă de exigenţă. Ca să dau un exemplu din însăşi activitatea revistei noastre, „Luceafărul“, in numărul tre- p cut, la capătul unui an cu înfăptuiri care tre- zesc în chip legitim sentimentul mîndriei pa- triotice (înfăptuiri ca şi perspective trecute în, revistă la sesiunea Marii Adunări Naţionale), a publicat o serie de materiale care abundă în consideraţii de ordin abstract, chiar cosmic, în orice caz puţin declanşate de momentul istoric , contemporan. Discutăm adesea despre cunoaşterea , vieţii, dar la un mod atît de general, incit pledoariile devin inoperante. Nu reprezintă însă activitaţea publicistică una din căile cele mai eficiente pentru cunoaşterea actualităţii ? Nu-mi în- Şi chipui realizarea marilor opere ale epocii noastre — pe care în chip semnificativ Sartre le vede năseîndu-se în ţările socialiste — de pe o poziţie de observator şi nu de participant direct in clocotul luptelor prezentului. Se subînţeleg, evident, diferenţele care există între copac şi fructe, între prezenţa publi- cistică şi opera literară (fructele iau naştere printr-o alchimie contradictorie, specială). Ideea pe care o urmărim este însă aceea că pu- blicistica, departe de a fi o simplă chesli- sune de temperament sau de stil individual (la urma urmei publicistica este cu atît I mai reliefată, cu cit stimulează tempera- mentele, stilurile cele mai diverse), repre- ■ zintă o atitudine faţă de viaţă, o linie de con- duită a scriitorului din societatea noastră. Este vorba, în ultimă instanţă, de „universalitatea de caracter“ pe care Engels o admira la oa- menii Renaşterii care „aproape toţi trăiesc în mijlocul frămîntărilor timpului lor, iau parte activă la lupta practică, iau atitudine şi lupta într-o tabără sau alta, unii cu pana şi cuvintul, alţii cu sabia, iar alţii cu una şi cu alta De aici acea plenitudine şi tărie de caracte care face din ei oameni întregi“.